Posts tagged ‘ROMANIA’

fluviul subteran2

O descoperire care acum este uşor argumentată ştiinţific a dat naştere, în urmă cu 50 de ani, unei legende spectaculoase: fluviul subteran de sub Dobrogea, care curge invers decât apele obişnuite, de la vale la deal. După ce a fost lămurită aşa-zisa ciudăţenie, au fost descoperite şi avantajele apei subterane. Astfel, localnicii din Constanţa au acum la robinet o apă fosilă, pură, veche de 23.000 de ani.

Dacă te duci azi în judeţul Constanţa şi întrebi de „fluviul subteran”, sigur vei găsi oameni care să-ţi spună că au auzit de aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât lumea a văzut apa cum ţâşneşte din pământ, ca o fântână arteziană, de câte ori s-au făcut foraje, şi în apropiere de lacul Siutghiol, lângă staţiunea Mamaia, şi la Medgidia, Lazu, la Eforie sau Mangalia. E cu atât mai ciudat să se întâmple aşa ceva într-un judeţ, precum Constanţa, care dintotdeauna a suferit din cauza lipsei surselor de apă potabilă. Nici pământul dobrogean nu e darnic în râuri sau pâraie, dacă vorbim de cele de suprafaţă, cum nici cerul nu trimite aici prea multe ploi, zona confruntându-se deseori cu seceta. Primele foraje, în căutarea apei din adâncuri, au fost făcute de o firmă belgiană, în 1897, aproape de oraşul Constanţa, în zona Caragea-Dermen. Apa a fost găsită la 35 de metri adâncime. Au mai fost săpate puţuri şi în 1927. Pe atunci, numai centrul oraşului Constanţa avea apă, prin conducte, datorită forajelor. Dar legenda aşa-zisului râu subteran s-a născut abia când autorităţile comuniste au decis construirea canalului Dunăre-Marea Neagră.

Legenda a pornit de la un maistru de sondă

Om de ştiinţă, dar în acelaşi timp constănţean, inginerul Nicolae Pitu este omul ideal pentru a ne prezenta originile fantezistei poveşti. Cartea sa de vizită e completată de faptul că a „bătut ţăruşul”, cum se exprimă el, la 90% din puţurile săpate în acest judeţ. Întâmplarea face că interlocutorul nostru absolvea Institutul de Mine şi Geologie din Bucureşti, specialitatea hidrogeologie, în 1957, chiar anul în care s-a născut povestea fluviului subteran. „Noţiunea de fluviu subteran este eronată”, spune din capul locului inginerul, care în 1981 şi-a dat teza de doctorat în domeniul apelor subterane din Dobrogea. Nicolae Pitu ne spune că încă de la începutul anilor ’50 se lucra la prima variantă a canalului Dunăre-Marea Neagră, care trecea pe lângă lacul Siutghiol. În zona lacului lucra un maistru-şef de sondă, care a văzut, alături de colegii săi, cu toţii uimiţi, cum din pământ a răsărit dintr-odată o arteziană. Maistrul a trimis apoi informaţii la un ziar, despre ceea ce el credea că este un râu subteran. Informaţia s-a tot „rostogolit”, până când s-a creat ipoteza că râul ar fi venit pe sub pământ tocmai din Munţii Vrancei. Adică râul curgea de la deal la vale, ca orice apă de suprafaţă. Cu toate că specialiştii ştiu că apele subterane au cu totul alte legi de curgere.

Râul subteran, în atenţia Comitetului Central

Cum era de aşteptat, ştirea despre râul subteran a făcut vâlvă în presa vremii. Unele minţi înfierbântate au vorbit atunci chiar şi de necesitatea construirii unei hidrocentrale care să capteze râul subteran. Hidrocentrala ar fi trebuit amplasată la marginea lacului Siutghiol. Toată tevatura asta a ajuns în final la urechile liderilor Partidului Comunist din România. Subiectul a fost discutat la Comitetul Central. Şefii ţării însă au vrut ca specialiştii în hidrologie şi în geologie să-şi spună punctul de vedere. S-a format imediat o comisie care a plecat la Constanţa. S-au făcut şedinţe cu diverşi experţi, inclusiv cei care lucrau la canalul Dunăre-Marea Neagră. La una din aceste şedinţe a participat şi inginerul Nicolae Pitu. Discuţiile n-au fost prea lungi, pentru că lumea s-a lămurit repede despre ce e vorba cu adevărat.
„S-a lămurit de atunci problema, că nu e vorba de nici un râu subteran, ci de un acvifer”, arată inginerul. Cu toate astea, legenda a continuat să curgă prin timp. Cu cât treceau anii şi se făceau alte foraje în Dobrogea, iar apa ţâşnea cu putere în diverse colţuri ale judeţului Constanţa, cu atât oamenii reluau fantezista teorie. Chiar şi în anul 2011 s-a vorbit de râul subteran, când locuitorii comunei Siliştea, aflată în partea de est a judeţului Constanţa, au amintit de apa care a ţâşnit cu putere din pământ, în urma unui foraj mai vechi. Apă bună pentru irigarea culturilor agricole.

Definiţia acviferului

Ce înseamnă, de fapt, acvifer. Ne-am adresat Institutului Geologic al României şi am vorbit cu cercetătorul ştiinţific Diana Perşa. „Acviferul e un complex de rocă permeabilă şi apa pe care o găzduieşte”, sună răspunsul specialistului. Dar de unde vine această apă? Am primit răspuns de la Dumitru Neagu, şeful Laboratorului de studii şi cercetări hidrogeologice al Institutului Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor. Am aflat astfel că există patru surse de alimentare pentru apele subterane din Dobrogea – din Podişul Prebalcanic, care este pe teritoriul Bulgariei, aceasta fiind sursa principală, apoi mai e o componentă de alimentare din Dunăre, în zona Ostrov-Cernavodă, dar şi din precipitaţii sau irigaţii. Ajunsă în măruntaiele pământului, apa circulă prin rocile permeabile – nisipuri, pietrişuri, calcare, ne-a explicat Diana Perşa. Există şi zone sub pământ, în care apa nu are acces. Acolo sunt rocile impermeabile – argile sau marme, cu textura foarte fină. Iată de ce apa din adâncuri nu urmează o linie continuă. Poţi găsi apă la câteva zeci sau la câteva sute de metri adâncime, într-un anumit perimetru. „Apa se acumulează în rocile neconsolidate – nisipuri şi pietrişuri, şi în calcare, dar numai în fisuri. Acestea sunt rocile acvifere, care permit circulaţia apei”, arată Diana Perşa.
Cercetări în lacul Siutghiol

De când era copil, Nicolae Pitu observase că lacul Siutghiol avea porţiuni în care apa nu îngheţa pe timpul iernii. Mai târziu, ca specialist, a descoperit motivul – apele subterane care debuşau din acviferul de mare adâncime al Dobrogei. Hidrologii ştiu astăzi că orice acvifer de pe planetă funcţionează pe principiul circuitului apei în natură – există o sursă de la care porneşte tot acest „mecanism”, dar la fel există unul sau mai multe locuri în care aceste ape ies din pământ.
„Această curgere poate aprinde imaginaţia asupra unor poten-ţiale râuri subterane”, opinează hidrogeologul Dumitru Neagu. „Acviferul alimentat de apele Podişului Prebalcanic are una dintre cele mai importante descărcări chiar în lacul Siutghiol”, ne anunţă inginerul Pitu.
Autorităţile române au declan-şat, în anii ’60, o vastă operaţiune de studiere a fenomenului apelor subterane din Dobrogea. Mai întâi s-a făcut o cercetare, cu scafandri, a lacului Siutghiol, alături de experţi ai Institutului Naţional de Meteorologie şi Hidrologie, conform denumirii de atunci. „S-a măsurat adâncimea lacului, care în general are cinci-şase metri. Dar au fost descoperite locuri în care adâncimea ajunge la 17 metri, chiar unde sunt izvoarele subterane. Acolo se află contactul cu acviferul”, continuă inginerul din Cons-tanţa. Pare ciudat ca un asemenea lac, de peste şapte kilometri lungime şi vreo doi kilometri lăţime, despărţit de Marea Neagră doar printr-o fâşie de pământ, să conţină totuşi apă dulce.

Operaţiune de amploare în Dobrogea

Românii au vrut să ştie dacă Marea Neagră pătrunde în acvifer, drept pentru care au fost executate două foraje de mare adâncime în dreptul staţiunii Neptun. „S-au luat probe de debit şi au fost executate măsurători electromagnetice”, po-vesteşte inginerul Nicolae Pitu. Testele au durat cinci ani, iar la capătul lor verdictul a fost clar – nu există infiltraţii ale Mării Negre în acvifer. Trebuie evidenţiat că „apa subterană e cea mai bună sursă de apă potabilă, fiind cantonată într-un mediu relativ izolat de activităţile umane”, remarcă geologul Diana Perşa. Devenise aşadar certitudine că în subsolul Dobrogei se află o comoară. Dobrogenii aveau şansa apei potabile, de data asta nu din Dunăre, ci din adâncurile pământului. Ca urmare, începând din 1970 a fost demarat un proiect al Ministerului Geologiei, pus în practică de o unitate de cercetare în foraje geologice speciale. „Am participat la acel program, care a mers până în 1975″, spune inginerul Pitu, ocazie cu care s-au executat foraje pe tot cuprinsul jumătăţii de sud a Dobrogei. Statistica prezentată de Nicolae Pitu, care din 1972 până în 1990 a răspuns de alimentarea cu apă a judeţului Constanţa, arată că aici s-au realizat aproape 800 de foraje.

Debit enorm de apă din pământ

A fost stabilită în detaliu harta structurală care prezintă apele subterane din această zonă, la studiu participând specialişti ai Universităţii din Bucureşti. S-a constatat că aceste ape ocupă, în subteran, întreaga Dobroge de Sud, principala lor sursă aflându-se în Podişul Prebalcanic. Direcţia de curgere a apelor este de la Sud spre Nord, cu inflexiuni de la Vest spre Est, în dreptul oraşului Constanţa. „Captările de apă s-au făcut din cele trei acvifere, suprapuse, din subsolul Dobrogei. Debitul este enorm”, adaugă cercetătoarea Diana Perşa. Potenţialul celor trei acvifere totalizează, aşa cum precizează inginerul Nicolae Pitu, un debit între 9.000 şi 10.000 de litri de apă pe secundă. Toate forajele de până acum au însă o capacitate de până la 7.000 de litri pe secundă, dar capacitatea medie anuală de exploatare este de numai 5.000 de litri pe secundă.

„Apa fosilă”

Cu siguranţă că cel mai spectaculos rezultat al studiilor este vechimea apelor subterane, mai ales a celor din acviferul de mare adâncime al Dobrogei. Aţi văzut cât de repede curg râurile de suprafaţă. Mişcarea apelor subterane e cu totul alta, explică inginerul Nicolae Pitu, viteza lor depinzând de permeabilitatea rocilor.
Pentru stabilirea vechimii apelor acumulate în subteran s-au folosit anumiţi izotopi, precum deuteriu, tritiu şi carbon-14. „S-a constatat că această apă are o vechime de 23.000 de ani”, arată expertul cât de lung este circuitul în acest acvifer de mare adâncime. „Noi bem aici, în judeţul Constanţa, apă fosilă”, surâde inginerul Pitu. Cât priveşte direcţia de deplasare a apelor subterane, s-au folosit trasori izotopici pentru clarificarea acestei probleme. S-a descoperit că acviferul care provine din Podişul Prebalcanic se prelun-geşte şi spre Nord-Est, pe sub fluviul Dunărea, până în sudul Bărăganului. S-au efectuat foraje în apropiere de Călăraşi – la 500 de metri adâncime, şi lângă Giurgiu – la 200 de metri. S-a mai descoperit că şi în apropiere de Bucureşti este un acvifer, însă termal. Nu este vorba aici de apă potabilă.
Se vorbeşte de mai mulţi ani despre izvoarele termale din nordul Capitalei, aflate totuşi la adâncime foarte mare, de 2.000 de metri. Ape mineralizate, sulfuroase, hipotermale au fost identificate şi în apropierea litoralului românesc, între Eforie şi Mangalia, acolo fiind folosite în tratamentele balneare.

RESURSE
Comoara din „seiful” Terrei
Volumul apelor subterane se măsoară, la nivelul întregii planete, în milioane de kilometri cubi. Am descoperit câteva date într-un material intitulat „Prolog la hidrogeologia generală”, întocmit de profesorul Daniel Scrădeanu, de la Departamentul de Inginerie Geologică al Universităţii din Bucureşti. La adâncimea de 2.000 de metri, de pildă, volumul estimat este de 24 de milioane de kilometri cubi. Putem să coborâm şi la 5.000 de metri adâncime, unde cantitatea totală de apă atinge 60 de milioane de kilometri cubi. Oamenii de pe întreaga planetă folosesc totuşi numai 0,63% din tot acest volum, conform datelor UNESCO.

http://www.romanialibera.ro

VECHI DE 35000 ANI

Un grup de cercetare româno-francez a descoperit, în Apuseni, cele mai vechi picturi rupestre din Europa Centrala, scrie AFP. Picturile, care dateaza de acum 35.000 de ani, au fost descoperite în pestera Coliboaia (Muntii Apuseni), din apropiere de Beius. Desenele rupestre prezinta un cal, un bizon, capete de urs si chiar rinoceri.

“Este o premiera pentru Europa Centrala. Este cea mai veche arta descoperita si confirmata în aceasta zona”, informeaza Federatia Româna de Speologie. “Autenticitatea reprezentarilor este sigura”, a spus si un expert al UNESCO, Jean Clottes.

Echipa de cercetare a inclus speologi, un paleontolog, un arheolog si doi experti în arta rupestra. Potrivit presedintelui Federatiei, Viorel Traian Lascu, picturile au fost descoperite în urma cu trei-patru luni.

Pestera Coliboaia are o lungime de circa 750 de metri. La acest obiectiv din Apuseni se ajunge din satul Sighistel, din apropiere de Beius.

Sursa: EvZ

ROMANIA MISTERIOASA

Nu puţine sunt zonele României unde se spune că paranormalul învinge realitatea, făcând să rodească, încă din vremuri imemoriale, legende, mistere şi poveşti incredibile. De la păduri pe care vizitatorii le descriu ca “portaluri” către alte lumi, deasupra cărora s-ar fi perindat destule OZN-uri cât să le aducă faimă internaţională, până la temple misterioase sau comori blestemate, nimic nu lipseşte de pa harta României aşa-zis paranormale sau superstiţioase, dacă e să-i ascultăm pe sceptici. Pădurea Baciului, Templul Ursitelor, Râpa Diavolului şi satele maramureşene în care maşinile “alunecă” la deal sunt primele destinaţii de pe acest traseu al misterelor autohtone asupra cărora ne-am oprit pentru a vedea unde se termină explicaţiile ştiinţifice şi unde începe folclorul local.
de Camelia Moga
Pădurea Baciu – ‘tărâmul’ preferat al specialiştilor în paranormal şi ezoterism
Pădurea Hoia-Baciu, situată în inima Ardealului, în vestul oraşului Cluj Napoca, este cu siguranţă locul cel mai faimos din România unde au fost investigate şi analizate o serie de fenomene absolut inexplicabile. Fenomenele paranormale întâlnite aici sunt în mod clar evidente, fiind necontestate chiar şi de cei mai sceptici oameni de ştiinţă. Încă din cele mai vechi timpuri, localnicii din jurul pădurii au observat pe propria piele că ceva straniu se întâmplă cu ei sau în jurul lor: senzaţii fizice inexplicabile, observarea unor lumini cu forme şi culori diverse, umbre ciudate, voci şi chipuri umane. Percepută ca o poartă între lumi, pădurea Baciu a rămas multă vreme un subiect tabu, oamenii temându-se să-i calce ‘pragul’ sau să aducă vorba despre ea, considerând-o un loc bântuit de duhuri rele. Cel care s-a încumetat să spargă gheaţa pentru o analiză aprofundată a fenomenelor paranormale specifice locului a fost biologul Alexandru Sift (1936-1993). Din 1950 şi până în 1960, el a surprins cu aparatul de fotografiat ‘umbrele’ care îl însoţeau în lungile plimbări printre stejarii misterioasei păduri, dar şi numeroase alte forme, lumini şi siluete, invizibile cu ochiul liber. După 1970, cercetările începute de Sift au fost continuate de diverşi oameni de ştiinţă din România. Zona devine în scurt timp celebră şi printre specialiştii în paranormal şi ezoterism din întreaga lume, cercetători renumiţi din Europa şi Statele Unite reuşind să prindă pe peliculă misterele pădurii.
Cercetătorul Adrian Pătruţ, doctor în chimie şi conferenţiar la Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj, preşedinte al Societăţii Române de Parapsihologie, şi-a dedicat o bună parte din viaţă cercetării fenomenelor stranii din pădurea Baciu, fiind în prezent una dintre cele mai autorizate voci pe subiect. După 30 de ani de cercetări, profesorul susţine că spectrul larg al fenomenelor paranormale întâlnite în Pădurea Baciu nu permite încadrarea lor într-un singur capitol al fenomenologiei paranormale. Structuri imateriale sau materiale de forme diverse care apar în faţa ochilor curioşilor, în miez de noapte sau în plină zi, fluctuaţii ale câmpului electromagnetic, emisii infrasunet sau urme neobişnuite apărute pe sol reprezintă doar o parte din “spectacolul” pe care pădurea îl oferă cu generozitate călătorului mai mult sau mai puţin avizat. Oamenii care trec accidental prin anumite zone ale pădurii, considerate de iniţiaţi adevărate porţi de trecere în alte lumi, se plâng de arsuri de piele, anxietate, stare de leşin, sete excesivă, iritaţii, dureri de cap etc. Aici şi plantele par afectate de misterele pădurii, vegetaţia prezentând pe alocuri forme de deshidratare, arsuri şi necroze ale tulpinilor şi frunzelor. Pădurea mai este celebră şi datorită aşa-numitelor OZN-uri care străbat cerul, din senin, dar şi celor invizibile pentru ochiul uman, care pot fi însă fotografiate. “Prezenţa OZN-urilor invizibile, mult mai numeroase decât cele vizibile, reprezintă o premieră mondială”, spune Pătruţ.
În lume, zone cu astfel de manifestări mai sunt în Deşertul Mojave, Golful Breeze din Statele Unite, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia şi Muntele Kailasa din Tibet. “Însă, prin amploarea, varietatea şi complexitatea manifestărilor, Pădurea Baciu rămâne, până în prezent, cea mai importantă zonă cunoscută în care se produc relativ sistematic fenomene neconvenţionale”, afirmă profesorul clujean.
Enigmele de la Templul Ursitelor din Şinca Veche

La poalele Făgăraşului, în străvechiul sat românesc Şinca Veche, se află “Mănăstirea Săpată în Piatră” sau “Templul Ursitelor”, cum i se mai spune, un loc fără vârstă despre care se spun poveşti fabuloase, încărcate de magie. Mănăstirea a fost construită pe locul unui străbun loc sacru despre care cercetătorii spun că are o vechime de aproape 7.000 de ani. Controversele despre originea locului sunt numeroase: o mănăstire creştină ascunsă, un vechi templu dacic ori poate preistoric? Deşi există voci care susţin că mănăstirea a fost unul dintre primele locuri de cult creştin din Dacia, alţi specialişti plasează originea ei în perioada predacică, aducând în sprijinul acestei idei existenţa câtorva inscripţii necreştine de pe unul din pereţii altarului. În piatra fragilă au fost săpate cinci încăperi, mai mari de un stat de om, cu două altare şi cu un horn piramidal, ca o turlă de biserică prin a cărei deschidere se vede cerul.
“Energii ciudate” sau “stare deosebită” sunt expresii deseori întâlnite la cei care au călcat pragul mănăstirii săpate în stâncă sau au căutat un loc de odihnă în imediata sa apropiere. Încărcătura energetică deosebită a locului se manifestă uneori prin apariţii inexplicabile de sfere de lumină, cruci şi semne stranii. În prejma marilor sărbători religioase, unii oameni spun că aud coruri care par să vină din cer. Toţi cei care au auzit corul nelumesc spun că au fost fascinaţi de faptul că, deşi muzica părea bisericească, iar cuvintele se auzeau clar, nu reuşeau să desluşească sensul lor. Părea o limbă arhaică şi totuşi neobişnuit de familiară.
Legendele locului mai spun că templul este o poartă către alte lumi, prin care cei din vechime ştiau cum să comunice cu “lumi superioare” sau cu fiinţe din alte dimensiuni. De asemenea, se spune că în locul unde pătrund razele soarelui prin gaura săpată în stâncă se împlinesc toate dorinţele bune şi curate. Acum un secol, tinerii din zonă se urcau pe dealul Pleşu, unde este săpată mănăstirea, şi aruncau o roată cu paie în flăcări, cu credinţa că, văzând desenele făcute de foc şi traseul roţii, îşi vor afla “ursita” şi se vor căsători în acel an. Tradiţia se respectă de Sf. Gheorghe, la Lăsata Secului de Paşti şi Schimbarea la Faţă. Tot în aceste zile se spune că aici îţi poţi schimba destinul. Şi iarba din jurul ”Templului Ursitelor” face minuni. Vacile care pasc aici dau lapte mai mult şi mai gustos decât celelalte, iar dacă vreun localnic suferă de vreo boală, îşi găseşte alinarea mergând la templu şi bând apă din izvorul situat în apropiere.
Unele persoane au avut aici viziunea unor globuri de lumină şi chiar a unei lumini puternice. Majoritatea sunt invizibile pentru ochiul uman, fiind capturate însă de aparatele de filmat sau fotografiat – fenomene energetice încă necunoscute, comparabile cu cele din celebra pădure Baciu, de lângă Cluj. O relatare inclusă şi în paginile “Monitorului” de Braşov în 1996, aparţine unui reporter TVR, Lucian Băbeanu, care se afla în mănăstire să tragă nişte cadre. Spre surpinderea sa, camera de filmat a început să pornească şi să se oprească singură din înregistrare, nerăspunzând la comenzi. La întoarcerea în studio, când au vizionat înregistrarea, au fost uimiţi să observe sfere de lumină care străluceau intens în adâncul bisericii, pe care nici el şi nici ceilalţi nu le văzuseră la momentul filmării.

Comoara blestemată din Râpa Diavolului
La câţiva kilometri de satul Poiana Treistii din comuna Cosminele, judeţul Prahova, se află Râpa Diavolului, un loc pe seama căruia localnicii au creat o adevărată legendă. În vremuri străvechi, spun ei, preoţii daci făceau aici ritualuri şi invocau forţele naturii şi spiritele pentru ghidare şi protecţie. Legenda spune că duhuri necurate bântuie acum zona şi păzesc un adevărat tezaur din metale preţioase, pe care l-ar fi îngropat haiducii, punând asupra lui un blestem ca să nu poată fi găsit. Doar cel care se încumeta să doarmă în zonă poate primi în vis soluţia pentru accesul la această comoară. Ciobanii locului vorbesc despre flăcări albastre care ard deasupra acestui loc în anumite nopţi ale anului. Cât despre cei care au încercat să dezgroape comoara, se spune că mulţi au înnebunit sau au rătăcit zile întregi, fără ţintă, fiind găsiţi la zeci de kilometri depărtare zgâriaţi, cu hainele sfâşiate şi privirea pierdută. Aceeași soartă au împărtăşit-o şi trei preoţi care au încercat, cu mult timp în urmă, să facă o slujbă de exorcizare a locului.
Relatările celor care şi-au luat inima în dinţi şi au încercat să dezgroape comoara vorbesc despre apariţia unor duhuri înspăimântătoare cu cap de taur şi trup uman. Poveşti similare au şi cei care, din curiozitate sau pură întâmplare, şi-au pus cortul lângă Râpa Diavolului. Pe lângă viziunea duhurilor cu înfăţişare stranie, somnul le-a fost tulburat de foşnete, zgomote ciudate şi zgâlţâieli ale cortului.
Maşina care ‘alunecă’ la deal

Fenomene inexplicabile sau simplă iluzie optică? Maramureşenii din Budeşti şi Cavnic sunt martorii unor fenomene fizice neobişnuite. Pe drumul care leagă cele două localităţi exista o pantă care sfidează legile gravitaţiei: lucrurile urcă singure, în loc să coboare. Mai mulţi şoferi povestesc amuzaţi sau nedumeriţi, în funcţie de firea fiecăruia, cum maşinile lor scoase din viteza urca dealul, deşi cheia este scoasă din contact. Cei care ştiu ce se întâmplă acolo scot din viteza maşinile la baza dealului, şi până sus ating cam 20 de kilometri pe oră, în cazul în care maşinile nu sunt foarte grele. Iar fenomenele din Maramureş nu sunt singulare. Maşina urca singură şi pe Dealul Măgura Bacaului. Pentru unii șoferi, ceea ce pare a fi ‘la deal’ e, de fapt, ‘la vale’. Cei care n-au vrut să se lase prinși de vraja fenomenul aparent miraculos, au recurs la măsurători care le-au arătat că dealul este de fapt o iluzie optică, influenţată de unghiul de înclinaţie a întregii zone din care face parte şi panta cu pricina, aducând ca argument bula de aer a polobocului care de fapt coboară şi nu urcă.
O posibilă explicaţie ştiinţifică pentru fenomenele neobişnuite a fost dată de universitarul Adrian Pătruţ, cercetătorul care a explorat fenomenele paranormale din pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj. Astfel de cazuri au fost întâlnite şi în alte zone de pe glob, iar la baza lor se află ceea ce specialiştii numesc ‘mascon’, un termen internațional care defineşte ‘concentrarea de masă’. Mai exact, e posibil ca în susul pantei, să existe focalizată, la adâncime mică, o concentrare fie de minereuri cu proprietăţi magnetice, care pot face şi o busolă să o ia razna, fie de metale grele, care acţionează gravitaţional asupra obiectelor de pe stradă, spune Pătruţ.
Apa care izvorăşte doar înainte de Rusalii
Sătenii din satul Stârciu, din comuna sălăjeană Horoatu Crasnei, spun că, în fiecare an, apa unui izvor tămăduitor iese la suprafaţă doar înainte de Rusalii, pentru a seca din nou după câteva săptămâni. Sute de oameni vin anual să vadă minunea, iar autorităţile locale chiar s-au grăbit să transforme miracolul într-o atracţie turistică. Nimeni nu ştie de ce apa iese la suprafaţă doar înaintea sărbătorii Pogorârii Sfântului Duh. Bătrânii locului spun că în zona de unde ţâşneşte ‘Fântâna Leacului’ ar fi existat cu sute de ani în urmă o mănăstire, iar izvorul vine ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Fețele bisericeşti locale nu infirma, dar nici nu confirmă efectul tămăduitor al apei. Fenomenul de la Stârciu iese din sfera experienţelor palbabile şi explicabile, iar marele său merit este că-i ajută pe oameni să- şi păstreze credinţa. De cealaltă parte, minţile mai raţionale spun că fenomenul poate avea şi explicaţii pur ştiinţifice: apa adunată în subteran în urma topirii zăpezilor din timpul iernii şi a ploilor abundente de primăvară.
http://ghidulcomorilor.blogspot.com

NU AVEM CE PROMOVA?

O resursă aproape virgină a litoralului românesc se găseşte nu pe uscat, ci în adâncuri. Este vorba de relicvele istorice şi de vasele scufundate ce zac pe fundul mării, care ar putea atrage scafandri pasionaţi de istorie şi arheologie din toată lumea.

Scufundările subacvatice au depăşit de mult stadiul de hobby exclusivist şi devin din ce în ce mai mult un sport de masă. În clipa de faţă, la nivel global există peste zece milioane de scafandri amatori atestaţi, dintre care o mare parte bat lumea în lung şi în lat pentru a descoperi cele mai palpitante locuri din care poate fi explorat adâncul mărilor şi oceanelor. Unii se dau în vânt după rechini şi alţi peşti mari, alţii străbat şi 10.000 de kilometri pentru a vedea în mediul lor natural căluţii de mare pigmei, alţii au ca pasiune epavele de tot felul – vapoare, avioane, elicoptere scufundate. Goana acestui gen aparte de turişti după noi experienţe subacvatice a creat o adevărată industrie care rulează anual miliarde de euro.
România are ieşire la mare, există condiţii pentru a practica scufundările, însă deocamdată rămâne o destinaţie periferică pe harta „diving”-ului. Cu toate că există motive evidente care explică această stare de fapt, există şi câteva argumente care ar convinge scafandri din alte ţări să vină la Constanţa şi Mangalia. Cu puţin efort din partea autorităţilor şi a investitorilor, numeroşi scafandri pasionaţi de arheologie şi de epave ar renunţa măcar o dată la o vacanţa într-o ţară tropicală pentru o aventură la Marea Neagră.
Tulburea şi tulburătoarea Mare Neagră
Evghenii Mărăşescu face scufundări în Marea Neagră, şi nu numai, de peste 40 de ani. Este de profesie inginer, dar după 1990 şi-a abandonat meseria pentru a-şi urma pasiunea. A înfiinţat în 1994 centrul de scufundări Delphi, printre primele din ţară, şi un magazin de profil.
În opinia lui Mărăşescu, cel mai important dezavantaj al Mării Negre este lipsa de vizibilitate. Sunt zile întregi în care nu se poate intra în apă, pentru că vizibilitatea este foarte redusă. Pentru a stabili gradul de vizibilitate, scafandrii au ca etalon distanţa de la care se poate vedea un disc alb, cu diametrul de 30 de centimetri. În Marea Neagră, vizibilitatea de doi metri e o obişnuinţă. Sub doi metri e rău, oamenii nu se mai scufundă. Cea mai bună vizibilitate este de 15-20 de metri, dar asta nu se întâmplă decât o dată sau două ori pe an. Spre comparaţie, în Marea Roşie, una dintre destinaţiile favorite ale scafandrilor amatori din întreaga lume, vizibilitatea obişnuită este de 40 de metri. Marea Neagră are însă particularitatea că aici se varsă mai multe fluvii, Dunărea aducând cu sine cei mai mulţi afluenţi care tulbură apa.
Comorile din adâncuri
Evghenii Mărăşescu spune însă că, în ciuda vizibilităţii reduse, Marea Neagră are un mare avantaj: este foarte bogată in relicve istorice, vizibile la adâncimi relativ mici. Vase de cupru şi de bronz din secolul trecut, ancore medievale de la navele care ancorau în secolele XVI-XVII şi chiar vase de ceramică, datate de specialişti ca fiind din epoca antică, toate pot fi găsite nu departe de ţărm. Una dintre ancore, găsită de Ev¬ghenii Mărăşescu, aparţinea unui caiac turcesc şi a fost donată Muzeului Marinei, care a expus-o în sălile sale. Este singura ancoră de acest tip descoperită cu lanţul intact.
Cel mai atractiv loc de scufun¬dări din România ar putea fi oraşul antic scufundat în Ma¬rea Neagră, în zona Mangaliei. Primul care a explorat zona este Constantin Scarlat, părintele scafandrilor din România, acum 40 de ani. Acesta a găsit aici amfore şi mai multe vestigii şi a formulat ipoteza că aici ar fi existat cândva ruinele oraşului antic Callatis. Următorul care a exploatat zona a fost Vasile Cosma, un inginer operator la Sahia Film. Acesta a găsit şi urme ale unui dig. Un alt cercetător a găsit o nouă urmă de dig la distanţă destul de mare faţă de ţărm. Jeno Szabo, un alt explorator care a investigat zona, confirmă prezenta sub apă a numeroase artefacte, care ar putea fi recuperate de scafandri arheologi fără costuri exorbitante.
În urma acestor descoperiri, mulţi cred că sub ape se află o adevărată cetate scufundată. Părerile privind existenţa unei Atlantide a Mării Negre sunt însă împărţite. În timp ce Sorin Colesniuc, directorul Muzeului de Arheologie din Mangalia, susţinea anul trecut că scafandrii pot urma traseul fostelor străzi, că se văd pavaje din dale de piatră, resturi ale unor construcţii – coloane şi capiteluri şi ziduri din cărămidă antică -, Mărăşescu crede că mai degrabă este vorba de un mit: „Aşa cum sunt şi legendele că fundul Mării Negre ar adăposti mormântul poetului exilat Ovidius”. Dacă încă nu este absolut cert că putem vorbi de o cetate scufundată, existenţa a numeroase vestigii arheologice aflate în zona din dreptul Mangaliei este incontestabilă, ea fiind documentată prin numeroase explorări efectuate în ultimii zeci de ani.
Foarte interesante sunt şi ruinele cetăţii antice Tomis, a¬flate la câţiva metri sub apă, nu departe de Cazinoul din Constanţa. Evident, o creştere a numărului de scafandri în aceste locaţii arheologice ar impune măsuri speciale de protejare a artefactelor de pe fundul mării, pentru a împiedica sustragerea lor. Alte ţări aplică proceduri destul de simple prin care protejează obiectivele istorice, dar, în acelaşi timp, permit turiştilor să se bucure de ele. Experienţa lor poate fi folosită cu succes şi de România.
SURSA:
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/comorile-ignorate-ale-marii-negre-194514.htm

AUR IN ROMANIA


In 1875, in timpul sapaturilor pentru instalatia de apa ce urma sa deserveasca Manastirea Sinaia, lucratorii ar fi gasit peste 100 de placi din aur inscriptionate intr-o limba necunoscuta. O alta legenda spune ca Se pare ca, in secolul al XIX-lea, in jurul anului 1873, au fost descoperite, fie in cadrul unor lucrari efectuate la temelia Manastirii Sinaia (pe locul unui fost altar al cultului zalmoxian?), fie la saparea fundatiei Castelului Peles, un numar neprecizat de tablite de aur cu inscriptii dacice.

Guvernul condus de Lascar Catargiu ar fi donat veritabila comoara regelui Carol I. Legenda privitoare la misteriosul tezaur a fost transmisa din generatie in generatie, informeaza CanCan.

Doua dintre replicile din plumb se gasesc la muzeul Manastirii Sinaia, cateva zeci, in depozitul Institutului de arheologie „Vasile Parvan”, dar este posibil ca o parte din placutele originale sa se gaseasca inca la Banca Nationala a Romaniei.

Nicolae Ceausescu a ordonat in anii 1970 o ancheta prin care sa se ia urma tezaurului pierdut, dar fara niciun rezultat.

Dupa ce au fost copiate pe alte tablite, dar de plumb, o parte ar fi fost topite de Carol I (caruia ii fusesera daruite de premierul Lascar Catargiu) pentru a finanta constructia resedintei sale montane, in timp ce alta parte ar fi fost depozitate in tezaurul Bancii Nationale si ar fi luat drumul Moscovei, impreuna cu Closca cu puii de aur si alte valori, in timpul momentelor critice de la finalul primului Razboi Mondial.

Conform marturiei extrem de discutabile a unui fost ofiter din trupele speciale sovietice (Vitalie Usturoi, convertit, dupa 1989, in om de afaceri si implicat in mai multe scandaluri, inclusiv de contrabanda cu materiale radioactive), unele tablite s-ar afla in continuare in Rusia, in timp ce altele – circa 35-40 – ar fi reintrat, in secret, in tezaurul Bancii Nationale de la Bucuresti. De asemenea, s-au facut conexiuni intre pictogramele de la Sinaia si scrierea pe mandibule de cai de la Chitila (concurand scrierea pe carapace de broasca testoasa din China neolitica), fapt ce ridica intreaga afacere la un nivel greu de probat stiintific.

In 2003, o carte a lui Dan Romalo, „Cronica apocrifa pe placi de plumb?”, starnea agitatie in presa si, pe alocuri, in lumea academica romaneasca. Autorul, inginer pensionar, povestea ca, in tinerete, prin anii ’40, fusese chemat sa fotografieze niste misterioase placute de plumb depozitate in subsolurile Muzeului de Antichitati din Bucuresti. Laolalta, tablitele constituiau o epopee fastuoasa a regilor daci, cu imagini parca desprinse (sau copiate?) de pe Columna lui Traian si ample fragmente de scriitura in alfabet grecesc, dar si intr-o limba necunoscuta, posibil in limba daca.

Istoricii s-au temut mai multe decenii ca ele ar fi reprezentat niste falsuri, asa ca nu s-au inghesuit sa le cerceteze. O prietena a familei Romalo, Marioara Golescu, s-ar fi incumetat, insa, sa inceapa redactarea unei carti consacrate acestui fenomen si, cu acordul directorului muzeului, profesorul Ion Nestor, l-ar fi chemat pe tanarul Dan Romalo sa le fotografieze. Se pare ca, la acel moment, nu se cunostea nici macar provenienta aproximativa a obiectelor, existand doar presupunerea ca ele ar fi fost aduse la muzeu pe la inceputul secolului XX, de catre academicianul Grigore Tocilescu, cunoscut epigrafist.

In anii ’80, la Muzeul (redenumit) de Arheologie, ar mai fi ramas doar patru asemenea tablite (altele doua regasindu-se in colectia Manastirii Sinaia), insa, printr-un miracol, dupa cutremurul din 1977, mama lui Dan Romalo a reusit sa salveze o mare parte dintre cliseele realizate in 1943-1944. In prezent, oficiali ai Muzeului de Arheologie sustin ca detin pana la 35 de artefacte (din aproape 100 existente candva), estimand numarul lor total pe teritoriul Romaniei, in colectii particulare sau institutionalizate, la circa 50.

S-au emis mai multe ipoteze legate de subiect. Originea obiectelor este, in continuare, extrem de disputata: placi de aur, copiate ulterior in plumb, sau de plumb (dintr-un aliaj aproape identic cu cel folosit la Sarmisegetuza) dar acoperite initial cu folie de aur si realizate de marii preoti daci (teza reluata de Dumitru Manolache in cartea sa din 2006 „Tezaurul dacic de la Sinaia – legenda sau adevar ocultat?”), ori falsuri exceptionale atribuite fie invatatilor din Scoala Ardeleana, fie lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (recidivist dovedit – „Diploma barladeana”, „Hrisovul lui Iurg Koriatovici” – in materie de falsuri patriotice, in opinia lui P.P. Panaitescu) sau Nicolae Densusianu (autorul cartii „Dacia preistorica”), fie unor anonimi geniali (inclusiv un savant de talia lui Vasile Parvan mergand pe aceasta interpretare)?
Un lucru este clar: asemenea materiale, extrem de coerente, nu puteau fi opera unui diletant, ci a unor martori ai evenimentelor narate sau a unor cunoscatori ulteriori ai lor, care aprofundasera subiectul
Adevar sau legenda, cert este ca zona din jurul celebrului castel de pe Valea Prahovei a intrat in vizorul cautatorilor de comori.
SURSA:
http://hartacomorii.blogspot.com/2010/09/100-de-placi-din-aur-inscriptionate.html

COMOARA STRABUNA

În pădurile satului Podul Trestiei, din comuna Jitia, este ascunsă din negura timpului comoara dacilor. Locul este unul aparte, un şir întreg de stânci cu semne şi scrisuri care mai de care mai stranii şi mai haotice, precum un cod, stând mărturie. Locul a fost verificat de Securitate pe vremea comuniştilor şi urma ca o echipă de specialişti să vină cu aparate speciale, să scoată comoara din pământ. Fostul director al Muzeului Vrancei a murit fără a reuşi să desluşească misterul pietrelor însemnate din vechime. Unele pietre au fost dărâmate fiindcă au fost efectuate exploatări de lemn în zonă.ajungi la locul cu pricina, din Jitia de Jos de la Drumul Naţional DN2 N până în satul Podul Trestiei sunt în jur de 1,5 kilometri, iar din sat până la locul comorii „să mai fie de trei ori pe atât“. Ghidul nostru, Enache Ticu, de 63 de ani din satul Podul Trestiei, martor al trecerii timpului peste acele zone ne povesteşte cu lux de amănunte tot ce ştie despre comoara dacilor. Tezaurul dacilor liberi de la curbura subcarpaţilor este codificat de stâncile cu semne pe ele. Oamenii din sat ştiau de la bătrânii lor că acolo e o comoară pentru că în anumite nopţi, cum ar fi Preierul Sfântului Gheorghe, jucau flăcări albastre deasupra. „Din bătrâni ştiu că este îngropată comoara dacilor în acel loc. Cei care au pus-o acolo au scris pe pietre în speranţa că cineva va descifra codul şi îi va da de urmă. Oamenii de aici din sat au săpat mereu să găsească comoara, dar nu au dat de nimic. Acel loc era mult mai frumos cu ani în urmă, însă au tăiat pădurile, au dărâmat şi o parte din stâncile cu scrisuri pe ele. Bolovanii erau mai deşi şi era un fel de linie nu ca acum, au umblat la ei cu buldozere şi dărâmaţi de pe culmea dealului. Eu am ajuns prima dată acolo când avem câţiva anişori şi mă duceam cu vacile prin preajmă. Erau cu mine şi alţii copii din sat, dar atunci nu ştiam noi de scrisurile alea după pietre. Mai târziu oamenii bătrâni ne spuneau că acolo e şi o scriere prin semne. Semnele au rămas la fel, nu s-au deteriorat dar nici nu au apărut altele. Mi-au rămas în minte, parcă ieri le-am văzut prima dată“, a declarat Enache Ticu.

Securitatea voia să scoată comoara

Bucăţile de stâncă legate într-o salbă au, în mod cert, foarte multe semne cărora nu le poţi da o explicaţie rezo-nabilă. Că să înţelegem ceva, radem muşchiul verde de pe ele, îndepărtăm praful şi facem fotografii. Acum nu mai avem nicio îndoială. Liniile sunt foarte clare, se întretaie în fel şi chip, mai subţiri sau mai groase, aliniate şi suprapuse în calupuri de 4-6 dungi. Trecând de la una la alta, observăm că ele se înşiră, la fel ca cele aflate lângă stâncile uriaşilor, pe creasta înaltă de deal care delimitează, ca un fel de cumpănă, două văi destul de adânci. „Până în Revoluţie au venit doi securişti, m-au luat şi m-au pus să-i duc aici să vadă la faţa locului. Au zis că sunt de la judeţ, de la primul secretar. Ne-au cercetat cu privire la ce ştim despre locul de acolo, de unde ştim, de unde am aflat, dacă am fost şi noi să săpăm după comoară, treburi din astea. Ăia doi au zis că după ei urma să vină nişte specialişti cu aparate să cerceteze acolo, să se uite acolo în pământ deoarece este ascuns ceva care este de patrimoniu naţional. După aia a venit şi muzeograful Constantinescu, pe vremea aia director la Muzeu din Focşani. Când am ajuns cu el acolo a rămas mut. S-a închinat omul de ce a văzut acolo şi a zis:«Doamne ce este aicea, aici e ceva care nu vă pot spune la toţi». A fotografiat, a filmat toate pietrele şi a mai spus că asemenea semne de pe bolovanii de acolo nu le poate citi decât un profesor de la Iaşi. Oamenii, mai în glumă mai în serios, săpau după comoară, şi acum sunt găurile pe deal pe acolo. Tot la bătrâni am auzit cum că pe deal ar fi jucat comoara, adică la anumite sărbători importante din an iese o flacără din pământ. De comoara dacilor se vorbea mai tot timpul. Nu am auzit să se fi găsit vreodată ceva, deoarece ar fi băgată mult în pământ“, a mai spus bătrânul în timp ce răzuia muşchiul de pe stâncă pentru a scoate la iveală înscrisurile.

Zonă locuită în urmă cu 6 generaţii

Undeva mai sus, spre creasta dealului, un fag bătrân, foarte înalt şi puternic, a strâns parcă între fiecare dintre rădăcinile lui noduroase câte o stâncă cu tot felul de semne pe ea, ca un fel de cloşcă grijulie care îşi apără puii de primejdii. Puţin mai jos, un fag mai tânăr, este şi el contagiat: ocroteşte în poală doar o singură stâncă, evident mai mică. Pare să ne transmită un mesaj: „Noi am făcut tot ce am putut. Voi ce aveţi de gând să faceţi?“. „În vremurile de demult, acolo au locuit oameni, ce-i drept în bordeie din pământ. Locului i se zicea Măgădanu, după numele vârfului de deal. Poate de la Cuza nu au mai stat oamenii lângă comoară, au fost scoşi şi aduşi la vale aici în sat. Păi dacă mă gândesc bine ar fi vorba de vreo 5-6 generaţii în urmă şi cred că erau în jur de 40 de oameni. Comoara e scăldată de două pâraie, Căşăriei pe de o parte şi Dealu Roşu pe de altă parte. Acum când au văzut că aţi venit în sat oamenii au început din nou să întrebe dacă nu cumva aţi venit să căutaţi comoara. Denumirea veche a zonei este «La comoară». Bătrânii vremii povesteau că dacii au îngropat comoara acolo să fie spălată de cele două izvoare care ies de sub acel deal. Cei bătrâni cred şi astăzi cu tărie în existenţa comorii dacice, doar tinerii sunt mai neîncrezători“, a mai spus Enache Ticu, uitându-se la pădurea de fag, care nu a căzut încă pradă drujbelor. Unele pietre au fost dărâmate din cauză că au fost efectuate exploatări de lemn în zonă, iar buldozerele au scormonit pământul pentru a face drum. „Erau mai multe pietre dar au fost dărâmate din cauza celor care au distrus pădurea cu buldozerul acolo şi distrug în continuare. Au distrus lanţul de pietre de acolo. Dacă o să bage TAF-urile şi dincoace de deal se alege praful, este tare păcat de ce se poate întâmpla acolo. Zona trebuie păzită cu sfinţenie, este istoria noastră, este semnul trecerii noastre pe aceste meleaguri. Dacă nu se intervine pentru protejarea acelei zone se distruge tot“, spune, cu sufletul plin de amărăciune, nea Enache.

Localnici izgoniţi de duhul comorii

O legendă veche spune că „regele Decebal, înainte de a muri, i-a blestemat pe toţi cei care vor dezvălui străinilor locurile unde sunt ascunse comorile, iar cei care profanează tezaurele să nu se poată bucura, nici măcar o singură zi de o singură monedă furată”. Aşa se întâmplă şi aici. Cei care au săpat mai mult după comoară erau alungaţi de spirite şi tot felul de zgomote care mai de care mai înfiorătoare. „Oamenii povesteau că se duceau diverşi să sape după aurul dacic, însă duhul comorii îi speria în fel şi chip. Se auzeau căruţe care hodorogeau deşi acolo nu era niciun fel de drum, gălăgie mare cum ar fi o gloată de oameni, urlete, ţipete de te îngrozeai nu alta. Când auzeau toate acestea cei care săpau la comoară lăsau toate uneltele acolo şi fugeau de le scăpărau călcâiele. Se spune că sunt păzite şi că sunt jurate. A fost un moş pe aici pe la noi, Drăgoi îl chema şi avea vreo 80 de ani la Revoluţie când a murit. El ne povestea că stătea pe acolo că îşi făcuse bordei şi pândea comoara să se arate. Înainte de Preierul lui Sfântul Gheorghe vedea cum joacă comoara, adică iese o flacără de foc din pământ. Un alt om din sat Ionică Cruceanu, care a murit, a văzut o comoară arzând mai sus de unde este cea a dacilor, locului i se spune Poiana Largă. S-a dus acolo a pus semn şi a săpat şi a găsit un fel de cratiţă dar veche cu cărbuni, dar la vreo 70 de centimetri adâncime în pământ. Cică după el ar fi venit altul a săpat mai mult şi a găsit aurul, dar a dispărut repede de la noi din sat“, a încheiat Enache Ticu.
sursa : Monitorul de Vrancea

RUINE IN MAREA NEAGRA

%d blogeri au apreciat asta: