Posts tagged ‘ROMANIA’

ION ILIESCU

Analistul politic Serban Oproiu a reconstituit biografia fostului presedinte al Romaniei, Ion Iliescu, si TURNUL prezinta IN EXCLUSIVITATE date mai putin cunoscute din viata celui care a condus Romania mai bine de 10 ani.
 
Bunicul lui Ion Iliescu, bolsevic urmarit de politia tarista
 
”Vasili Ivanovici a fost un evreu rus, bolsevic, un puscarias periculos care a fugit din Rusia si a fost urmarit de politia tarista. S-a stabilit in Oltenita in 1895 ca argat si baiat de pravalie la un grec, poreclit Tandarica, de pe strada Heliade Radulescu nr. 1 si si-a schimbat numele pentru a-si pierde originea ca mai toti evreii aciuiti in Romania, in Iliescu, dupa 1900.
S-a incurcat cu Maria Savu (sora carciumarului Anghel Savu, care avea carciuma pe strada I. H. Radulescu, nr. 2) cu care, s-a casatorit in 1900-1901. Anghel Savu, era roman, fugit din Bulgaria fraudulos, traversand Dunarea si stabilit in Oltenita. Acesta, le-a facut Mariei si lui Vasile, o dugheana in care, vindeau diverse, pe strada I.H. Rădulescu, nr. 6-8. Vasili Iliescu, fost Ivanovici si Maria, fosta Savu, au avut doi baieti si doua fete (Alexandru, tatal lui Ion Iliescu, Eftimie, viitorul calau al poporului roman, Aristita si Verginia). Vasili Ivanovici, a fost foarte bun prieten cu Dobrogeanu Gherea, evreu venit din Rusia, pe numele sau adevarat Katz.
Prietenul bunicului lui Iliescu, parasutat prin Decret Regal
George Calinescu, precizeaza in „Istoria Literaturii Romane“: Dobrogeanu Gherea, evreu venit din Rusia in mod suspect si fraudulos, «parasutat», a fost impamantenit prin Decret Regal, din eroare si diversiune, sustinut fiind chiar de Titu Maiorescu!“ Aici, atentie la diversiunea promovata de Ion Iliescu in presa, prin care se sugereaza ca bunicul lui, ar fi un taran, Paun, de langa Oltenita.
Mama vitrega a lui Iliescu, spioana la rusi 
Mama vitrega a impostorului Ion Iliescu, a fost dupa 1944, servitoare si bucatareasa la Ana Pauker. Dupa 1945, Gheorghiu Dej, a alfabetizat-o – pentru ca nu stia carte – si a trimis-o in Agentia Economica a Romaniei de la Sofia, unde a stat mai multa vreme. De la Sofia, Gheorghiu Dej a avansat-o si a trimis-o la Moskova, tot la Agentia Economica Romana, dar dupa putin timp, fiind deconspirata ca spion, la cererea rusilor a fost retrasa, adusa in tara si numita Director General la Vamile Romane, de unde s-a pensionat.
Marita Iliescu, s-a prezentat cu un Carnet de Luptator in razboiul din Spania (alaturi de Walter Roman), la Asociatia Luptatorilor Antifascisti, spre a se inscrie in aceasta. Desi un fals, dar s-a facut la interventia lui Ion Iliescu, beneficiind de multe si mari drepturi necuvenite. La receptiile date de Ceausescu, niciodata Ion Iliescu, nu a mers cu sotia sa Nina Bercovici (evreica si ea) ci cu Marita, mama lui vitrega!
Unchiul lui Iliescu, criminal de meserie pe vremea lui Dej
Unchiul Eftimie Iliescu: Unchiul lui Ion Iliescu, fratele lui Alexandru Iliescu, fost ofiter de securitate, a participat la represiunea si „decapitarea“ poporului roman, in timpul lui Dej, fiind adjunctul criminalului Alexandru Draghici, Ministru de Interne in aceea perioada. Dupa moartea lui Stalin, acelasi Dej, l-a demis si l-a numit Director la Fabrica de Incaltaminte, „Pionierul“. Alcoolic fiind, intr-o altercatie specifica betivilor, l-a ucis pe seful cantinei. A fost arestat si condamnat la 17 ani inchisoare. Se pare ca acolo si-a gasit si sfarsitul.
De remarcat ca Ion Iliescu, ascunde cu darzenie originea sa criminala, compromitatoare, lucru firesc din punctul lui de vedere, in fata poporului roman, pe care a reusit astfel sa-l pacaleasca si sa-l umileasca dupa 1989.
Bunicul lui Iliescu a stat ilegal in Romania
Investigatiile facute pentru perioada 1901-1902, nu au dus la concluzia ca ar fi existat un decret regal de impamantenire a lui Vasili Ivanovici, asa cum s-a facut in cazul lui Dobrogeanu Gherea, Constantin Stere, Ioan Slavici si altii. Se poate trage concluzia, ca Vasili Ivanovici, decedat la Oltenita în 1965, la varsta de 88 ani, a fost evreu basarabean, nascut in jurul anului 1877, aciuit fraudulos, fara cetatenie la Oltenita.
Iliescu, fiu de tiganca caldarara
Tatal lui Ion Iliescu: Alexandru Iliescu. Alexandru Iliescu, baiatul cel mare al lui Vasili Ivanovici – Iliescu apoi, s-a nascut in Oltenita în 1901, casatorindu-se in 1929 cu Maricica, o tiganca de origine bulgara, din neamul caldararilor, analfabeta, care vorbea prost romaneste si care e adevarata mama a lui Ion Iliescu. Maricica, era fata lelei Stoica, tiganca din Oltenita, venita din Bulgaria si care locuia intr-o cocioaba insalubra, pe o strada paralela cu strada I. H. Rădulescu; nestiindu-se cine era tatal ei. Ion Iliescu, s-a nascut in aceste conditii insalubre, in Oltenita, in data de 03 Martie 1930; an in care Alexandru Iliescu tatal sau, a fugit in Rusia, unde a stat pana in anul 1935. Maricica, mama adevarata a lui Ion Iliescu, moare in 1932, fiind inmormantata la Oltenita (atentie la diversiunea cu Maria Ivanus, din Bucuresti, ca ar fi mama lui Iliescu).
Tatal lui Iliescu a conspirat impotriva Romaniei
Alexandru Iliescu a dus in Rusia o activitate conspirativa impotriva Romaniei, fiind Kominternist, NKVD-ist tradator, omul lui Stalin. Casa lui Alexandru Iliescu din Oltenita, era casa conspirativa a Kominternului si NKVD-eului. In Rusia, Alexandru Iliescu, a avut tot felul de ocupatii printre care si hamal si a avut se pare si copii nelegitimi. In 1935, Alexandru Iliescu s-a intors din Rusia, fiind condamnat la 12 ani inchisoare, pentru tradare de tara (milita pentru dezmembrarea Romaniei si trecerea Basarabiei la rusi); inchisoare executata cu intermitenta. In inchisoare, a fost turnator la politie. Tot in aceasta perioada, Alexandru Iliescu s-a incurcat cu Maria, nevasta unui coleg de puscarie, Ivanus, un bolsevic periculos. Cu aceasta, Alexandru, a facut un copil din „flori“: Eugen, frate vitreg al lui Ion Iliescu, securist adus in cosciug metalic sigilat, din Orientul Mijlociu.
Iliescu si legatura de familie cu clanul tiganesc Cioaba
Precizare: In 1940, Alexandru Iliescu s-a casatorit cu Marita, tiganca din Maramures, sora buna a mamei lui Ion Cioaba din Sibiu, autointitulat Rege al tiganilor, cu care a avut doi baieti; fratii vitregi ai lui Ion Iliescu, Mircea si Crisan, veri primari cu Cioaba. Unul a fost Atasatul Militar al Romaniei la Moskova iar celalalt Director Adjunct la IRSOP, prin influenta lui Ion Iliescu, desi erau semianalfabeti, fiind tigani.
Sa nu ne mai miram de ce prima masura pe care a luat-o Ion Iliescu dupa ce a pus mana pe putere, a fost restituirea aurului la tigani. Alexandru Iliescu, a decedat in 1945 la Oltenita, la o manifestare de 1 Mai in tribuna, beat, cu sticla de tuica in mana. Ce se mai poate spune? Nu mai am cuvinte; nu pot caracteriza acest popor roman, care s-a lasat condus timp de 16 ani de catre un om de talia lui Iliescu, un descendent de tigani, genocidar si tradator de Romania!”
Daniel Sebastian Suta

1977

Prof. Călin Turcu a organizat în 1977, la nivel naţional, un grup informal de cercetare a fenomenului OZN, numit “Romanian UFO Researchers (RUFOR)”. Acesta a publicat un buletin OZN, numit RUFOR (27 numere, 1979-86), cu o circulaţie restrânsă.

Ulterior Călin Turcu a organizat cea mai voluminoasă arhivă de rapoarte scrise, fotografii şi filme privind cazurile OZN din România, iar din 1992 cea mai mare biblioteca OZN din Romania, biblioteca pe care a dorit-o publică. Acelasi grup a editat, in perioada 1994-1996 periodicul „RUFOR”, editor sef fiind Peter Leb din Targu Mures, unde se afla si redactia. Au aparut in total 21 de numere, primele 8 in format tabloid, iar celelalte ca o revista A4.

Într-unul din numerele revistei, apărut în anul 1977, profesorul Turcu relata întâmplarea petrecută profesorului Nicolae Bărbulescu din Ploieşti:

„S-a întâmplat pe 4 martie 1977, ora 18:30 în Padurea Cazacului, Bughea de Jos, Vălenii de Munte, jud. Prahova. În după-amiaza acelei zile, veneam împreună cu un prieten dinspre Slănic, spre Văleni, traversând Pădurea Cazacu.La ieşire din pădure, în partea stângă, am observat următorul fenomen: în stânga – o pată luminoasă, cu un contur neregulat, de culoare verde-bleu, iar în dreapta, trei discuri de lumină de culoare verde aprins. Era ora 18:30.Pata verde era nemişcată, pe când cele trei discuri de lumină se mişcau lent, de sus în jos, parcă pluteau, parcă vegheau asupra noastră”.Asta s-a întâmplat cu numai 3 ore înaintea devastatorului cutremur din 1977, deasupra României. Mulţi UFO-logi considerand că există o legătură între „apariţia OZN-urilor” şi cutremurul care a lovit ţara noastră în acea seară.http://www.efemeride.ro

1977.03.04

Cutremurul devastator din 1977 a avut atunci magnitudinea de 7,2 pe scara Richter, a distrus sute de clădiri şi a ucis 1.570 de oameni. Singura înregistrare din acea zi de coşmar circulă pe internet, iar sunetul este de-a dreptul terifiant.

Este vorba despre o înregistrare sonoră luată de un magnetofon din sala de concerte a Radiodifuziunii, în timpul unei pauze. Mişcarea telurică extrem de puternică a creat un zgomot infernal, care încă îi urmăreşte pe care care au trăit-o.

Cutremurul de pe 4 martie 1977, de la ora 21:22, a fost una dintre cele mai puternice mişcări seismice care au avut loc în România în ultimele zeci de ani. Cu o magnitudine de 7,2 pe scara Richter, seismul care a ţinut 56 de secunde a provocat daune însemnate în întreaga ţară: sute de clădiri puse la pământ, 33 doar din Capitală şi a făcut 1.570 de victime, dintre care 1.391 doar în Bucuresti.

MAI PUTIN STIUT

Nicolae Ceauşescu A FOST ABUZAT SEXUAL la Doftana. Dovezile şi mărturiile istorice INDICĂ UN SINGUR NUMELa 9 martie 1935, Legiunea de Jandarmi Olt atrăgea atenţia Prefecturii Poliţiei Municipiului Bucureşti asupra lui Nicolae Ceauşescu. Viitorul lider al României socialiste fusese luat în vizor pentru activităţile întreprinse pentru propagandă comunistă şi pentru care luase deja contact cu închisorile. Un an mai târziu, acesta era din nou condamnat la închisoare şi era trimis după gratii la Doftana.

Conform historia.ro, în acest loc, Ceauşescu ar fi suferit una dintre cele mai mari umilinţe ale vieţii: ar fi fost abuzat sexual de un alt deţinut, un nume important la acea vreme în structurile comuniste, Şmil Marcovici.

Numele lui apare menţionat în autobiografia nepublicată a lui Chivu Stoica, despre care s-a spus că a plătit cu viaţa ruşinosul secret. Văduva lui Stoica, Maria Manolescu-Chivu, a fost convinsă că moartea soţului ei s-a datorat dorinţei lui Ceauşescu de a scăpa de ultimul martor din Doftana care ştia de abuzurile sexuale la care a fost supus. Mai jos sunt redate fragmente din autobiografia lui Chivu Stoica scrisă la începutul anilor ’70.

„Tot la Doftana, din procesul Anei Pauker, a fost şi un tovarăş Marcovici care era membru al Biroului Politic şi secretar al CC. Un om vechi în partid şi-n mişcarea revoluţionară. El a avut o comportare bună tot timpul cât a fost teroare şi regimul de distrugere la Doftana, dar după cucerirea regimului (politic pentru deţinuţi, n.n.), fiind bătrân, nu participa la viaţa de partid, la viaţa de colectiv, la munca politică, culturală, educativă, venea din când în când şi ţinea câte o prelegere – era de altfel un om pregătit şi cu mare experienţă – pentru că era mai bătrân am găsit cu cale să-i dăm pe cineva pentru a-i curăţa celula şi a-i face ordine, cu acest scop am însărcinat pe un tovarăş, al cărui nume nu-l mai reţin, croitor era de meserie.După puţin timp am aflat că a fost văzut de alţi tovarăşi, fiind vizeta de la celulă deschisă puţin, că practica perversităţi. Marcovici obişnuia să aibă relaţii îndeosebi cu tovarăşi tineri, printre care Anghel, Sor şi alţii. La anchetă a confirmat şi el, şi atunci s-au luat măsuri atât din Doftana cât şi de către conducerea partidului să fie scos din partid. El moare la cutremur sub dărâmături. Pentru cercetarea cazului s-a numit o comisie de anchetă din care făcea parte Ganev, Dej şi Chivu, situaţia lui am prelucrat-o în organizaţia de partid, căci el căuta să atragă o serie de tineri care erau acolo, vroia să-i strângă într-un cerc. Probabil că la el era un vechi obicei, o decădere morală. S-a lichidat cu totul după prelucrarea acestor fapte.”

Pavel Câmpeanu, fostul camarad de detenţie al lui Ceauşescu, a confirmat abuzul sexual la care a fost supus Nicolae Ceauşescu. „Nu Dej fusese partenerul lui Ceauşescu, ci un anume Marcovici.”

