Posts tagged ‘MISTERELE NATURII’

MARILE SI OCEANELE

Un rezervor de apă cu volumul de trei ori mai mare decât al oceanelor existente a fost descoperit sub Pământ. Acest lucru ar putea explica de unde provin mările.

Rezervorul de apă se află la 700 de kilometri sub scoarţă, în mantaua Pământului, ascunse într-o stâncă formată dintr-o rocă albastră numită ringwoodite. Volumul mare al apei poate fi o explicaţie bună pentru provenienţa mărilor.

Dimensiunea mare a rezervorului ne face să ne gândim la originea apei pe Pământ. Geologi credeau că apa de pe Terra a fost în comete când acestea au lovit planeta, însă noua descoperire sprijină ideea că oceanele s-au scurs treptat din interior de la începutul Pământului.

„Este o dovadă bună că apa Pământului a venit din interior”, spune Steven Jacobsen de la Universitatea Northwestern din Evanston, Illinois. Apa ascunsă ar putea acționa, de asemenea, ca un tampon pentru a oceanelor de pe suprafaţă, explicând de ce au rămas la aceeaşi dimensiune de milioane de ani, scrie newscientist.com.http://www.evz.ro/

Reclame

Rezonanţa Schumann

” />Specialiştii susţin că o zi mai are doar 16 ore din 24, Rezonanţa Schumann accelerând de la 7,8 Hz la 12,5 Hz.Geofizicienii contemporani considera ca Rezonanţa Shumann este adevărata bătaie a inimii planetei noastre. Ei au concluzionat că există o relaţie directă între accelerarea ritmului acesteia şi percepţia omului conform căreia timpul trece mai repede.

Ne-a avertizat

Potrivit cocoon.ro, unele filme precum “Cazul ciudat al lui Benjamin Button” sau “Ziua in care Pământul s-a oprit” prezintă subtil acest fenomen, iar multă lume nu înţelege cum se poate scurta timpul dacă ceasul arată tot atâtea ore. „Ceea ce nu înţelege omul este că fiind în timp, facem totul mai repede, acesta fiind comprimat ca un balon care dacă este umflat şi scrii ceva pe el cu markerul, vezi literele mari şi largi, dar daca se dezumflă se strânge scrisul. Aşa este şi timpul sau spaţiul nostru 3D, care se poate măsura în această rezonanţă energetică Schumann”, conform uneia dintre păreri.
Alte păreri subliniază că Biblia ne-a avertizat că în vremurile din urmă timpul se va scurta, viaţa omului se va scurta, ca să se scurteze ororile şi suferinţele de pe planetă.Timp de mii de ani, Rezonanţa Shumann a avut valoarea constantă de 7,8 Hz însă, începând din 1980 s-a constatat o accelerare rapidă. Astfel, s-a ajuns ca în zilele noastre Rezonanţa Shumann să aibă valoarea de 12 Hz, consecinţa directă fiind că 24 de ore actuale corespund cu 16 ore reale, în termenii timpului terestru.

Potrivit unora dintre teorii, curgerea timpului terestru se va accelera în continuare până la apropierea de “punctul zero”, care corespunde inversării polilor magnetici ai Pământului. Fenomenul este văzut de mulţi ca fiind Apocalipsa prevestită de Biblie, potrivit căreia planeta va fi cuprinsa de întuneric timp de trei zile. Conform acestei logici, în “momentul zero” cele 24 de ore ale timpului terestru vor corespunde la zero ore efective.Consecinţele acestui fenomen sunt incredibile: planeta şi toţi locuitorii acesteia vor trece într-o alta dimensiune. Se pare că după trecerea prin Punctul Zero, soarele va răsări la Vest şi va apune la Est. Mai multe texte stravechi descriu astfel de trasformari radicale în trecutul îndepărtat al omenirii. Cea mai mare parte a tehnologiilor actuale nu vor mai fi operaţionale, cu excepţia energiei libere, descoperită de Tesla în urmă cu un secol.
Creşterea frecvenţei de vibraţie a planetei noastre implică şi elevarea frecvenţei de vibraţie a locuitorilor sai, ceea ce ar putea determina efecte asupra organismului, dar şi elevarea asupra conştiinţei, chiar dacă evenimentele actuale nu susţin această teorie.http://www.evz.ro

PESTERA LIMANU

Dobrogea, pământul dintre ape, meleag profund românesc acuma, deși nu a fost întotdeauna așa, găzduiește “minuni” din cele mai diverse domenii, spirituale și științifice, aproape la fiecare pas.

Printre acestea, îmi amintesc cu plăcere de Peștera LimanuPESTERA LIMANU și ale ei legende. Am avut chiar ocazia, cu mulți ani în urmă să o vizitez, cu o parte din participanții la Speosportul din 1981. A fost în speosport atunci și Emilian Cristea [3], ce ne-a însoțit și el în peșteră și (ca o anecdotă) neavând salopeta la el și-a îmbrăcat pijamaua pe post de salopetă. Ei dar cine-și mai amintește acuma de Emilian Cristea, personalitate deosebit de populară într-o vreme la noi, și cum zicea George Ponta pe atunci, problema e nu cine-l cunoaște pe Emilian Cristea (căci practic toată lumea îl cunoștea) ci pe cine cunoaște el. Că maestrul s-a sfârșit anul următor, pe bicicletă pe când cobora de pe Transfăgărășan, asta e o altă poveste…

Apoi, peste câțiva ani, prin ‘89-‘90 având ocazia să lucrez vreo două campanii ca hidrogeolog la mina Altân-Tepe am întâlnit acolo un geolog ce lucra la mină, tătar din Mangalia, pe numele lui Murad. De la el am aflat că toți locuitorii din Mangalia și împrejurimi știau “la sigur” că peștera are o ieșire în Bulgaria sau chiar în Turcia (folosită în scopuri de contrabandă sau la vremuri de bejenie, cine știe?).

De la o poveste am trecut ușor la legendă, peștera Limanu putând fi un Stonehenge al acestor meleaguri, care în loc să fie construit la suprafață a fost săpat sub pământ. Dar să vedem mai de-a fir’a păr ce zic legendele:

“În anul 29-28 i.H., proconsulul roman Marcus Licinius Crassus a pornit, în fruntea unei oștiri numeroase, spre ținuturile Moesiei Inferioare, pentru a-i pedepsi și supune pe dacii conduși de Dapyx, un rege viteaz, urmaș al lui Burebista. Motivul declarat era acela că Roles, un șef de trib din zonă, aflat în conflict cu Dapyx, i-ar fi cerut ajutorul. În realitate, Licinius voia să spele o rușine mai veche, să recupereze steagurile de luptă pierdute de Caius Antonius în bătălia de la fortăreața Genucla, lângă cetatea Histria. Conducătorul regatului de aici era un alt dac viteaz, Zyraxes, prieten bun cu Dapyx. Dar romanul mai voia ceva: bogățiile dacilor, aurul, vitele, grânele lor și pe ei ca sclavi, ca să-i vândă la Roma. Istoricul Dio Cassius în a sa “Istoria romană” spune clar că Licinius nu a cruțat pe nimeni, indiferent de atitudinea pe care o avea față de imperiu. Nu există iertare sau îngăduință, iar “barbarii”, cum le spuneau dacilor, trebuiau trecuți prin foc și sabie. Dapyx a murit eroic în lupta cu “civilizatorii” romani, iar cetatea lui Zyraxes a fost și ea cucerită în urma unei trădări. Speriați de urgia romană, dacii și-au adunat ce au mai putut și s-au refugiat sub pământ, împreună cu femeile, copiii și bătrânii lor. Au luat cu ei în adâncuri și grânele, oile, caprele, vacile, dar și aurul și bijuteriile pe care le aveau, galeriile întunecoase ale peșterii Keiris, identificate a fi Limanu, devenind astfel casa lor. Urmele uneltelor cu care au amenajat interioarele se mai văd și azi ca și pereții tunelelor, bolțile încăperilor, camerele pentru locuit, spațiile pentru animale, altarele, toate dovedind truda și dârzenia unor oameni hotărâți să se apere până la ultima suflare. Nu s-au gândit însă că Licinius purta în el gânduri demonice. Ajuns aici, romanul a dat ordin și cele trei intrări în peșteră au fost zidite, transformând-o, astfel, într-un uriaș mormânt pentru toți cei care au crezut că își vor găsi acolo salvarea. Mai apoi, pentru că ar fi pierdut o parte din pradă, pe sclavii ce trebuiau duși la Roma i-a afumat, obligîndu-i să iasă la suprafață” [4].

Profesorul Vasile Boroneant [6], un personaj destul de straniu, amintind pe undeva, păstrând proporțiile desigur, de Nicolae Densușianu cu a sa “monumentală” Dacie Preistorică, spune: “Senzațional este că bucăți de ceramică, identice cu cele de aici, de la Limanu, am găsit în situl arheologic de la Chitila, de lângă București. Asta dovedește marea întindere a culturii dace, dar și unitatea lor în tradiții, obiceiuri și port. Noi nu trebuie să credem ce au spus sau chiar mai spun unii despre trecutul nostru. Uitați-vă aici, în peșteră, ce muncă ingenioasă și câtă inteligență au dovedit dacii! Nu s-a dat nicio importanță civilizației dacice. Unde mai găsești în lume, poate doar prin Orientul Mijlociu, asemenea lucrări de nivel istoric? [4]

În sursa bibliografică pe care o cităm, urmează alte afirmații precum cele de mai sus, dar ele trebuie privite cu multă circumspecție dând prioritate și crezare mai degrabă părerilor majorității istoricilor, dar, ca fapt divers și inserate la categoria “legende”, unde dealtfel le este locul, pot deveni interesante.

În urma acestor detalieri și urmărind și articolul Margaretei Dumitrescu et al. [1] trebuie subliniat caracterul antropic al cavernamentului, săpătura speculând un sistem carstic pre-existent, în scopuri de creare de adăposturi temporare, lăcașuri de cult și pentru exploatarea calcarelor.

Mai mult decât atât, custozii peșterii, pentru a înlesni deplasarea în anumite sectoare mai scunde ale acesteia au săpat șanțuri pe centrul galeriilor pentru a le adâncii, rezultând un fals aspect de foste cursuri de apă acum secate.

Și în zilele noastre, pe seama peșterii de la Limanu continuă să se nască noi legende. Se spune de pildă că datorită ramificațiilor peșterii și aspectului de labirint, s-au rătăcit de-a lungul timpului şi chiar şi-au pierdut viaţa foarte mulţi “aventurieri” [5], astfel reiese (și va fi imortalizat pe servere) că cei care se avântau în peștera Limanu, “aventurierii”, mureau ca muștele, această legendă servind intenției, onorabile de altfel a custozilor, să mai ostoiască afluxul celor doritori să viziteze “ilegal” peștera.

În aceeași idee se afirmă și că [5]: “Limanu este şi cea mai labirintică peşteră din România”, nu cum ar fi normal să se spună că este, într-adevăr una dintre cele mai labirintice peșteri din România, dar nici pe departe chiar cea mai labirintică, coeficientul de ramificații de la Limanu, obținut din raportul dintre lungimea galeriilor și extensia lor, este de 11, pe când la Hodobana de exemplu este de 27.

Din păcate la ora actuală peștera arată destul de rău, deși în ultimii ani custodele a făcut eforturi susținute de reabilitare, amenajare și ecologizare[2], dar văzând că se luptă ca morile de vânt și-a mai domolit din entuziasm. Vizitând recent peștera (împreună cu Maria-Lidia Nuțu, care de altfel a făcut și pozele ce însoțesc acest material) am înțeles că stricăciunile cele mai mari nu sunt făcute nici pe departe de turiștii care ocazional o vizitează ci, ca în multe alte locuri de pe la noi, de însăși sătenii din Limanu (care aparțin unei anumite categorii de vârstă apropiată de adolescență și de prima tinerețe). Peștera fiind în “bătătura” lor le este la îndemână să-i învețe galeriile și să le viziteze în diferite scopuri, de agrement mai ales, în care nu se pot abține să nu aprindă focuri, să nu afume pereții cu inscripțiile propriilor nume sau cu o fervoare demnă de o cauză mai bună să o foloseacă, literalmente, ca latrină, când în 15-20 de minute poți ieși afară din aproape orice cotlon al peșterii și te poți delecta cu intimitatea pădurii de pin din apropiere, exact în același scop. Sătenii, îndrumați de primărie, la îndemnul custodelui, ar trebui să înțeleagă că peștera este o “mina de aur” pentru satul lor pe care recondiționând-o și introducând-o în circuitul turistic, le-ar aduce numai beneficii. Sau și mai bine, un întreprinzător având legături cu speologia (dar nu numai), ca la Peștera de la Valea Fundata (cunoscută mai nou sub numele de Peștera Valea Cetății Râșnov) ar putea începe o amenajare similară cu a acesteia sperând să-și recupereze, mai devreme sau mai târziu investiția. Despre aprobările necesare și lupta cu birocrația pentru a le obține nu avem idee, decât că s-ar anunța foarte complicate.

La sfârșitul acestei povești nu putem totuși să nu insistăm un pic pe articolul Margaretei Dumitrescu et al. [1], scris în 1965, articol deosebit de documentat și de o extraordinară acuratețe științifică, dacă ne gândim la perioada la care a fost scris. Nu vom face acum o recenzie a acestui articol, dar amintim, că deși ușor depășit pe alocuri mai ales la descrierea peșterii (între timp survenind ceva modificări) excelează totuși prin detalieri, de la ridicarea coloanei geologice a Sarmațianului superior până la inventarierea faunei cavernicole și prezintă în detaliu singura hartă existentă a peșterii. Acest articol, chiar la atâția ani de la publicare este deocamdată singurul material de încredere despre peșteră, internetul fiind plin la ora actuală de tot felul de fantasmagorii, care de care mai năstrușnice despre Peștera Limanu, pe care cititorul avizat trebuie să le privească cu foarte multă prudență.

Gigi Paul Dragomir
http://www.mitulpesterii.ro/pestera-limanu/

fluviul subteran2

O descoperire care acum este uşor argumentată ştiinţific a dat naştere, în urmă cu 50 de ani, unei legende spectaculoase: fluviul subteran de sub Dobrogea, care curge invers decât apele obişnuite, de la vale la deal. După ce a fost lămurită aşa-zisa ciudăţenie, au fost descoperite şi avantajele apei subterane. Astfel, localnicii din Constanţa au acum la robinet o apă fosilă, pură, veche de 23.000 de ani.

Dacă te duci azi în judeţul Constanţa şi întrebi de „fluviul subteran”, sigur vei găsi oameni care să-ţi spună că au auzit de aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât lumea a văzut apa cum ţâşneşte din pământ, ca o fântână arteziană, de câte ori s-au făcut foraje, şi în apropiere de lacul Siutghiol, lângă staţiunea Mamaia, şi la Medgidia, Lazu, la Eforie sau Mangalia. E cu atât mai ciudat să se întâmple aşa ceva într-un judeţ, precum Constanţa, care dintotdeauna a suferit din cauza lipsei surselor de apă potabilă. Nici pământul dobrogean nu e darnic în râuri sau pâraie, dacă vorbim de cele de suprafaţă, cum nici cerul nu trimite aici prea multe ploi, zona confruntându-se deseori cu seceta. Primele foraje, în căutarea apei din adâncuri, au fost făcute de o firmă belgiană, în 1897, aproape de oraşul Constanţa, în zona Caragea-Dermen. Apa a fost găsită la 35 de metri adâncime. Au mai fost săpate puţuri şi în 1927. Pe atunci, numai centrul oraşului Constanţa avea apă, prin conducte, datorită forajelor. Dar legenda aşa-zisului râu subteran s-a născut abia când autorităţile comuniste au decis construirea canalului Dunăre-Marea Neagră.

Legenda a pornit de la un maistru de sondă

Om de ştiinţă, dar în acelaşi timp constănţean, inginerul Nicolae Pitu este omul ideal pentru a ne prezenta originile fantezistei poveşti. Cartea sa de vizită e completată de faptul că a „bătut ţăruşul”, cum se exprimă el, la 90% din puţurile săpate în acest judeţ. Întâmplarea face că interlocutorul nostru absolvea Institutul de Mine şi Geologie din Bucureşti, specialitatea hidrogeologie, în 1957, chiar anul în care s-a născut povestea fluviului subteran. „Noţiunea de fluviu subteran este eronată”, spune din capul locului inginerul, care în 1981 şi-a dat teza de doctorat în domeniul apelor subterane din Dobrogea. Nicolae Pitu ne spune că încă de la începutul anilor ’50 se lucra la prima variantă a canalului Dunăre-Marea Neagră, care trecea pe lângă lacul Siutghiol. În zona lacului lucra un maistru-şef de sondă, care a văzut, alături de colegii săi, cu toţii uimiţi, cum din pământ a răsărit dintr-odată o arteziană. Maistrul a trimis apoi informaţii la un ziar, despre ceea ce el credea că este un râu subteran. Informaţia s-a tot „rostogolit”, până când s-a creat ipoteza că râul ar fi venit pe sub pământ tocmai din Munţii Vrancei. Adică râul curgea de la deal la vale, ca orice apă de suprafaţă. Cu toate că specialiştii ştiu că apele subterane au cu totul alte legi de curgere.

Râul subteran, în atenţia Comitetului Central

Cum era de aşteptat, ştirea despre râul subteran a făcut vâlvă în presa vremii. Unele minţi înfierbântate au vorbit atunci chiar şi de necesitatea construirii unei hidrocentrale care să capteze râul subteran. Hidrocentrala ar fi trebuit amplasată la marginea lacului Siutghiol. Toată tevatura asta a ajuns în final la