La perioada Doftana s-a referit şi scriitorul Dan Ciachir, care a făcut o pasiune pentru respectiva epocă. “(…) Cât priveşte alegaţia că în vremea detenţiei, Ceauşescu ar fi fost „fetiţa” lui Dej, aceasta este o minciună spulberată de istorici. Recent, doamna Lavinia Betea, în volumul „Poveşti din Cartierul Primăverii”, arăta că Nicolae Ceauşescu a fost „fetiţa” altui deţinut, a lui Şmil Marcovici, în vreme ce Gheorghiu-Dej detesta plăcerile dosnice, prevenindu-i pe deţinuţii mai tineri să nu recurgă la ele întrucât se vor căi amarnic. Amintiţi-vă că se căsătorise de tânăr, avea doi copii, două fete. Ulterior a fost arestat şi închis, soţia s-a despărţit de el.”

Sursa foto: muntenia-news.ro

ARSNIE BOCA

FENOMEN
Un serial despre unul dintre cei mai iubiti si mai populari romani, cautat de mii de oameni, chiar si dupa moartea sa
“Mama mea era foarte bolnava, medicii i-au zis ca are cancer, 99, 9%. Si atunci m-am gandit: Doamne, daca-i asa, zero si ceva la suta poti sa-l rezolvi tu! Cu gandul asta, am venit aici, la mormantul parintelui Arsenie Boca si l-am rugat sa-mi vindece mama. Si cand mamei i-au venit rezultatele, in mod miraculos, chit ca avea doua formatiuni tumorale, s-au dovedit a fi amandoua benigne. Scapase mama… Si povestea asta a fost uimitoare pentru medici, nu-si puteau inchipui cum de a fost real, cum de s-a petrecut cu adevarat una ca asta’, ne povesteste Meda.
Asta s-a intamplat acum cativa ani si de atunci Meda vine in fiecare an la mormantul parintelui Arsenie Boca de la Prislop (Hunedoara), sa-i vorbeasca si sa-i multumeasca pentru mama. Citise ca parintele a facut minuni si a vindecat si in timpul vietii, si dupa moarte, dar nu-si imagina ca i se va intampla si ei vreodata una ca asta.
Chiar asa am cunoscut-o pe Meda – stand in genunchi alaturi de alte sute de pelerini, cufundata in rugaciune, cu ochii inchisi, ca-n transa, cu o expresie de fericire copilareasca pe chip. Minute intregi s-a rugat astfel, murmurand usor ceva ce numai ea intelegea. Intr-un final a deschis ochii si atunci privirea ei s-a intersectat cu a preotesei satului. Preoteasa tocmai sedea in reculegere pe bancuta de langa mormant, soptind tinerei de alaturi: “Vezi tu, credinta nu este ilogica, ea este supralogica, adica depaseste granitele logicii firesti’.
Meda nu este crestin 100% practicant, insa de cand viziteaza mormantul parintelui, a renuntat sa mai treaca totul prin lama rece a ratiunii. “Cel mai ateu dintre atei ar simti ca aici, la mormant, se intampla ceva. Cred ca, de fapt, cautandu-l pe parintele Arsenie, il cautam pe Dumnezeu’, ne spune ea.
De cand isi tot pune intrebari despre miracolul prin care a trecut, a ajuns la o concluzie: “Stiintific, niciodata nu o sa putem dovedi matematic ca Dumnezeu exista sau nu. Il simti cu inima pe Dumnezeu. Nu trebuie sa renuntam niciodata la a ramane rationali. Insa mintea rationala a omului trebuie sa se lase iluminata de Dumnezeu’.
Femeile de cariera se lasa de job dupa ce trec pe la mormantul parintelui
Altii spun ca s-au vindecat de cancer sau de leucemie, doar rugandu-se sincer la mormant. Legende sau nu, asta povestesc oamenii din sat, asta spun toti pelerinii, daca-i intrebi despre minunile de la Prislop. Aici se petrec lucruri dintre cele mai ciudate: femei de cariera, care se roaga pentru fericirea lor, se lasa brusc de job dupa ce revin de la mormant la ele acasa, in Bucuresti. Altele pur si simplu isi gasesc sot atunci cand se asteapta mai putin.
I s-a intamplat Ancai Racnea din Timisoara. Avea 26 de ani, o firma de organizare evenimente si o situatie financiara de invidiat. Si totusi, ii lipsea ceva. Tanjea dupa o viata adevarata de familie. “M-am rugat la mormant sa ma ajute parintele sa am o viata linistita de familie. Si, surpriza, dupa circa cinci luni l-am cunoscut pe Laurentiu, cu care m-am si casatorit. Si acum i-am spus sotului meu ca trebuie neaparat sa revenim la mormant, sa-i multumim parintelui ca m-a ascultat si ne-a ajutat sa ne gasim’, ne spune Anca.
Am cunoscut-o pe Anca la Prislop. Saruta crucea parintelui si tinea strans o floare in mana. De fapt, intreg mormantul seamana cu o gradina de flori vesnic proaspete. Florile de la Prislop nu se ofilesc niciodata: valurile de pelerini – sute in zilele obisnuite, mii in zilele de sarbatoare – sosesc cu brate de flori proaspete. Fiecare floare este un “multumesc’ spus parintelui.
De fapt, de 22 de ani incoace, Prislopul a devenit unul dintre cele mai mari locuri de pelerinaj din Romania. Aici nu se inghesuie nimeni, oamenii nu-si dau coate si nici macar nu vorbesc unii cu altii, sa nu se tulbure din rugaciune. Daca vreunul a uitat telefonul deschis si tocmai il suna cineva, un rand intreg de pelerini isi intoarce capul spre “faptas’, privindu-l cu repros. Nimeni n-are voie sa strice rugaciunea. Stau cu totii cu capul in pamant, umili si smeriti. Par oamenii unei Romanii necunoscute. In zilele de sarbatoare cu mii de pelerini, asteapta la coada ore in sir – fie ploaie, fie ninsoare – pentru o fericire de cateva secunde: sa apuce sa sarute sau sa atinga crucea parintelui.
Tanar paralizat, in asteptarea unei vindecari la mormant
A facut-o si tanarul Andrei Gherber, paralizat de la nastere. Din cauza forcepsului a ramas cu tetrapareza spastica. Merge singur cativa pasi, restul ii face numai cu carutul. A incercat toate metodele sa se faca bine, dar n-a reusit nimic. Ultima lui speranta este astazi parintele Arsenie. A auzit ca parintele a scapat o fata de la paralizie, numai prin puterea rugaciunii. Se spune ca fata a venit in carut si a plecat pe picioarele ei.
Andrei isi doreste atat de mult sa mearga, incat aproape ca se simte dator sa creada ca intreaga poveste este adevarata. “Si pentru mine chiar este, atata vreme cat exista credinta puternica. Sper ca parintele ma va ajuta sa ma vindec si eu, macar in proportie de 50%’, ne marturiseste. N-a venit aici “in orb’: inainte de asta s-a informat si a citit mult despre parintele Arsenie Boca. Asa a aflat ca parintele a promis oamenilor, inainte de a muri, ca ii va ajuta si dupa moarte, daca ei ii vor cere. Si nici nu e foarte greu, crede Cristian Filip, fondatorul Fundatiei Parintele Arsenie Boca. Pe Cristian, parintele l-a schimbat la 180 de grade. Inainte, el avea viata unui bucurestean grabit, mult prea ocupat cu serviciul. Intr-o zi, mai mult intamplator, a descoperit credinta si minunile parintelui Boca. De atunci incolo, si-a facut un obicei din a-l vizita pe calugar la mormant. Astazi nu mai poate fara asta.
“Totul este sa te manifesti’, ne explica. “Adica sa ceri un lucru bun sau frumos. Nu e totuna daca te rogi acasa sau la Prislop caci aici, la mormant, rugaciunile capata putere mult mai mare’. Are o certitudine a lui: “Orice pas pe care un pelerin il face catre acest mormant este socotit, numarat. Cred ca exista o contabilitate divina pentru fiecare dintre oameni. Adica toate lucrurile facute in viata, bune sau rele, se contabilizeaza undeva’.
De fapt, esenta mostenirii lasate de parintele Arsenie Boca este insasi miscarea spirituala de la Prislop, intretinuta prin credinta puternica a unor oameni simpli. Sursa : http://www.jurnalul.ro

ARDEALUL

O problemă pe care agenda prezidenţială n-o va putea ocoli este legată de procesul nerecunoscut public al “reconfigurării” orbitei economice a Ardealului. în spaţiile fără graniţe economice – precum este şi UE – regiunile orbitează economic în mod obiectiv în jurul polilor de putere economică existenţi sau în dezvoltare, indiferent de graniţele politice. Pentru Ardeal, Bucureştiul este cel mai slab pol de putere economică din zonă.
Budapesta şi Viena sunt mult mai puternice şi mult mai aproape. În plus, de ani de zile, Bucureştiul parcă face tot ce este posibil pentru a se depărta de Ardeal, evitând pur şi simplu să construiască o arteră de comunicaţie modernă (autostradă, drum expres) care să treacă munţii fie spre Braşov, fie spre Sibiu. În tot acest timp, Ardealul s-a apropiat de Ungaria/Austria, autostrăzile venind dintr-acolo spre graniţele României şi din Ardeal înaintând spre Vest.
Bucureştiul este tot mai izolat. Investiţiile străine, atâtea câte sunt, se cantonează în Ardeal, nici n-au prea auzit de Moldova sau Oltenia. Iar investiţiile germane – pe a căror “invazie” se mizează în condiţiile venirii la putere a lui Iohannis – se opresc toate la arcul carpatic. Câteva zboruri săptămânal leagă Timişoara sau Clujul de Bucureşti, câteva zeci de zboruri săptămânal leagă aceste oraşe de Budapesta, Viena, Franktfurt. Si politicul urmează până la urmă economicul!
“Desprinderea” politică a Ardealului de Bucureşti este probabil o chestiune doar de timp! Sorocul poate cădea în timpul mandatului actualului preşedinte. Pe fond n-are vreo importanţă că acest preşedinte este un etnic minoritar. Poate că tocmai acest lucru va fi un impediment în calea “desprinderii”, căci dl Iohannis va fi “apăsat” oricum de faptul că dacă aşa ceva se întâmplă cumva, s-ar întâmpla pe vremea unui etnic minoritar, deşi Ardealul l-a adus pe domnia sa, prin vot, în fruntea ţării şi nu ştim ce aşteaptă exact Ardealul de la domnia sa!
Poate aşteaptă chiar “desprinderea” de Bucureşti, întrucât teza principală a etnicilor români majoritari din Ardeal, şi nu a altcuiva, este că ei muncesc şi le toacă banii miticii de la Bucureşti! Dar, evident, o desprindere politică a Ardealului de Bucureşti depinde în esenţă de contextul internaţional şi de aranjamentele, de acum în negociere, dintre marile puteri.
După cum s-a dovedit, Bucureştiul este un simplu spectator. La orice! Detaşarea Ardealului nu va face excepţie! Bucureştiul şi-a cedat străinilor resursele naturale, industriile, banii, băncile, pădurile, pământurile. Care este deosebirea de va ceda şi niscai teritorii?! Cu numele evident, căci faptic controlul economic a fost cedat demult! Bucureştiul va pierde Ardealul! N-a făcut nimic să-l păstreze. Adevăratul păcat este însă că nu-l va pierde în luptă, în faţa superiorităţii adversarului. îl va pierde în linişte, pe Facebook!
Sursa: Jurnalul.ro

ROSIA MONTANA

O echipa de geologi a facut sapaturi la Rosia Montana, in luna februarie a anului 2012, in una dintre galeriile descoperite de agatarsi, acum 5500 de ani. Au gasit aici o bucata uriasa din piatra, cu o compozitie de 15% praf de granit, 30% wolfram si 55% pulbere de aur, scriu cei de la sport.ro.

Agatarsi au fost stramosii dacilor si au locuit in spatiul in care se afla acum Romania. Herodot a fost primul care a relatat despre acest popor enigmatic, format din oameni foarte luxosi, care se tatuau si purtau bijuterii din aur.

Lespedea care este perfect slefuita avea o lungime de 12 metri, o latime de 6 metri si o inaltime de 3 metri, cantarind cu aproximatie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decat a fost estimata “piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperita la Baalbek, numai aurul continut in ea reprezentand cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decat s-ar fi putut obtine prin reciclarea integrala timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Rosia Montana in urma exploatarilor aurifere, si de 150 de ori mai mult decat tot aurul extras de la suprafata si din toate galeriile de agatarsi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari si de romani la un loc.

Rosia Montana, pazita de giganti!

Ceea ce socheaza si mai tare este locul unde a fost facuta aceasta uluitoare descoperire. Lespedea a fost gasita in Galeria Hiperboreana, aflata pe Valea Cornei, sub satul Corna de la Rosia Montana. Acest loc a fost cercetat in urma cu 36 de ani iar datorita uluitoarelor descoperi arheologice si antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost inchisa si apoi sigilata la comanda Securitatii.

Minerii care au fost chemati sa sape in aceasta galerie au murit. Doar 4 oameni au mai ramas in viata. Unul dintre ei, Ion Mois, povesteste despre acea noapte pe care nu o va putea uita niciodata.

„Am gasit un os urias. Nu mai vazusem asa ceva”

„Poate ca nu trebuia sa zic nimic, ca doara am jurat la comunisti, dar eu ma trag de fel din Albac, chiar din neamul de moti al lui Avram Iancu, asa ca nu pot sa tac. Uite cum a fost: in iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul sef si am primit dispozitie sa redeschid, sa consolidez si sa electrific vechea galeria 13, ramasa inchisa inca de pe vremea austroungarilor, urmand ca dupa consolidare sa vina doi tovarasi geologi sa prospecteze. Galeria era veche, ramasa asa neexploata inca de pe vremea agatarsilor, care la vremea aceea scoteau din ea si prelucrau aurul si argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole inainte sa ajunga romanii stapani pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le placea lor sa le spuna. E drept ca se vad urme de cautare si din partea romanilor, dar este limpede ca ei s-au lamurit foarte repede si ca au abandonat. Lucrarile de consolidare si electrificare au durat aproape pana in vara lui 76 si am avut niste probleme cu golirea de apa a unei parti a galeriei care se inundase. Atat valvele din mina cat si electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor.

Tot atunci am gasit si un os spalat de ape, asa de mare, cum nu ne mai fusese dat sa vad niciodata. Nici ortacii mei nu mai vazusera. Dupa ce l-am aratat directorului minei acesta l-a predat securistului Intreprinderii Miniere de Stat Rosia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Ca unde era osul cand l-am gasit? Ca in ce pozitie? Ca cine a mai fost cu noi in mina? Ca cine mai stie de existenta lui? Cati am intrat si cati am iesit din sut in ziua aia? Ma rog, tot felul de intrebari aiuritoare ca sa ne sperie si sa ne faca sa tacem. Am tacut cu totii evident iar dupa ce ne-a pus sa semnam declaratiile, ne-au trimis inapoi in galerie. acasa n-am suflat o vorba. Mi-era frica pentru ai mei.

„Un schelet urias de 10 metri”

Atunci cand treaba noastra a fost terminata au intrat in mina doi oameni de la Bucuresti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu stiu, dar asaaa… ca la vreo saptamana, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tanar, cu o cicatrice la ochiul stang, care a zis ca e arheolog. La doua zile dupa el au venit o echipa intreaga de civili daar si cativa arheologi cu niste echipamente cam ciudate, impreuna cu un echipaj de Militie care a blocat accesul la galeria 13 si a inceput sa ne controleze noua legitimatiile la poarta. Dupa inca vreo luna jumate am fost chemati din nou, eu si ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidari si care deja semnasem declaratiile, sa caram sterilul din fundul galeriei 13 si sa-l scoatem cu vagonetele afara din mina.

Atunci am vazut grozavia. Arheologii scosesera la iveala din stanca un schelet urias, cam de 10 metri lungime, care zacea pe o parte cu picioarele stranse. Osul pe care il gasisem eu era legat cu o funda rosie si de-abia atunci am vazut ca era de fapt o vertebra. Mama da’ ce mai vertebra! Civilii se foiau de colo-colo! Unii isi notau cate ceva din ce ziceau arheologii, altii faceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densusianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare ca sa-si vada ala cu Densusianu de treaba, ca Densusianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu si cu securitatea.

„Scheletul asta pleaca la Moscova!”

Altul, si asta era arheologu cel tanar, ca l-am recunoscut dupa cicatrice, a scapat una cum ca scheletu ala era de hiperborean si ca ar putea fi chiar stramosul nostru! „ Nu se poate tavarisce! Ce hiperborean visezi!” – a racnit la el unul gras in haine de piele si cu accent rusesc! – „Omul se trage din maimuta! Unde ai mai pomenit tu maimuta de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul asta pleaca la Moscova!… Ia luati-l pa reactionaru’ asta d-aici! Bistro, bistro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toti. Doi gealati au sarit pe el, l-au legat si l-au tarat afara din mina. „Ia hai! Strangeti, impachetati in lazi si duceti totul la gara! Si daca mai sufla vreunul vreo vorba v-arunc kaghebeu-n ceafa! ” Tot pe noi a cazut magareata cu stransul si cu caratul.

S-a facut dimineata cand am terminat de impachetat, de carat si de urcat lazile in tren. Dar nici pe noi nu ne-au lasat sa mai mergem acasa. Ne-au suit in doua dube fara geamuri si ne-au dus undeva. Unde?, nu stiu…. Dar stiu ca am mancat bataie vreo saptamana incheiata si ca m-au pus sa semnez ca n-am vazut si ca nu cunosc nimic, ca am un unchi legionar care e bandit si impusca securisti prin munti si mi-au zis ca daca suflu vreo vorba imi salta nevasta si copiii iar pe mine ma baga in puscarie. Am semnat si am tacut, ce era sa fac…!? Nici cu ortacii mei pe care i-am intalnit din nou la mina nu am mai vorbit despre asta.

Ceva de bine totusi mi s-a intamplat dupa aceea. La o saptamana dupa ce m-am intors la mina, unul de-l aveam mereu coada dupa mine cand intram si ieseam din sut, a venit la birt si s-a asezat la masa mea. Cinstit sa fiu cand l-am vazut mi-a inghetat sangele in vine. „Uite Ioane, – mi-a zis -, si eu sunt mot ca si tine. Si tot ca si la tine, neam de neamul meu au fost baiesi la Rosia Montana. Am fost acolo cand s-a descoperit scheletul uriasului. Acum e la Moscova. Eu ca si tine am fost martor. Ia plicul asta si pastreaza-l ca pe ochii din cap. Inauntru ai poza. Sa stii de la mine ca acolo in galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, stramos de-al nostru. Pastreaza poza si arat-o nepotilor tai. Eu nu stiu daca scap pentru ca am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi astia din securitate care nu ne speriem asa de usor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu ma cunosti. Nu ti-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a ridicat si a iesit repede pe usa. Doar doua zile l-am mai vazut cum pasea ca o umbra in urma mea, apoi nu l-am mai vazut niciodata . Dar mai am in schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

O descoperire asemanatoare a fost facuta si in Grecia, iar ramasitele gasite au disparut la fel de repede.http://cultural.bzi.ro

Home Bizar Orasul subteran al zeilor din Rosia Montana
Orasul subteran al zeilor din Rosia Montana
Oct 11th, 2013 · 67 Comments

La începutul anilor 1990, subsolul din zona Carpaților Occidentali a fost sondat de un satelit rusesc, care căuta situri antice și preistorice. Cu această ocazie, s-a descoperit un imens oraș subteran, întins pe o suprafață de peste două sute de kilometri pătrați, foarte bogat în aur.

În zona numită Vârtoape din Munții Orăștiei, pe o suprafață de aproximativ patru kilometri pătrați există șaptezeci și cinci de gropi conice, de diferite dimensiuni (unele cu diametre de până la șaptezeci de metri), din care pleacă mai multe tuneluri către munții din apropiere (unul ajungând chiar sub sanctuarele din Sarmizegetusa Regia, fiind probabil cel prin care armata lui Decebal a plecat din calea romanilor, traversând munții în două zile).

În zona Vârtoape, aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele, precum camerele unei locuințe, multe dintre ele comunicând cu platoul de deasupra prin drumuri antice. În această zonă și în imediata apropiere se află vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare făcute din andezit (piatră pe care astăzi o putem tăia doar cu diamantul), construcții cu o vechime mult mai mare decât cele de la Sarmizegetusa, acolo aflându-se centrul mega-orașului pre-dacic.

Acest oraș subteran se întinde nu numai sub Sarmizegetusa Regia, ci și sub Simeria (locul de origine al sumerienilor), Tărtăria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume), Deva (zona din care au plecat arienii în Asia) și Roșia Montană. În Pergamentul Secret, Radu Cinamar vorbea despre un tunel foarte lung sub munții Orăștiei, la capătul căruia s-ar afla o cameră imensă din aur pur, în care s-au descoperit o lumină albastră stranie și șapte scaune capabile să susțină umanoizi de aproape trei metri înălțime. Referiri la acest oraș subteran se întâlnesc și în poveștile grecilor antici, care spun că în ținutul arimilor (adică în aceeași zonă) locuia în vremurile de demult gigantul Typhon, bine ascuns sub pământ, închis acolo de către Zeus.

În Teogonia, Hesiod scria că în țara Arima trăia Echidna, o creatură jumătate nimfă și jumătate șarpe, ce locuia într-o peșteră adâncă, făcută de zei, ce seamănă cu un palat strălucitor, de unde păzea întreg ținutul. De altfel, grecii antici considerau că în subsolul Carpaților Occidentali se afla Tartarul, lumea subterană în care au fost închiși titanii, primii zei, probabil fiind vorba despre acest uriaș oraș subteran. S-a descoperit și că nu doar sub Munții Apuseni, ci sub întregul lanț Carpatic de pe teritoriul țării noastre, există o rețea întreagă de tuneluri, despre care legendele dacice susțin că au fost construite de zeul Zamolxis pentru a proteja ținutul și poporul dac. Iar Roșia Montană se pare că reprezintă intrarea principală în acest oraș subteran al zeilor.

În luna februarie a anului 2012, o echipă româno-canadiană de geologi urmărea rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană. Atunci, echipa a făcut aparent din întâmplare o descoperire colosală, ce ar putea modifica istoria omenirii dacă s-ar face publică.

Geologii români și canadieni au descoperit la baza galeriei cavernecapătul dreptunghiular al unei lespezi aurii, care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, rezultatele de laborator au arătat că era vorba despre o piatră compozită, obţinută după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale, compusă din 15% praf de granit, 30% wolfram și 55% pulbere de aur de 50 de karate. În luna aprilie, în timpul discuțiilor purtate cu ușile închise la Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei, canadienii au cerut ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă urgent. Românii au fost de acord cu păstrarea secretului, însă au insistat să continue cercetările și să trimită acolo o echipă de arheologi.

Zona a fost închisă imediat cu sârmă ghimpată și pusă sub pază. De la începutul lunii mai până pe 23 iunie s-au derulat în secret săpăturile în jurul lespezii. Măsurătorile au stabilit faptul că aceasta, perfect șlefuită, cântărea aproximativ 1.700 de tone (cu 100 de tone mai mult decât cea de la Baalbek, în Liban), avea o lungime de 12 metri, o lățime de 6 metri și o înălțime de 3 metri, iar aurul din ea reprezenta 935 de tone, de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras la Roșia Montană de daci, romani, austro-ungari și români la un loc.

Într-un final, lespedea a fost segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere și transportată noaptea, sub escortă militară, spre o destinație necunoscută. Din anumite informații reiese că fragmentele au ajuns la Combinatul Siderurgic din Galați, unde au fost topite și transformate în lingouri de aur și wolfram, despre care nu se știe unde au fost depozitate.

Un lucrător care a participat la dezmembrarea lespezii susține că un bătrân arheolog de prestigiu, ce avea o cicatrice în colțul ochiului stâng, a realizat un set de fotografii, care au fost date spre studiu unui paleolingvist, ce a atras atunci atenția autorităților că lespedea are o valoare istorică și culturală inestimabilă nu doar pentru români, ci pentru întreaga omenire.

Ca argument, în respectivele fotografii se poate observa că întreaga suprafață a lespezii era acoperită de o scriere în basorelief de culoare verde smarald, total necunoscută, posibil pelasgă. Cu toate acestea, autoritățile române au ignorat atenționările paleolingvistului și au dispus tăierea și topirea lespezii, urmând ca, după vânzarea aurului, să primească 19,31% din câștig, conform înțelegerii cu partea canadiană.

Bătrânul arheolog, care a ales să-și păstreze ascunsă identitatea, a declarat presei la vremea respectivă: „Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri, în interiorul căruia cobora o scară elicoidală, ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee.Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, în afara paleolingvistului care s-a precipitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni n-a mai avut curajul să coboare ca să vadă ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi era deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui, au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi a fost închisă gura puţului exterior, precum şi intrarea în galeria săpată în vremuri imemoriale de agatârşi.

Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii și la descoperirea puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea «secretului de stat» şi am plecat cu toţii, speriaţi, înapoi pe la casele noastre”. La sediile Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, nimeni nu ştie nimic, domnind peste toți o tăcere ca de mormânt. Există voci care susțin că persoane sus-puse de la Guvern au muşamalizat afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheolog şi cu lucrătorul martor a fost pe 28 iulie 2012, cei doi dispărând apoi fără urmă.

Galeria unde a fost descoperită lespedea, aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roșia Montană, a fost supranumită Galeria Hiperboreeană. Ea a mai fost cercetată în 1976 și, după o descoperire uluitoare, a fost sigilată de către Securitate. Dintre cei care au participat atunci la săpături, doar patru persoane mai sunt astăzi în viață. Trei dintre ei refuză să-și amintească întâmplarea de acum 37 de ani, doar unul dintre ei, Ion Moiș, fost șef de echipă, a acceptat să rupă tăcerea.

Iată ce a povestit el Presei: „Poate că n-ar trebui să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: În iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galerie 13, rămasă închisă încă de pe vremea austro-ungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploatată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum spuneau ei. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar e limpede că s-au lămurit repede şi au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat până în vara lui ‘76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât valvele din mină, cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu mai văzusem niciodată. După ce l-am arătat directorului minei, el l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montană, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări, ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii, iar după ce ne-au pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei. Când treaba noastră a fost terminată, au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşa, ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el, a venit o echipă întreagă de civili dar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnaserăm declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină. Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă, da’ ce vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu’ Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul a sărit cu gura mare că să-şi vadă de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu’ şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologul cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scăpat una cum că scheletul ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! «Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!» – a răcnit rosia_montana_sechelet_29021600la el unul gras în haină de piele şi cu accent rusesc! – «Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Scheletul ăsta pleacă la Moscova! Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici!». Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. «Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă!». Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul. S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde, nu ştiu. Dar ştiu că am mâncat bătaie şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac… Nici cu ortacii mei n-am mai vorbit despre asta. Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu, când l-am văzut, mi-a îngheţat sângele în vine. «Uite Ioane, – mi-a zis – şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montană. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Ca şi tine, am fost și eu martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poza. Să ştii de la mine că acolo, în galerie, era scheletul unui dac, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap, pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar de noi, ăştia din securitate, care nu ne speriem aşa de uşor, se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?». «Da, am priceput!». S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată. În schimb, mai am poza cu hiperboreanul de la el”.

Așadar, deasupra lespezii extrase în 2012 se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriașului, în Galeria 13 sau Galeria Hiperboreeană. Iar același arheolog cu cicatrice în colțul ochiului stâng a fost martorul ambelor descoperiri, din 1976 și 2012. La Roșia Montană se află intrarea în orașul subteran al zeilor, supranumit Tartar de către grecii antici.

Dacă în trecut secretele zeilor erau păzite întotdeauna de sfincși, creaturi mitice cu cap de Sfinxul-Rosiei-Montaneom, corp de leu, picioare de taur și aripi de vultur, și la Roșia Montană există unul aparent natural. Sfinxul Roșiei Montane este situat pe unul dintre cele mai înalte puncte ale Masivului Cârnic și are două capete: unul mare și încă unul mai mic, numit Sfinxișorul, deasupra celui mare. Unii localnici chiar susțin că evreii nu vor putea pune mâna pe aurul nostru atât timp cât Sfinxul va păzi Roșia Montană. E posibil ca acest oraș subteran al zeilor să fie adevărata țintă a miliardarilor evrei George Soros și Beny Steinmetz?

Am aflat deja că amândoi au investit sume colosale pentru a-și pune ghearele pe Roșia Montană, am văzut implicarea SRI-ului atât în povestea copilului ucis pe 2 septembrie, cât și în descoperirea din Galeria Hiperboreeană. Am văzut implicarea clasei politice de vârf atât în mușamalizarea înțelegerii secrete cu evreii, cât și în regizarea crimei copilului, apoi în deturnarea atenției publicului către maidanezi. Am văzut și manipularea fără ascunziș a mass-mediei în aceste cazuri. Pentru a afla dacă interesul miliardarilor evrei este orașul subteran sau aurul (alături de celelalte metale prețioase), nu trebuie decât să aruncăm o privire către planul proiectului minier de la Roșia Montană.

Acesta este unul dintre cele mai mari proiecte de exploatare auriferă din lume, cu riscuri mult peste toate celelalte. În absolut toate țările Uniunii Europene se utilizează în astfel de exploatări aproximativ 1.000 de tone de cianuri; la Roșia Montană se dorește utilizarea a 13.000 de tone de cianuri pe an. Intervenția se va face pe un perimetru de 1.258 de hectare; se vor rade patru munți și se va săpa la o adâncime de 400 de metri, creându-se un crater gigantic, cu un diametru de aproximativ 8 kilometri, vizibil și de pe Lună.

Proiectul va duce la excavarea a 500 de milioane de tone de steril în urma utilizării cianurilor. În urma acestui proiect, România va rămâne pentru totdeauna cu un lac imens de cianuri (adică 215 milioane de metri cubi de cianuri), și un baraj ce ar trebui să reziste veșnic (lucru puțin probabil). Pentru întreținerea și supravegherea acestui baraj, Roșia Montană Gold Corporation ne oferă doar 150 de milioane de euro, deși Agenția de Mediu a Statelor Unite ale Americii a evaluat costurile la 2,6 miliarde de dolari. Exploatarea se va face la suprafață, nu în galerii ca până acum, distrugându-se aproape complet respectiva zonă. Deși sunt și alte tehnologii pentru extracția aurului, nepericuloase pentru mediu, cea cu cianuri este cea mai ieftină și cea mai periculoasă.

Evident că o firmă se gândește doar la profitul propriu, alegând cheltuieli cât mai mici. Și evident că jurnaliștii noștri cumpărați de evrei, precum Mihai Gâdea și Mircea Badea de la Antena 3, ascund publicului variantele alternative, încercând să ne convingă că extracția aurului cu ajutorul cianurilor este singura modalitate. Chiar un inginer chimist din Baia Mare a inventat încă din anul 2000 o metodă alternativă, care nici nu pune în pericol mediul, și este și mai eficientă, metodă respinsă de către Roșia Montană Gold Corporation. De ce evreii de la Gabriel Resources resping metodele alternative de extracție a aurului, unele chiar mai eficiente, preferând-o doar pe cea distrugătoare? De ce vor neapărat să folosească 13.000 de tone de cianuri pe an, când peste tot în lume este vorba doar despre 1.000 de tone? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: pentru a distruge zona. De ce și-ar dori distrugerea acelei zone?Nu poate fi decât un motiv viabil: pentru a bloca accesul către / din orașul subteran al zeilor. Am văzut deja că Securitatea a sigilat intrarea în Galeria Hiperboreeană încă din 1976 iar în 2012, după ce a fost extrasă enorma lespede, SRI-ul și armata au au cimentuit puțul care ducea spre interiorul muntelui, blocând și intrarea în galerie. Un imens lac de cianuri ar sigila intrarea către acel oraș pentru totdeauna. Nimeni nu ar putea intra vreodată acolo și, mai ales, nimeni și nimic nu ar putea ieși de acolo. Dacă miliardarii evrei de la Gabriel Resources urmăresc într-adevăr distrugerea intrării orașului zeilor și îngroparea acestuia sub 215 milioane de metri cubi de cianuri, de ce ar face asta? Pentru a afla răspunsul, trebuie să cunoaștem adevărata religie a evreilor, ascunsă maselor dar cunoscută la cel mai înalt nivel.http://www.efemeride.ro

fluviul subteran2

O descoperire care acum este uşor argumentată ştiinţific a dat naştere, în urmă cu 50 de ani, unei legende spectaculoase: fluviul subteran de sub Dobrogea, care curge invers decât apele obişnuite, de la vale la deal. După ce a fost lămurită aşa-zisa ciudăţenie, au fost descoperite şi avantajele apei subterane. Astfel, localnicii din Constanţa au acum la robinet o apă fosilă, pură, veche de 23.000 de ani.

Dacă te duci azi în judeţul Constanţa şi întrebi de „fluviul subteran”, sigur vei găsi oameni care să-ţi spună că au auzit de aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât lumea a văzut apa cum ţâşneşte din pământ, ca o fântână arteziană, de câte ori s-au făcut foraje, şi în apropiere de lacul Siutghiol, lângă staţiunea Mamaia, şi la Medgidia, Lazu, la Eforie sau Mangalia. E cu atât mai ciudat să se întâmple aşa ceva într-un judeţ, precum Constanţa, care dintotdeauna a suferit din cauza lipsei surselor de apă potabilă. Nici pământul dobrogean nu e darnic în râuri sau pâraie, dacă vorbim de cele de suprafaţă, cum nici cerul nu trimite aici prea multe ploi, zona confruntându-se deseori cu seceta. Primele foraje, în căutarea apei din adâncuri, au fost făcute de o firmă belgiană, în 1897, aproape de oraşul Constanţa, în zona Caragea-Dermen. Apa a fost găsită la 35 de metri adâncime. Au mai fost săpate puţuri şi în 1927. Pe atunci, numai centrul oraşului Constanţa avea apă, prin conducte, datorită forajelor. Dar legenda aşa-zisului râu subteran s-a născut abia când autorităţile comuniste au decis construirea canalului Dunăre-Marea Neagră.

Legenda a pornit de la un maistru de sondă

Om de ştiinţă, dar în acelaşi timp constănţean, inginerul Nicolae Pitu este omul ideal pentru a ne prezenta originile fantezistei poveşti. Cartea sa de vizită e completată de faptul că a „bătut ţăruşul”, cum se exprimă el, la 90% din puţurile săpate în acest judeţ. Întâmplarea face că interlocutorul nostru absolvea Institutul de Mine şi Geologie din Bucureşti, specialitatea hidrogeologie, în 1957, chiar anul în care s-a născut povestea fluviului subteran. „Noţiunea de fluviu subteran este eronată”, spune din capul locului inginerul, care în 1981 şi-a dat teza de doctorat în domeniul apelor subterane din Dobrogea. Nicolae Pitu ne spune că încă de la începutul anilor ’50 se lucra la prima variantă a canalului Dunăre-Marea Neagră, care trecea pe lângă lacul Siutghiol. În zona lacului lucra un maistru-şef de sondă, care a văzut, alături de colegii săi, cu toţii uimiţi, cum din pământ a răsărit dintr-odată o arteziană. Maistrul a trimis apoi informaţii la un ziar, despre ceea ce el credea că este un râu subteran. Informaţia s-a tot „rostogolit”, până când s-a creat ipoteza că râul ar fi venit pe sub pământ tocmai din Munţii Vrancei. Adică râul curgea de la deal la vale, ca orice apă de suprafaţă. Cu toate că specialiştii ştiu că apele subterane au cu totul alte legi de curgere.

Râul subteran, în atenţia Comitetului Central

Cum era de aşteptat, ştirea despre râul subteran a făcut vâlvă în presa vremii. Unele minţi înfierbântate au vorbit atunci chiar şi de necesitatea construirii unei hidrocentrale care să capteze râul subteran. Hidrocentrala ar fi trebuit amplasată la marginea lacului Siutghiol. Toată tevatura asta a ajuns în final la urechile liderilor Partidului Comunist din România. Subiectul a fost discutat la Comitetul Central. Şefii ţării însă au vrut ca specialiştii în hidrologie şi în geologie să-şi spună punctul de vedere. S-a format imediat o comisie care a plecat la Constanţa. S-au făcut şedinţe cu diverşi experţi, inclusiv cei care lucrau la canalul Dunăre-Marea Neagră. La una din aceste şedinţe a participat şi inginerul Nicolae Pitu. Discuţiile n-au fost prea lungi, pentru că lumea s-a lămurit repede despre ce e vorba cu adevărat.
„S-a lămurit de atunci problema, că nu e vorba de nici un râu subteran, ci de un acvifer”, arată inginerul. Cu toate astea, legenda a continuat să curgă prin timp. Cu cât treceau anii şi se făceau alte foraje în Dobrogea, iar apa ţâşnea cu putere în diverse colţuri ale judeţului Constanţa, cu atât oamenii reluau fantezista teorie. Chiar şi în anul 2011 s-a vorbit de râul subteran, când locuitorii comunei Siliştea, aflată în partea de est a judeţului Constanţa, au amintit de apa care a ţâşnit cu putere din pământ, în urma unui foraj mai vechi. Apă bună pentru irigarea culturilor agricole.

Definiţia acviferului

Ce înseamnă, de fapt, acvifer. Ne-am adresat Institutului Geologic al României şi am vorbit cu cercetătorul ştiinţific Diana Perşa. „Acviferul e un complex de rocă permeabilă şi apa pe care o găzduieşte”, sună răspunsul specialistului. Dar de unde vine această apă? Am primit răspuns de la Dumitru Neagu, şeful Laboratorului de studii şi cercetări hidrogeologice al Institutului Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor. Am aflat astfel că există patru surse de alimentare pentru apele subterane din Dobrogea – din Podişul Prebalcanic, care este pe teritoriul Bulgariei, aceasta fiind sursa principală, apoi mai e o componentă de alimentare din Dunăre, în zona Ostrov-Cernavodă, dar şi din precipitaţii sau irigaţii. Ajunsă în măruntaiele pământului, apa circulă prin rocile permeabile – nisipuri, pietrişuri, calcare, ne-a explicat Diana Perşa. Există şi zone sub pământ, în care apa nu are acces. Acolo sunt rocile impermeabile – argile sau marme, cu textura foarte fină. Iată de ce apa din adâncuri nu urmează o linie continuă. Poţi găsi apă la câteva zeci sau la câteva sute de metri adâncime, într-un anumit perimetru. „Apa se acumulează în rocile neconsolidate – nisipuri şi pietrişuri, şi în calcare, dar numai în fisuri. Acestea sunt rocile acvifere, care permit circulaţia apei”, arată Diana Perşa.
Cercetări în lacul Siutghiol

De când era copil, Nicolae Pitu observase că lacul Siutghiol avea porţiuni în care apa nu îngheţa pe timpul iernii. Mai târziu, ca specialist, a descoperit motivul – apele subterane care debuşau din acviferul de mare adâncime al Dobrogei. Hidrologii ştiu astăzi că orice acvifer de pe planetă funcţionează pe principiul circuitului apei în natură – există o sursă de la care porneşte tot acest „mecanism”, dar la fel există unul sau mai multe locuri în care aceste ape ies din pământ.
„Această curgere poate aprinde imaginaţia asupra unor poten-ţiale râuri subterane”, opinează hidrogeologul Dumitru Neagu. „Acviferul alimentat de apele Podişului Prebalcanic are una dintre cele mai importante descărcări chiar în lacul Siutghiol”, ne anunţă inginerul Pitu.
Autorităţile române au declan-şat, în anii ’60, o vastă operaţiune de studiere a fenomenului apelor subterane din Dobrogea. Mai întâi s-a făcut o cercetare, cu scafandri, a lacului Siutghiol, alături de experţi ai Institutului Naţional de Meteorologie şi Hidrologie, conform denumirii de atunci. „S-a măsurat adâncimea lacului, care în general are cinci-şase metri. Dar au fost descoperite locuri în care adâncimea ajunge la 17 metri, chiar unde sunt izvoarele subterane. Acolo se află contactul cu acviferul”, continuă inginerul din Cons-tanţa. Pare ciudat ca un asemenea lac, de peste şapte kilometri lungime şi vreo doi kilometri lăţime, despărţit de Marea Neagră doar printr-o fâşie de pământ, să conţină totuşi apă dulce.

Operaţiune de amploare în Dobrogea

Românii au vrut să ştie dacă Marea Neagră pătrunde în acvifer, drept pentru care au fost executate două foraje de mare adâncime în dreptul staţiunii Neptun. „S-au luat probe de debit şi au fost executate măsurători electromagnetice”, po-vesteşte inginerul Nicolae Pitu. Testele au durat cinci ani, iar la capătul lor verdictul a fost clar – nu există infiltraţii ale Mării Negre în acvifer. Trebuie evidenţiat că „apa subterană e cea mai bună sursă de apă potabilă, fiind cantonată într-un mediu relativ izolat de activităţile umane”, remarcă geologul Diana Perşa. Devenise aşadar certitudine că în subsolul Dobrogei se află o comoară. Dobrogenii aveau şansa apei potabile, de data asta nu din Dunăre, ci din adâncurile pământului. Ca urmare, începând din 1970 a fost demarat un proiect al Ministerului Geologiei, pus în practică de o unitate de cercetare în foraje geologice speciale. „Am participat la acel program, care a mers până în 1975″, spune inginerul Pitu, ocazie cu care s-au executat foraje pe tot cuprinsul jumătăţii de sud a Dobrogei. Statistica prezentată de Nicolae Pitu, care din 1972 până în 1990 a răspuns de alimentarea cu apă a judeţului Constanţa, arată că aici s-au realizat aproape 800 de foraje.

Debit enorm de apă din pământ

A fost stabilită în detaliu harta structurală care prezintă apele subterane din această zonă, la studiu participând specialişti ai Universităţii din Bucureşti. S-a constatat că aceste ape ocupă, în subteran, întreaga Dobroge de Sud, principala lor sursă aflându-se în Podişul Prebalcanic. Direcţia de curgere a apelor este de la Sud spre Nord, cu inflexiuni de la Vest spre Est, în dreptul oraşului Constanţa. „Captările de apă s-au făcut din cele trei acvifere, suprapuse, din subsolul Dobrogei. Debitul este enorm”, adaugă cercetătoarea Diana Perşa. Potenţialul celor trei acvifere totalizează, aşa cum precizează inginerul Nicolae Pitu, un debit între 9.000 şi 10.000 de litri de apă pe secundă. Toate forajele de până acum au însă o capacitate de până la 7.000 de litri pe secundă, dar capacitatea medie anuală de exploatare este de numai 5.000 de litri pe secundă.

„Apa fosilă”

Cu siguranţă că cel mai spectaculos rezultat al studiilor este vechimea apelor subterane, mai ales a celor din acviferul de mare adâncime al Dobrogei. Aţi văzut cât de repede curg râurile de suprafaţă. Mişcarea apelor subterane e cu totul alta, explică inginerul Nicolae Pitu, viteza lor depinzând de permeabilitatea rocilor.
Pentru stabilirea vechimii apelor acumulate în subteran s-au folosit anumiţi izotopi, precum deuteriu, tritiu şi carbon-14. „S-a constatat că această apă are o vechime de 23.000 de ani”, arată expertul cât de lung este circuitul în acest acvifer de mare adâncime. „Noi bem aici, în judeţul Constanţa, apă fosilă”, surâde inginerul Pitu. Cât priveşte direcţia de deplasare a apelor subterane, s-au folosit trasori izotopici pentru clarificarea acestei probleme. S-a descoperit că acviferul care provine din Podişul Prebalcanic se prelun-geşte şi spre Nord-Est, pe sub fluviul Dunărea, până în sudul Bărăganului. S-au efectuat foraje în apropiere de Călăraşi – la 500 de metri adâncime, şi lângă Giurgiu – la 200 de metri. S-a mai descoperit că şi în apropiere de Bucureşti este un acvifer, însă termal. Nu este vorba aici de apă potabilă.
Se vorbeşte de mai mulţi ani despre izvoarele termale din nordul Capitalei, aflate totuşi la adâncime foarte mare, de 2.000 de metri. Ape mineralizate, sulfuroase, hipotermale au fost identificate şi în apropierea litoralului românesc, între Eforie şi Mangalia, acolo fiind folosite în tratamentele balneare.

RESURSE
Comoara din „seiful” Terrei
Volumul apelor subterane se măsoară, la nivelul întregii planete, în milioane de kilometri cubi. Am descoperit câteva date într-un material intitulat „Prolog la hidrogeologia generală”, întocmit de profesorul Daniel Scrădeanu, de la Departamentul de Inginerie Geologică al Universităţii din Bucureşti. La adâncimea de 2.000 de metri, de pildă, volumul estimat este de 24 de milioane de kilometri cubi. Putem să coborâm şi la 5.000 de metri adâncime, unde cantitatea totală de apă atinge 60 de milioane de kilometri cubi. Oamenii de pe întreaga planetă folosesc totuşi numai 0,63% din tot acest volum, conform datelor UNESCO.

http://www.romanialibera.ro

VECHI DE 35000 ANI

Un grup de cercetare româno-francez a descoperit, în Apuseni, cele mai vechi picturi rupestre din Europa Centrala, scrie AFP. Picturile, care dateaza de acum 35.000 de ani, au fost descoperite în pestera Coliboaia (Muntii Apuseni), din apropiere de Beius. Desenele rupestre prezinta un cal, un bizon, capete de urs si chiar rinoceri.

“Este o premiera pentru Europa Centrala. Este cea mai veche arta descoperita si confirmata în aceasta zona”, informeaza Federatia Româna de Speologie. “Autenticitatea reprezentarilor este sigura”, a spus si un expert al UNESCO, Jean Clottes.

Echipa de cercetare a inclus speologi, un paleontolog, un arheolog si doi experti în arta rupestra. Potrivit presedintelui Federatiei, Viorel Traian Lascu, picturile au fost descoperite în urma cu trei-patru luni.

Pestera Coliboaia are o lungime de circa 750 de metri. La acest obiectiv din Apuseni se ajunge din satul Sighistel, din apropiere de Beius.

Sursa: EvZ

ROMANIA MISTERIOASA

Nu puţine sunt zonele României unde se spune că paranormalul învinge realitatea, făcând să rodească, încă din vremuri imemoriale, legende, mistere şi poveşti incredibile. De la păduri pe care vizitatorii le descriu ca “portaluri” către alte lumi, deasupra cărora s-ar fi perindat destule OZN-uri cât să le aducă faimă internaţională, până la temple misterioase sau comori blestemate, nimic nu lipseşte de pa harta României aşa-zis paranormale sau superstiţioase, dacă e să-i ascultăm pe sceptici. Pădurea Baciului, Templul Ursitelor, Râpa Diavolului şi satele maramureşene în care maşinile “alunecă” la deal sunt primele destinaţii de pe acest traseu al misterelor autohtone asupra cărora ne-am oprit pentru a vedea unde se termină explicaţiile ştiinţifice şi unde începe folclorul local.
de Camelia Moga
Pădurea Baciu – ‘tărâmul’ preferat al specialiştilor în paranormal şi ezoterism
Pădurea Hoia-Baciu, situată în inima Ardealului, în vestul oraşului Cluj Napoca, este cu siguranţă locul cel mai faimos din România unde au fost investigate şi analizate o serie de fenomene absolut inexplicabile. Fenomenele paranormale întâlnite aici sunt în mod clar evidente, fiind necontestate chiar şi de cei mai sceptici oameni de ştiinţă. Încă din cele mai vechi timpuri, localnicii din jurul pădurii au observat pe propria piele că ceva straniu se întâmplă cu ei sau în jurul lor: senzaţii fizice inexplicabile, observarea unor lumini cu forme şi culori diverse, umbre ciudate, voci şi chipuri umane. Percepută ca o poartă între lumi, pădurea Baciu a rămas multă vreme un subiect tabu, oamenii temându-se să-i calce ‘pragul’ sau să aducă vorba despre ea, considerând-o un loc bântuit de duhuri rele. Cel care s-a încumetat să spargă gheaţa pentru o analiză aprofundată a fenomenelor paranormale specifice locului a fost biologul Alexandru Sift (1936-1993). Din 1950 şi până în 1960, el a surprins cu aparatul de fotografiat ‘umbrele’ care îl însoţeau în lungile plimbări printre stejarii misterioasei păduri, dar şi numeroase alte forme, lumini şi siluete, invizibile cu ochiul liber. După 1970, cercetările începute de Sift au fost continuate de diverşi oameni de ştiinţă din România. Zona devine în scurt timp celebră şi printre specialiştii în paranormal şi ezoterism din întreaga lume, cercetători renumiţi din Europa şi Statele Unite reuşind să prindă pe peliculă misterele pădurii.
Cercetătorul Adrian Pătruţ, doctor în chimie şi conferenţiar la Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj, preşedinte al Societăţii Române de Parapsihologie, şi-a dedicat o bună parte din viaţă cercetării fenomenelor stranii din pădurea Baciu, fiind în prezent una dintre cele mai autorizate voci pe subiect. După 30 de ani de cercetări, profesorul susţine că spectrul larg al fenomenelor paranormale întâlnite în Pădurea Baciu nu permite încadrarea lor într-un singur capitol al fenomenologiei paranormale. Structuri imateriale sau materiale de forme diverse care apar în faţa ochilor curioşilor, în miez de noapte sau în plină zi, fluctuaţii ale câmpului electromagnetic, emisii infrasunet sau urme neobişnuite apărute pe sol reprezintă doar o parte din “spectacolul” pe care pădurea îl oferă cu generozitate călătorului mai mult sau mai puţin avizat. Oamenii care trec accidental prin anumite zone ale pădurii, considerate de iniţiaţi adevărate porţi de trecere în alte lumi, se plâng de arsuri de piele, anxietate, stare de leşin, sete excesivă, iritaţii, dureri de cap etc. Aici şi plantele par afectate de misterele pădurii, vegetaţia prezentând pe alocuri forme de deshidratare, arsuri şi necroze ale tulpinilor şi frunzelor. Pădurea mai este celebră şi datorită aşa-numitelor OZN-uri care străbat cerul, din senin, dar şi celor invizibile pentru ochiul uman, care pot fi însă fotografiate. “Prezenţa OZN-urilor invizibile, mult mai numeroase decât cele vizibile, reprezintă o premieră mondială”, spune Pătruţ.
În lume, zone cu astfel de manifestări mai sunt în Deşertul Mojave, Golful Breeze din Statele Unite, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia şi Muntele Kailasa din Tibet. “Însă, prin amploarea, varietatea şi complexitatea manifestărilor, Pădurea Baciu rămâne, până în prezent, cea mai importantă zonă cunoscută în care se produc relativ sistematic fenomene neconvenţionale”, afirmă profesorul clujean.
Enigmele de la Templul Ursitelor din Şinca Veche

La poalele Făgăraşului, în străvechiul sat românesc Şinca Veche, se află “Mănăstirea Săpată în Piatră” sau “Templul Ursitelor”, cum i se mai spune, un loc fără vârstă despre care se spun poveşti fabuloase, încărcate de magie. Mănăstirea a fost construită pe locul unui străbun loc sacru despre care cercetătorii spun că are o vechime de aproape 7.000 de ani. Controversele despre originea locului sunt numeroase: o mănăstire creştină ascunsă, un vechi templu dacic ori poate preistoric? Deşi există voci care susţin că mănăstirea a fost unul dintre primele locuri de cult creştin din Dacia, alţi specialişti plasează originea ei în perioada predacică, aducând în sprijinul acestei idei existenţa câtorva inscripţii necreştine de pe unul din pereţii altarului. În piatra fragilă au fost săpate cinci încăperi, mai mari de un stat de om, cu două altare şi cu un horn piramidal, ca o turlă de biserică prin a cărei deschidere se vede cerul.
“Energii ciudate” sau “stare deosebită” sunt expresii deseori întâlnite la cei care au călcat pragul mănăstirii săpate în stâncă sau au căutat un loc de odihnă în imediata sa apropiere. Încărcătura energetică deosebită a locului se manifestă uneori prin apariţii inexplicabile de sfere de lumină, cruci şi semne stranii. În prejma marilor sărbători religioase, unii oameni spun că aud coruri care par să vină din cer. Toţi cei care au auzit corul nelumesc spun că au fost fascinaţi de faptul că, deşi muzica părea bisericească, iar cuvintele se auzeau clar, nu reuşeau să desluşească sensul lor. Părea o limbă arhaică şi totuşi neobişnuit de familiară.
Legendele locului mai spun că templul este o poartă către alte lumi, prin care cei din vechime ştiau cum să comunice cu “lumi superioare” sau cu fiinţe din alte dimensiuni. De asemenea, se spune că în locul unde pătrund razele soarelui prin gaura săpată în stâncă se împlinesc toate dorinţele bune şi curate. Acum un secol, tinerii din zonă se urcau pe dealul Pleşu, unde este săpată mănăstirea, şi aruncau o roată cu paie în flăcări, cu credinţa că, văzând desenele făcute de foc şi traseul roţii, îşi vor afla “ursita” şi se vor căsători în acel an. Tradiţia se respectă de Sf. Gheorghe, la Lăsata Secului de Paşti şi Schimbarea la Faţă. Tot în aceste zile se spune că aici îţi poţi schimba destinul. Şi iarba din jurul ”Templului Ursitelor” face minuni. Vacile care pasc aici dau lapte mai mult şi mai gustos decât celelalte, iar dacă vreun localnic suferă de vreo boală, îşi găseşte alinarea mergând la templu şi bând apă din izvorul situat în apropiere.
Unele persoane au avut aici viziunea unor globuri de lumină şi chiar a unei lumini puternice. Majoritatea sunt invizibile pentru ochiul uman, fiind capturate însă de aparatele de filmat sau fotografiat – fenomene energetice încă necunoscute, comparabile cu cele din celebra pădure Baciu, de lângă Cluj. O relatare inclusă şi în paginile “Monitorului” de Braşov în 1996, aparţine unui reporter TVR, Lucian Băbeanu, care se afla în mănăstire să tragă nişte cadre. Spre surpinderea sa, camera de filmat a început să pornească şi să se oprească singură din înregistrare, nerăspunzând la comenzi. La întoarcerea în studio, când au vizionat înregistrarea, au fost uimiţi să observe sfere de lumină care străluceau intens în adâncul bisericii, pe care nici el şi nici ceilalţi nu le văzuseră la momentul filmării.

Comoara blestemată din Râpa Diavolului
La câţiva kilometri de satul Poiana Treistii din comuna Cosminele, judeţul Prahova, se află Râpa Diavolului, un loc pe seama căruia localnicii au creat o adevărată legendă. În vremuri străvechi, spun ei, preoţii daci făceau aici ritualuri şi invocau forţele naturii şi spiritele pentru ghidare şi protecţie. Legenda spune că duhuri necurate bântuie acum zona şi păzesc un adevărat tezaur din metale preţioase, pe care l-ar fi îngropat haiducii, punând asupra lui un blestem ca să nu poată fi găsit. Doar cel care se încumeta să doarmă în zonă poate primi în vis soluţia pentru accesul la această comoară. Ciobanii locului vorbesc despre flăcări albastre care ard deasupra acestui loc în anumite nopţi ale anului. Cât despre cei care au încercat să dezgroape comoara, se spune că mulţi au înnebunit sau au rătăcit zile întregi, fără ţintă, fiind găsiţi la zeci de kilometri depărtare zgâriaţi, cu hainele sfâşiate şi privirea pierdută. Aceeași soartă au împărtăşit-o şi trei preoţi care au încercat, cu mult timp în urmă, să facă o slujbă de exorcizare a locului.
Relatările celor care şi-au luat inima în dinţi şi au încercat să dezgroape comoara vorbesc despre apariţia unor duhuri înspăimântătoare cu cap de taur şi trup uman. Poveşti similare au şi cei care, din curiozitate sau pură întâmplare, şi-au pus cortul lângă Râpa Diavolului. Pe lângă viziunea duhurilor cu înfăţişare stranie, somnul le-a fost tulburat de foşnete, zgomote ciudate şi zgâlţâieli ale cortului.
Maşina care ‘alunecă’ la deal

Fenomene inexplicabile sau simplă iluzie optică? Maramureşenii din Budeşti şi Cavnic sunt martorii unor fenomene fizice neobişnuite. Pe drumul care leagă cele două localităţi exista o pantă care sfidează legile gravitaţiei: lucrurile urcă singure, în loc să coboare. Mai mulţi şoferi povestesc amuzaţi sau nedumeriţi, în funcţie de firea fiecăruia, cum maşinile lor scoase din viteza urca dealul, deşi cheia este scoasă din contact. Cei care ştiu ce se întâmplă acolo scot din viteza maşinile la baza dealului, şi până sus ating cam 20 de kilometri pe oră, în cazul în care maşinile nu sunt foarte grele. Iar fenomenele din Maramureş nu sunt singulare. Maşina urca singură şi pe Dealul Măgura Bacaului. Pentru unii șoferi, ceea ce pare a fi ‘la deal’ e, de fapt, ‘la vale’. Cei care n-au vrut să se lase prinși de vraja fenomenul aparent miraculos, au recurs la măsurători care le-au arătat că dealul este de fapt o iluzie optică, influenţată de unghiul de înclinaţie a întregii zone din care face parte şi panta cu pricina, aducând ca argument bula de aer a polobocului care de fapt coboară şi nu urcă.
O posibilă explicaţie ştiinţifică pentru fenomenele neobişnuite a fost dată de universitarul Adrian Pătruţ, cercetătorul care a explorat fenomenele paranormale din pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj. Astfel de cazuri au fost întâlnite şi în alte zone de pe glob, iar la baza lor se află ceea ce specialiştii numesc ‘mascon’, un termen internațional care defineşte ‘concentrarea de masă’. Mai exact, e posibil ca în susul pantei, să existe focalizată, la adâncime mică, o concentrare fie de minereuri cu proprietăţi magnetice, care pot face şi o busolă să o ia razna, fie de metale grele, care acţionează gravitaţional asupra obiectelor de pe stradă, spune Pătruţ.
Apa care izvorăşte doar înainte de Rusalii
Sătenii din satul Stârciu, din comuna sălăjeană Horoatu Crasnei, spun că, în fiecare an, apa unui izvor tămăduitor iese la suprafaţă doar înainte de Rusalii, pentru a seca din nou după câteva săptămâni. Sute de oameni vin anual să vadă minunea, iar autorităţile locale chiar s-au grăbit să transforme miracolul într-o atracţie turistică. Nimeni nu ştie de ce apa iese la suprafaţă doar înaintea sărbătorii Pogorârii Sfântului Duh. Bătrânii locului spun că în zona de unde ţâşneşte ‘Fântâna Leacului’ ar fi existat cu sute de ani în urmă o mănăstire, iar izvorul vine ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Fețele bisericeşti locale nu infirma, dar nici nu confirmă efectul tămăduitor al apei. Fenomenul de la Stârciu iese din sfera experienţelor palbabile şi explicabile, iar marele său merit este că-i ajută pe oameni să- şi păstreze credinţa. De cealaltă parte, minţile mai raţionale spun că fenomenul poate avea şi explicaţii pur ştiinţifice: apa adunată în subteran în urma topirii zăpezilor din timpul iernii şi a ploilor abundente de primăvară.
http://ghidulcomorilor.blogspot.com

NU AVEM CE PROMOVA?

O resursă aproape virgină a litoralului românesc se găseşte nu pe uscat, ci în adâncuri. Este vorba de relicvele istorice şi de vasele scufundate ce zac pe fundul mării, care ar putea atrage scafandri pasionaţi de istorie şi arheologie din toată lumea.

Scufundările subacvatice au depăşit de mult stadiul de hobby exclusivist şi devin din ce în ce mai mult un sport de masă. În clipa de faţă, la nivel global există peste zece milioane de scafandri amatori atestaţi, dintre care o mare parte bat lumea în lung şi în lat pentru a descoperi cele mai palpitante locuri din care poate fi explorat adâncul mărilor şi oceanelor. Unii se dau în vânt după rechini şi alţi peşti mari, alţii străbat şi 10.000 de kilometri pentru a vedea în mediul lor natural căluţii de mare pigmei, alţii au ca pasiune epavele de tot felul – vapoare, avioane, elicoptere scufundate. Goana acestui gen aparte de turişti după noi experienţe subacvatice a creat o adevărată industrie care rulează anual miliarde de euro.
România are ieşire la mare, există condiţii pentru a practica scufundările, însă deocamdată rămâne o destinaţie periferică pe harta „diving”-ului. Cu toate că există motive evidente care explică această stare de fapt, există şi câteva argumente care ar convinge scafandri din alte ţări să vină la Constanţa şi Mangalia. Cu puţin efort din partea autorităţilor şi a investitorilor, numeroşi scafandri pasionaţi de arheologie şi de epave ar renunţa măcar o dată la o vacanţa într-o ţară tropicală pentru o aventură la Marea Neagră.
Tulburea şi tulburătoarea Mare Neagră
Evghenii Mărăşescu face scufundări în Marea Neagră, şi nu numai, de peste 40 de ani. Este de profesie inginer, dar după 1990 şi-a abandonat meseria pentru a-şi urma pasiunea. A înfiinţat în 1994 centrul de scufundări Delphi, printre primele din ţară, şi un magazin de profil.
În opinia lui Mărăşescu, cel mai important dezavantaj al Mării Negre este lipsa de vizibilitate. Sunt zile întregi în care nu se poate intra în apă, pentru că vizibilitatea este foarte redusă. Pentru a stabili gradul de vizibilitate, scafandrii au ca etalon distanţa de la care se poate vedea un disc alb, cu diametrul de 30 de centimetri. În Marea Neagră, vizibilitatea de doi metri e o obişnuinţă. Sub doi metri e rău, oamenii nu se mai scufundă. Cea mai bună vizibilitate este de 15-20 de metri, dar asta nu se întâmplă decât o dată sau două ori pe an. Spre comparaţie, în Marea Roşie, una dintre destinaţiile favorite ale scafandrilor amatori din întreaga lume, vizibilitatea obişnuită este de 40 de metri. Marea Neagră are însă particularitatea că aici se varsă mai multe fluvii, Dunărea aducând cu sine cei mai mulţi afluenţi care tulbură apa.
Comorile din adâncuri
Evghenii Mărăşescu spune însă că, în ciuda vizibilităţii reduse, Marea Neagră are un mare avantaj: este foarte bogată in relicve istorice, vizibile la adâncimi relativ mici. Vase de cupru şi de bronz din secolul trecut, ancore medievale de la navele care ancorau în secolele XVI-XVII şi chiar vase de ceramică, datate de specialişti ca fiind din epoca antică, toate pot fi găsite nu departe de ţărm. Una dintre ancore, găsită de Ev¬ghenii Mărăşescu, aparţinea unui caiac turcesc şi a fost donată Muzeului Marinei, care a expus-o în sălile sale. Este singura ancoră de acest tip descoperită cu lanţul intact.
Cel mai atractiv loc de scufun¬dări din România ar putea fi oraşul antic scufundat în Ma¬rea Neagră, în zona Mangaliei. Primul care a explorat zona este Constantin Scarlat, părintele scafandrilor din România, acum 40 de ani. Acesta a găsit aici amfore şi mai multe vestigii şi a formulat ipoteza că aici ar fi existat cândva ruinele oraşului antic Callatis. Următorul care a exploatat zona a fost Vasile Cosma, un inginer operator la Sahia Film. Acesta a găsit şi urme ale unui dig. Un alt cercetător a găsit o nouă urmă de dig la distanţă destul de mare faţă de ţărm. Jeno Szabo, un alt explorator care a investigat zona, confirmă prezenta sub apă a numeroase artefacte, care ar putea fi recuperate de scafandri arheologi fără costuri exorbitante.
În urma acestor descoperiri, mulţi cred că sub ape se află o adevărată cetate scufundată. Părerile privind existenţa unei Atlantide a Mării Negre sunt însă împărţite. În timp ce Sorin Colesniuc, directorul Muzeului de Arheologie din Mangalia, susţinea anul trecut că scafandrii pot urma traseul fostelor străzi, că se văd pavaje din dale de piatră, resturi ale unor construcţii – coloane şi capiteluri şi ziduri din cărămidă antică -, Mărăşescu crede că mai degrabă este vorba de un mit: „Aşa cum sunt şi legendele că fundul Mării Negre ar adăposti mormântul poetului exilat Ovidius”. Dacă încă nu este absolut cert că putem vorbi de o cetate scufundată, existenţa a numeroase vestigii arheologice aflate în zona din dreptul Mangaliei este incontestabilă, ea fiind documentată prin numeroase explorări efectuate în ultimii zeci de ani.
Foarte interesante sunt şi ruinele cetăţii antice Tomis, a¬flate la câţiva metri sub apă, nu departe de Cazinoul din Constanţa. Evident, o creştere a numărului de scafandri în aceste locaţii arheologice ar impune măsuri speciale de protejare a artefactelor de pe fundul mării, pentru a împiedica sustragerea lor. Alte ţări aplică proceduri destul de simple prin care protejează obiectivele istorice, dar, în acelaşi timp, permit turiştilor să se bucure de ele. Experienţa lor poate fi folosită cu succes şi de România.
SURSA:
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/comorile-ignorate-ale-marii-negre-194514.htm

AUR IN ROMANIA


In 1875, in timpul sapaturilor pentru instalatia de apa ce urma sa deserveasca Manastirea Sinaia, lucratorii ar fi gasit peste 100 de placi din aur inscriptionate intr-o limba necunoscuta. O alta legenda spune ca Se pare ca, in secolul al XIX-lea, in jurul anului 1873, au fost descoperite, fie in cadrul unor lucrari efectuate la temelia Manastirii Sinaia (pe locul unui fost altar al cultului zalmoxian?), fie la saparea fundatiei Castelului Peles, un numar neprecizat de tablite de aur cu inscriptii dacice.

Guvernul condus de Lascar Catargiu ar fi donat veritabila comoara regelui Carol I. Legenda privitoare la misteriosul tezaur a fost transmisa din generatie in generatie, informeaza CanCan.

Doua dintre replicile din plumb se gasesc la muzeul Manastirii Sinaia, cateva zeci, in depozitul Institutului de arheologie „Vasile Parvan”, dar este posibil ca o parte din placutele originale sa se gaseasca inca la Banca Nationala a Romaniei.

Nicolae Ceausescu a ordonat in anii 1970 o ancheta prin care sa se ia urma tezaurului pierdut, dar fara niciun rezultat.

Dupa ce au fost copiate pe alte tablite, dar de plumb, o parte ar fi fost topite de Carol I (caruia ii fusesera daruite de premierul Lascar Catargiu) pentru a finanta constructia resedintei sale montane, in timp ce alta parte ar fi fost depozitate in tezaurul Bancii Nationale si ar fi luat drumul Moscovei, impreuna cu Closca cu puii de aur si alte valori, in timpul momentelor critice de la finalul primului Razboi Mondial.

Conform marturiei extrem de discutabile a unui fost ofiter din trupele speciale sovietice (Vitalie Usturoi, convertit, dupa 1989, in om de afaceri si implicat in mai multe scandaluri, inclusiv de contrabanda cu materiale radioactive), unele tablite s-ar afla in continuare in Rusia, in timp ce altele – circa 35-40 – ar fi reintrat, in secret, in tezaurul Bancii Nationale de la Bucuresti. De asemenea, s-au facut conexiuni intre pictogramele de la Sinaia si scrierea pe mandibule de cai de la Chitila (concurand scrierea pe carapace de broasca testoasa din China neolitica), fapt ce ridica intreaga afacere la un nivel greu de probat stiintific.

In 2003, o carte a lui Dan Romalo, „Cronica apocrifa pe placi de plumb?”, starnea agitatie in presa si, pe alocuri, in lumea academica romaneasca. Autorul, inginer pensionar, povestea ca, in tinerete, prin anii ’40, fusese chemat sa fotografieze niste misterioase placute de plumb depozitate in subsolurile Muzeului de Antichitati din Bucuresti. Laolalta, tablitele constituiau o epopee fastuoasa a regilor daci, cu imagini parca desprinse (sau copiate?) de pe Columna lui Traian si ample fragmente de scriitura in alfabet grecesc, dar si intr-o limba necunoscuta, posibil in limba daca.

Istoricii s-au temut mai multe decenii ca ele ar fi reprezentat niste falsuri, asa ca nu s-au inghesuit sa le cerceteze. O prietena a familei Romalo, Marioara Golescu, s-ar fi incumetat, insa, sa inceapa redactarea unei carti consacrate acestui fenomen si, cu acordul directorului muzeului, profesorul Ion Nestor, l-ar fi chemat pe tanarul Dan Romalo sa le fotografieze. Se pare ca, la acel moment, nu se cunostea nici macar provenienta aproximativa a obiectelor, existand doar presupunerea ca ele ar fi fost aduse la muzeu pe la inceputul secolului XX, de catre academicianul Grigore Tocilescu, cunoscut epigrafist.

In anii ’80, la Muzeul (redenumit) de Arheologie, ar mai fi ramas doar patru asemenea tablite (altele doua regasindu-se in colectia Manastirii Sinaia), insa, printr-un miracol, dupa cutremurul din 1977, mama lui Dan Romalo a reusit sa salveze o mare parte dintre cliseele realizate in 1943-1944. In prezent, oficiali ai Muzeului de Arheologie sustin ca detin pana la 35 de artefacte (din aproape 100 existente candva), estimand numarul lor total pe teritoriul Romaniei, in colectii particulare sau institutionalizate, la circa 50.

S-au emis mai multe ipoteze legate de subiect. Originea obiectelor este, in continuare, extrem de disputata: placi de aur, copiate ulterior in plumb, sau de plumb (dintr-un aliaj aproape identic cu cel folosit la Sarmisegetuza) dar acoperite initial cu folie de aur si realizate de marii preoti daci (teza reluata de Dumitru Manolache in cartea sa din 2006 „Tezaurul dacic de la Sinaia – legenda sau adevar ocultat?”), ori falsuri exceptionale atribuite fie invatatilor din Scoala Ardeleana, fie lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (recidivist dovedit – „Diploma barladeana”, „Hrisovul lui Iurg Koriatovici” – in materie de falsuri patriotice, in opinia lui P.P. Panaitescu) sau Nicolae Densusianu (autorul cartii „Dacia preistorica”), fie unor anonimi geniali (inclusiv un savant de talia lui Vasile Parvan mergand pe aceasta interpretare)?
Un lucru este clar: asemenea materiale, extrem de coerente, nu puteau fi opera unui diletant, ci a unor martori ai evenimentelor narate sau a unor cunoscatori ulteriori ai lor, care aprofundasera subiectul
Adevar sau legenda, cert este ca zona din jurul celebrului castel de pe Valea Prahovei a intrat in vizorul cautatorilor de comori.
SURSA:
http://hartacomorii.blogspot.com/2010/09/100-de-placi-din-aur-inscriptionate.html

COMOARA STRABUNA

În pădurile satului Podul Trestiei, din comuna Jitia, este ascunsă din negura timpului comoara dacilor. Locul este unul aparte, un şir întreg de stânci cu semne şi scrisuri care mai de care mai stranii şi mai haotice, precum un cod, stând mărturie. Locul a fost verificat de Securitate pe vremea comuniştilor şi urma ca o echipă de specialişti să vină cu aparate speciale, să scoată comoara din pământ. Fostul director al Muzeului Vrancei a murit fără a reuşi să desluşească misterul pietrelor însemnate din vechime. Unele pietre au fost dărâmate fiindcă au fost efectuate exploatări de lemn în zonă.ajungi la locul cu pricina, din Jitia de Jos de la Drumul Naţional DN2 N până în satul Podul Trestiei sunt în jur de 1,5 kilometri, iar din sat până la locul comorii „să mai fie de trei ori pe atât“. Ghidul nostru, Enache Ticu, de 63 de ani din satul Podul Trestiei, martor al trecerii timpului peste acele zone ne povesteşte cu lux de amănunte tot ce ştie despre comoara dacilor. Tezaurul dacilor liberi de la curbura subcarpaţilor este codificat de stâncile cu semne pe ele. Oamenii din sat ştiau de la bătrânii lor că acolo e o comoară pentru că în anumite nopţi, cum ar fi Preierul Sfântului Gheorghe, jucau flăcări albastre deasupra. „Din bătrâni ştiu că este îngropată comoara dacilor în acel loc. Cei care au pus-o acolo au scris pe pietre în speranţa că cineva va descifra codul şi îi va da de urmă. Oamenii de aici din sat au săpat mereu să găsească comoara, dar nu au dat de nimic. Acel loc era mult mai frumos cu ani în urmă, însă au tăiat pădurile, au dărâmat şi o parte din stâncile cu scrisuri pe ele. Bolovanii erau mai deşi şi era un fel de linie nu ca acum, au umblat la ei cu buldozere şi dărâmaţi de pe culmea dealului. Eu am ajuns prima dată acolo când avem câţiva anişori şi mă duceam cu vacile prin preajmă. Erau cu mine şi alţii copii din sat, dar atunci nu ştiam noi de scrisurile alea după pietre. Mai târziu oamenii bătrâni ne spuneau că acolo e şi o scriere prin semne. Semnele au rămas la fel, nu s-au deteriorat dar nici nu au apărut altele. Mi-au rămas în minte, parcă ieri le-am văzut prima dată“, a declarat Enache Ticu.

Securitatea voia să scoată comoara

Bucăţile de stâncă legate într-o salbă au, în mod cert, foarte multe semne cărora nu le poţi da o explicaţie rezo-nabilă. Că să înţelegem ceva, radem muşchiul verde de pe ele, îndepărtăm praful şi facem fotografii. Acum nu mai avem nicio îndoială. Liniile sunt foarte clare, se întretaie în fel şi chip, mai subţiri sau mai groase, aliniate şi suprapuse în calupuri de 4-6 dungi. Trecând de la una la alta, observăm că ele se înşiră, la fel ca cele aflate lângă stâncile uriaşilor, pe creasta înaltă de deal care delimitează, ca un fel de cumpănă, două văi destul de adânci. „Până în Revoluţie au venit doi securişti, m-au luat şi m-au pus să-i duc aici să vadă la faţa locului. Au zis că sunt de la judeţ, de la primul secretar. Ne-au cercetat cu privire la ce ştim despre locul de acolo, de unde ştim, de unde am aflat, dacă am fost şi noi să săpăm după comoară, treburi din astea. Ăia doi au zis că după ei urma să vină nişte specialişti cu aparate să cerceteze acolo, să se uite acolo în pământ deoarece este ascuns ceva care este de patrimoniu naţional. După aia a venit şi muzeograful Constantinescu, pe vremea aia director la Muzeu din Focşani. Când am ajuns cu el acolo a rămas mut. S-a închinat omul de ce a văzut acolo şi a zis:«Doamne ce este aicea, aici e ceva care nu vă pot spune la toţi». A fotografiat, a filmat toate pietrele şi a mai spus că asemenea semne de pe bolovanii de acolo nu le poate citi decât un profesor de la Iaşi. Oamenii, mai în glumă mai în serios, săpau după comoară, şi acum sunt găurile pe deal pe acolo. Tot la bătrâni am auzit cum că pe deal ar fi jucat comoara, adică la anumite sărbători importante din an iese o flacără din pământ. De comoara dacilor se vorbea mai tot timpul. Nu am auzit să se fi găsit vreodată ceva, deoarece ar fi băgată mult în pământ“, a mai spus bătrânul în timp ce răzuia muşchiul de pe stâncă pentru a scoate la iveală înscrisurile.

Zonă locuită în urmă cu 6 generaţii

Undeva mai sus, spre creasta dealului, un fag bătrân, foarte înalt şi puternic, a strâns parcă între fiecare dintre rădăcinile lui noduroase câte o stâncă cu tot felul de semne pe ea, ca un fel de cloşcă grijulie care îşi apără puii de primejdii. Puţin mai jos, un fag mai tânăr, este şi el contagiat: ocroteşte în poală doar o singură stâncă, evident mai mică. Pare să ne transmită un mesaj: „Noi am făcut tot ce am putut. Voi ce aveţi de gând să faceţi?“. „În vremurile de demult, acolo au locuit oameni, ce-i drept în bordeie din pământ. Locului i se zicea Măgădanu, după numele vârfului de deal. Poate de la Cuza nu au mai stat oamenii lângă comoară, au fost scoşi şi aduşi la vale aici în sat. Păi dacă mă gândesc bine ar fi vorba de vreo 5-6 generaţii în urmă şi cred că erau în jur de 40 de oameni. Comoara e scăldată de două pâraie, Căşăriei pe de o parte şi Dealu Roşu pe de altă parte. Acum când au văzut că aţi venit în sat oamenii au început din nou să întrebe dacă nu cumva aţi venit să căutaţi comoara. Denumirea veche a zonei este «La comoară». Bătrânii vremii povesteau că dacii au îngropat comoara acolo să fie spălată de cele două izvoare care ies de sub acel deal. Cei bătrâni cred şi astăzi cu tărie în existenţa comorii dacice, doar tinerii sunt mai neîncrezători“, a mai spus Enache Ticu, uitându-se la pădurea de fag, care nu a căzut încă pradă drujbelor. Unele pietre au fost dărâmate din cauză că au fost efectuate exploatări de lemn în zonă, iar buldozerele au scormonit pământul pentru a face drum. „Erau mai multe pietre dar au fost dărâmate din cauza celor care au distrus pădurea cu buldozerul acolo şi distrug în continuare. Au distrus lanţul de pietre de acolo. Dacă o să bage TAF-urile şi dincoace de deal se alege praful, este tare păcat de ce se poate întâmpla acolo. Zona trebuie păzită cu sfinţenie, este istoria noastră, este semnul trecerii noastre pe aceste meleaguri. Dacă nu se intervine pentru protejarea acelei zone se distruge tot“, spune, cu sufletul plin de amărăciune, nea Enache.

Localnici izgoniţi de duhul comorii

O legendă veche spune că „regele Decebal, înainte de a muri, i-a blestemat pe toţi cei care vor dezvălui străinilor locurile unde sunt ascunse comorile, iar cei care profanează tezaurele să nu se poată bucura, nici măcar o singură zi de o singură monedă furată”. Aşa se întâmplă şi aici. Cei care au săpat mai mult după comoară erau alungaţi de spirite şi tot felul de zgomote care mai de care mai înfiorătoare. „Oamenii povesteau că se duceau diverşi să sape după aurul dacic, însă duhul comorii îi speria în fel şi chip. Se auzeau căruţe care hodorogeau deşi acolo nu era niciun fel de drum, gălăgie mare cum ar fi o gloată de oameni, urlete, ţipete de te îngrozeai nu alta. Când auzeau toate acestea cei care săpau la comoară lăsau toate uneltele acolo şi fugeau de le scăpărau călcâiele. Se spune că sunt păzite şi că sunt jurate. A fost un moş pe aici pe la noi, Drăgoi îl chema şi avea vreo 80 de ani la Revoluţie când a murit. El ne povestea că stătea pe acolo că îşi făcuse bordei şi pândea comoara să se arate. Înainte de Preierul lui Sfântul Gheorghe vedea cum joacă comoara, adică iese o flacără de foc din pământ. Un alt om din sat Ionică Cruceanu, care a murit, a văzut o comoară arzând mai sus de unde este cea a dacilor, locului i se spune Poiana Largă. S-a dus acolo a pus semn şi a săpat şi a găsit un fel de cratiţă dar veche cu cărbuni, dar la vreo 70 de centimetri adâncime în pământ. Cică după el ar fi venit altul a săpat mai mult şi a găsit aurul, dar a dispărut repede de la noi din sat“, a încheiat Enache Ticu.
sursa : Monitorul de Vrancea

RUINE IN MAREA NEAGRA

Harti Romania

Unul dintre cele mai ample proiecte de cartografiere complexa a Romaniei a fost facut de centrul de excelenta Cuguat-TIGRIS de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si de Ministerul Dezvoltarii, Lucrarilor Publice si Locuintelor, in 1998.
Acest Atlas online este si acum publicat pe pagina MDLPL, un site parasit, care in acest moment nu mai are corespondent in institutiile guvernamentale romanesti.
Atlasul cuprinde cateva studii complexe si o multime de harti spectaculoase care au ca scop diagnoza si prognoza evolutiei structurilor teritoriale.
Iata zece harti pe care nu le-ai vazut niciodata:
Sistemul urban al Romaniei cu fluxurile de polarizare

Orasele cu o capacitate de dezvoltare mare au dus la polarizarea asezarilor din jurul lor. Localitatile-satelit au devenit dependente de marile centre administrative. Harta este realizata la nivelul anului 2006.
Sistemele Regionale din zona Balcanilor

Se deosebesc clar sistemele urbane si cele trans-frontaliere din zona balcanica. In Romania, influente semnificative la nivel regional se remarca in jurul oraselor Cluj-Napoca, Oradea, Timisoara, Iasi, Craiova, Constanta, Galati si Bucuresti.
Distributia bugetarilor vs sectorul privat

Raportul intre angajatii de la stat si angajatii din sistemul privat este vizibil dezechilibrat in zonele Hunedoara, Mehedinti, Caras-Severin si Alba.
Reteaua de asezari a Romaniei

Orientarea polarizarii urbane

Intensitatea polarizarii urbane

Evolutia numarului de salariati

Pe harta dinamica de pe site-ul Atlasului online se poate vedea foarte clar cum numarul de salariati a avut perioade de crestere continua pana in 1989, apoi a urmat o scadere si o crestere usoara in 2006.
Densitatea populatiei


Hartile sunt realizate sub licenta: ESPON HyperAtlas
http://stirileprotv.ro

RAZBOIUL MINTII

PREMIERĂ ÎN ROMÂNIA
Războiul parapsihologic – dezvăluiri uimitoare

„Un nou tip de război este în plină desfăşurare: un război al controlului minţii, al manipulării gândurilor şi emoţiilor, de la distanţă.

La prima vedere, un război bazat pe metode parapsihologice şi tehnologii psihotronice pare să se ducă doar între agenţii secreţi, armatele şi liderii unor naţiuni rivale… Şi dacă războiul parapsihologic ţinteşte mai mult decât atât? Ar putea fi controlul maselor unul dintre obiectivele lui? Dacă da, te priveşte în mod direct!

Filmul documentar “Războiul parapsihologic – dezvăluiri uimitoare” reuşeşte să îţi explice într-o manieră ştiinţifică mecanismele psihice de atac şi îţi dezvăluie informaţii foarte importante despre tehnologiile folosite în acest nou tip de război, pentru ca tu să înţelegi mai bine pericolele invizibile care te înconjoară.

Aşa după cum vei putea constata, lumea în care trăieşti nu este aşa cum ţi-o imaginezi iar acest film urmăreşte să te ducă în spatele cortinei, acolo unde se scriu adevăratele scenarii; scenarii care adeseori par desprinse din literatura SF.

Şi pentru că dorim să ştii şi cum să te protejezi, în viitorul apropiat vom lansa un nou documentar – “Războiul parapsihologic – protecţia psihică”, în care îţi vom explica şi modalităţile de apărare. ”

Daniel Roxin

PADUREA BACIU


Am bucuria de a va prezenta in premiera primul film documentar realizat in colaborare cu
Daniel Roxin si pot spune ca a fost o onoare si o bucurie sa lucrez alaturi de el si de toata echipa care a participat la realizarea acestui film documentar.
Deasemenea vor urma si alte filme interesante in viitorul apropiat…

Multumesc pe aceasta cale lui Daniel Roxin ca a ales sa lucreze cu mine pentru realizarea acestui film si pentru ca ne ofera multe informatii deosebite, atat in acest film cat si in cele doua carti (“Magicianul Alb” si “Misterele din Padurea Baciu”) pe care le recomand cu drag…

„Fenomenele paranormale din Padurea Hoia-Baciu, prin complexitatea, ineditul si frecventa cu care se manifesta, fac din aceasta zona un spatiu unic, cel mai activ si cel mai cercetat de specialisti la nivel mondial.
Padurea Hoia-Baciu uimeste mereu prin neobisnuitul fenomenelor care se petrec aici – aparitii OZN, sfere luminoase, forme geometrice zburatoare, lumini nocturne sau diurne colorate, aparitii umanoide stranii, forme nebuloase ciudate, materializari si dematerializari, contorsionari de copaci în intervale de zeci de secunde, câmpuri mobile radioactive si multe alte lucruri care ne sfideaza întelegerea…
Despre toate acestea veti putea urmari în filmul documentar „Padurea Baciu, un Triunghi românesc al Bermudelor” materiale video si foto de exceptie, alaturi de marturiile a doi cercetatori care au studiat acest loc enigmatic de zeci de ani – domnul Prof. Univ. Dr. Adrian Patrut, presedintele Societatii Române de Parapsihologie si domnul Cristian Muresanu, realizator si producator al emisiunii „Stiinta si cunoastere” (TVR Cluj).
Asa dupa cum veti constata, misterul din jurul acestor fenomene naste, inevitabil, intrebari tulburatoare despre noi si despre Univers, despre potentialul nostru ca oameni si despre potentialitatile nelimitate ale Universului în care traim. Un Univers pe care îl cunoastem atât de putin…”
Publicat de GabyS

Attila

Sibiu, in apropiere de Sighisoara, pe valea Tarnavei Mari. Traditia locala spune ca o movila aflata in hotarul satului ar fi gorganul sub care se afla mormantul unei importante capetenii hune, poate chiar al lui Attila insusi.

In favoarea acestei ipoteze este adus un argument etimologic- numele satului- „Eczel”- care este o forma a lui ” Etzel”, dupa cum se crede, adevaratul nume al capeteniei- si care apare sub aceasta forma in ” Cantecul Nibelungilor”, cea mai cunoscuta epopee medievala germana.
Attila si hunii
Attila (406-453), era in evul mediu mai bine cunoscut sub alte denumiri: Etzel, precum am mai amintit, sau „Alti”, cum apare in „saga” (legenda, povestirea) vikinga ” Voluna Saga” sau ca „Attilius” in ” Thidrekssaga”. Attila este un derivat al cuvantului german ” attli” care in germana veche inseamna „tata”, sau „cel batran”. Asadar, nu stim numele real al conducatorului hunilor, care nu s-a pastrat.
Attila s-a nascut intr-o familie nobila iar in tinerete a trait ca ostatic la curtea romana de la Ravenna, unde a luat contact cu cultura greco-romana tarzie al unui imperiu aflat in declin si i-a inteles slabiciunile. Prezenta sa acolo era o garantie a faptului ca hunii condusi de unchiul sau nu vor ataca Imperiul roman de Apus. Abil strateg, va sti in viitor sa fructifice in favoarea sa cunostintele acumulate la Ravenna. Impreuna cu fratele sau Bleda, a continuat politica de unificare a triburilor hune. Noul regat a cuprins o multime de populatii si se intindea de la Muntii Caucaz pana la Rin, inclusiv mare parte din teritoriul Romaniei de astazi.
In anul 445 Bleda a fost ucis din porunca lui Attila, iar dupa aceasta centrul politic al formatiunii controlate de el s-a stabilit in Campia Tisei.
Au urmat ani de razboaie si de cuceriri pentru Attila care si-a extins regatul de la Volga pana la Dunare si de la Oceanul Inghetat pana la Muntii Carpati. In anul 447 armata lui Attila ajunge pana la hotarele Constantinopolului condus in acea perioada de Theodosius al II-lea. Dupa cucerirea mai multor provincii din apropierea Constantinopolului, Theodosius este nevoit sa se recunoasca infrant si sa plateasca tribut anual.
In anul 451 se indreapta impotriva Imperiului Roma de Apus si invadeaza Gallia. Este infrant in batalia de pe Campiile Catalaunice, de catre alianta germanica alcatuita din vizigoti, burgunzi si franci si sprijiniti de romanii condusi de catre generalul Flavius Aetius. Batalia a fost descrisa ca fiind una din cele mai sangeroase infruntari din istorie, Attila pierzand intre 200.000 si 300.000 mii de razboinici. Invins, Attila se retrage, dar isi aduna o armata noua iar anul urmator pleaca spre Roma. A cucerit multe orase ale Italiei, dar cand a ajuns in apropierea Romei s-a intalnit cu papa Leon I. Impresionat de acesta, Attila s-a retras. In anul 453 Attila a pregatit o noua incursiune in Italia, dar a murit inainte ca planurile sale sa reuseasca. Conform legendei, moartea lui Attila a survenit in noaptea nuntii sale cu printesa burgunda Ildiko ( pe germana Hildchen, diminutiv de la „Hilda”).
Hunii in Transilvania. Concluzii
Istoricul si arheologul maghiar Dr. Kiszely Istvan este sceptic in privinta unui posibil mormant al lui Attila in Transilvania, insa nu exclude existenta a numeroase morminte hunice necunoscute, care ar putea oferi multe surprize, mai ales datorita unui posibil inventar cu obiecte de cult funerar. Dupa Kiszely, mormintele hunice sunt usor de recunoscut si catalogat dupa forma craniului scheletelor- se stie ca hunii deformau craniul copiilor de la nastere (se pare ca doar la baieti), prin aplicarea unor scanduri care dadeau craniului un aspect alungit sau tuguiat. Acest lucru era considerat ca un semn de frumusete, si avea o conotatie magica. Practica aceasta o gasim la mai multe popoare nomade de sorginte turanica.
Hunii au avut o cultura specifica popoarelor stepei, si se pare ca au excelat in Artele Minore- in special in prelucrarea argintului si al aurului, din care faceau obiecte de mici dimensiuni, pe care le aplicau pe costume, harnasament sau corturi- insa inca nu se stie cu certitudine daca mesterii artizani erau chiar huni sau faceau parte din conglomeratul etnic aflat sub autoritatea acestora. De exemplu, de multe ori bulgarii sunt catalogati in cronicile bizantine ca fiind huni. O multime de obiecte aflate in muzee diferite din Rusia, Ucraina sau Ungaria sunt catalogate ca apartinand „popoarelor stepei” din primul mileniu (avari, pecenegi, cumani, huni sau bulgari), fara a se stabili o filiatie clara. Sunt insa influente clare ale artei persane si uneori si al celei bizantine, cu radacini care merg pana la arta mult mai veche ale altor popoare din stepa, cum ar fi scitii.
Attila si-a construit o resedinta regala fastuoasa- locul acesteia nu a fost inca identificat- care, dupa descrierile vremii, cuprindea palate, cladiri din marmura si multe terme.
Amintim o alta legenda, dupa care tronul din aur masiv al lui Attila ar fi fost ingropat in albia deviata a Arancai, in zona localitatii Sannicolau Mare.
In concluzie, arheologia ne poate oferi pe viitor mari surpize-iar trecutul este cu atat mai fascinant cu cat ideea de „multiculturalism istoric” se poate oglindi prin arheologie. Adica trecutul trebuie reprodus si recunoscut, pe masura posibilitatilor, asa cum a fost el, fara adaosuri, dar si fara omisiuni voite, dictate de anumite interese. Vestigiile mai multor popoare pe un anumit teritoriu ineamna intotdeauna o mai mare bogatie culturala, din care toata lumea ar avea de castigat.

Narcis MARTINIUC

MAREA NEAGRA,UN MISTER?

În Marea Neagră, în imediata vecinătate a Insulei Şerpilor, aflat la 45 kilometri nord-vest de Sulina, se află un misterios Triunghi al Bermudelor.Deşi zona este cunoscută încă din Evul Mediu, puţini au auzit despre acest triunghi, supranumit al “morţii”, care “călătoreşte” prin apele Mării Negre. Turcii au făcut primele relatări despre această zonă stranie, denumită de ei “Vârtejul Morţii”. Nenumărate asemenea povestiri relatau despre dispariţii surprinzătoare în apele relativ liniştite şi în plină zi! Surprinzătoare sunt şi unele povestiri ruseşti din secolele XIII şi XIV care relatează despre un “vârtej alb” care târa la fundul mării păsări, corăbii şi chiar mici insule! Relatările erau făcute de către oameni care au fost de faţă şi au scăpat cu greu din aceste vârtejuri.

Studiind cu atenţie acest fenomen cercetătorii au ajuns la concluzia că este vorba despre o suprafaţă de aproximativ 8-10 km – relativ triunghiulară – în care se manifestă o formă stranie de magnetism, mult modificat faţă de cel detectat ca fiind “normal”. Cercetătorii ruşi şi ucraineni afirmă ca falia magnetică din misteriosul triunghi mobil din Marea Neagră se deschide de la o fracţiune de secundă până la câteva minute. Această anomalie magnetică se deplasează lent prin zona Mării Negre şi, la ora actuală, zona se deplasează spre litoralul românesc, mai precis spre Sulina.

Diverse dispariţii

Date mai complete asupra altor dispariţii misterioase s-au evidenţiat după dezmembrarea fostei Uniuni Sovietice, deoarece abia atunci unele secrete straşnic păzite au ieşit la lumină. Astfel, din dosarele ultra-secrete ale armatei roşii aflăm despre dispariţia la 31 mai 1944 a crucişătorului Tiolkovsloi, la sud de Crimeea (la 70 km în larg), în plină zi. Cu toate că vremea era excelentă, căpitanul navei vecine povesteşte că respectivul crucişător a fost învăluit deodată de o ceaţă neagră cu sclipiri verzi, după care. a dispărut pur şi simplu de pe ecranele radar. La numai două luni după aceasta, o altă dispariţie: cinci avioane militare plecate în recunoaştere au intrat în ceaţa neagră cu sclipiri verzi, au dispărut de pe ecranele radar cu care erau urmărite şi nu s-au mai întors niciodată.Pe 5 decembrie 1945, 5 bombardiere americane de tip Grumnan TBM-3 Avenger, dispăreau în întunericul Triunghiului Bermudelor. Un lucru foarte straniu, însă deosebit de discutat la vremea aceea, a fost dispariţia a 5 bombardiere ruseşti, în aceeaşi zi în interiorul Triunghiului Morţii de lângă Crimeea (la numai 70 km de ţărm).
Expediţia de cercetare sovietică ce a fost dezlănţuită după anunţul oficial al dispariţiei bombardierelor nu a reuşit să găsească nicio urmă. Unele surse spun că ultimele transmisiuni ale aparatelor în zbor au relatat despre o ceaţă deasă din care avioanele nu reuşeau să iasă. Exact ca şi în relatările avioanelor americane din Triunghiul Bermudelor. Fiind pe timp de pace, la ora acea nu exista nicio bază duşmană prin apropiere, de aceea ofiţerii ruşi au crezut că este vorba despre un accident, dar de pe urma lui ar fi trebuit să mai rămână măcar nişte urme fizice.

O altă dispariţie misterioasă s-a petrecut mult mai recent, în 1990, când un mic aparat de zbor grecesc dispărea la numai 30-40 km de ţărmul românesc.

Zona este cunoscută de pescari

Pescarii români şi bulgari din zona de coastă ocoleau de multă vreme acea regiune, deoarece existau diferite legende şi superstiţii că acolo este o “apă blestemată”.
Presa grecească din Atena atrăgea atenţia că, fiind un avion particular, pilotul nu cunoştea “traseul de ocolire” care era semnalat avioanelor “oficiale”, dar sublinia că este necesar ca oficialităţile române să precizeze clar care sunt coordonatele acestei forme, pentru a evita alte dispariţii tragice.
Totuşi frecvenţa lor este mică, aceasta mai ales datorită faptului că este o zonă relativ puţin frecventată şi în general ocolită. Oficiali ruşi, însă, sunt de altă părere, ei susţin că aceste anomalii magnetice au o frecvenţă îngrijorătoare (una la două zile). Şi aici se emite ipoteza că aceste anomalii ar putea fi porţi către lumi paralele, care se deschid doar în anumite momente.

Una din cele mai surprinzătoare dispariţii este cea petrecută cu câţiva ani în urmă (în 1991) cand au disparut 80 de oameni care lucrau pe o platformă marină rusească de extracţie a petrolului. Platforma era legată prin staţie de baza de la ţărm, cu care era stabilit un protocol de comunicare zilnic. Într-o zi, fără niciun SOS, platforma a rămas mută la toate încercările de stabilire a contactului.
După câteva ore, baza a alertat poliţia de coastă, o escadrilă militară a făcut o recunoaştere şi platforma a fost descoperită şi recuperată la 50 km distanţă de locul iniţial de amplasare, plutind în derivă, fără nicio urmă de viaţă la bord şi fără niciun indiciu care să lămurească misterul dispariţiei echipei tehnice.
Platforma arăta de parcă cei 80 de oameni o prăsiseră în grabă, fără sa-şi ia niciun fel de bagaj.

CE SPUN SPECIALISTII ROMANI?

Specialiştii constănţeni rămân speptici faţă de informaţiile potrivit cărora ar exista un Triunghi al Bermudelor care înghite ambarcaţiunile ce tranzitează Marea Neagră în zona Insulei Şerpilor. Mai exact, în mass-media s-au vehiculat zilele trecute informaţii potrivit cărora, în imediata vecinătate a Insulei Şerpilor, aflat la 45 de kilometri nord-vest de Sulina, se află un misterios Triunghi al Bermudelor, care înghite vasele şi ambarcaţiunile. Tot potrivit datelor din mass-media, triunghiul s-ar deplasa cu repeziciune, spre apele teritoriale româneşti. Geologii din cadrul Institutului Naţional de Cercetare-Dezoltare pentru Geologie şi Geoecologie Marină
Constanţa afirmă că ipotezele potrivit cărora acest triunghi al Bermudelor ar ameninţa ambarcaţiunile care tranzitează Marea Neagră sunt bazaconii, până la probe palpabile pentru acest fenomen: Despre acest fenomen se vorbeşte în presă de patru ani de zile. Sunt bazaconii. Nu există probe palpabile în acest sens, explică Glicherie Caraivan, geolog în cadrul Institutului Naţional de Cercetare-Dezoltare pentru Geologie şi Geoecologie Marină din Constanţa. Potrivit informaţiilor publicate în numărul din 8 iunie 2011 în ziarul Dacia Liberă, un triunghi supranumit al morţii, călătoreşte prin apele Mării Negre. Geologii din cadrul Institutului Naţional de Cercetare-Dezoltare pentru Geologie şi Geoecologie Marină rămân sceptici în legătură cu ipotezele semnalate: Există explicaţii ştiinţifice pentru datele potrivit cărora vase ruseşti, ucrainene ar fi dispărut într-o falie magnetică ce se deplasează lent, din zona lor, către apele teritoriale româneşti. În vecinătatea Crimeei, povârnişul continental este relativ abrupt, favorizând uneori alunecări submarine, care antrenează gravitaţional mase de sedimente care sunt depuse la baza pantei. Mai exact, sedimente provenite de pe mal ajung destul de des prin alunecare, pe panta fundului Mării Negre, La adâncimi de peste 200 de metri, sedimentele intră în contact cu alte sedimente bogate în metan, amoniac sau hidrogen sulfurat. Se crează astfel o tulburenţă, iar metanul, amoniacul sau hidrogenul sulfurat ies la suprafaţă, diminuând densitatea apei. Aşa se poate explica atât prezenţa ceţei semnalate pe luciul apei, cât şi faptul că ambarcaţiunile se scufundă, atunci când scade densitatea apei, a precizat, Glicherie Caraivan, despre dispariţia unor ambarcaţiuni în această zonă.

Roxana CĂLINESCU

BARAGAN

Bărăganul este o câmpie imensă, vara mângâiată de razele puternice ale soarelui şi iarna măturată de crivăţul rece şi uscat. Oceanul de câmpie ce se întinde pe o suprafaţă imensă, pe cât de mare şi de frumos, este presărat de mistere.

O legendă spune că în pământurile Bărăganului mai multe comori sunt îngropate, numai că cine are ghinionul să găsească o comoară, blestemul se va abate asupra sa şi a familiei sale. Undeva în inima Bărăganului se afla satul Dor Mărunt, celebru odinioară pentru armăsarii ce alcătuiau cea mai mare herghelie din zonă. În acest sat există mai multe comori ascunse şi care sunt păzite de cele mai stranii blesteme din câte s-a auzit până acum.

Chiar înainte de revoluţie un sătean a descoperit o comoară, în locul supranumit Movila din satul Dor Mărunt. Ţăranul a reuşit să scoată comoară din pământ şi pentru că era un om milos a împărţit monedele găsite cu mai mulţi oameni din sat. Sătenii au au reuşit niciodată să se bucure de banii găsiţi pentru că miliţia a dat alarma şi le-a confiscat nu numai bănuţii de aur ci chiar şi mai multe bunuri.
O altă păţanie stranie îl are ca actor principal pe Gheorghe Prepeliţa, un locuitor al aceluiaşi sat, Dor Mărunt, care a găsit mai mult de 100 de bani de aur. Acesta nu a dezvăluit nimănui secretul său dar oamenii din sat se tot întrebau de unde are bani ca să-şi construiască casă nouă sau să-şi cumpere haine scumpe. Blestemul comorii nu a dormit niciodată, la numai 7 luni de când găsise comoara, Prepeliţa a început să aibă numai necazuri. Prima dată şi-a găsit soţia înecată în fântâna din curtea casei, apoi şi ginerele sau a avut aceeaşi soartă iar doi ani mai târziu şi fata sa a fost găsită lângă aceeaşi fântână spânzurată.

Blestemul a lovit şi în familia lui Pintecan, un alt sătean care avusese ghinionul să pună mâna pe o comoară. Acesta a găsit mai mulţi bani din aur la rădăcina unui nuc iar în noaptea următoare a avut un vis ciudat. O voce misterioasă îi poruncea să ridice o biserică în locul unde găsise comoara. Bărbatul nu a luat în seamă visul şi la numai câteva săptămâni şi-a găsit copilul cu gâtul rupt între gratiile de la pat. În noaptea nenorocirii aceeaşi voce i-a adus aminte că trebuie să ridice biserica dar de această dată săteanul s-a conformat. Şi în ziua de astăzi biserica se găseşte în locul în care Pintecan găsise comoara.

%d blogeri au apreciat: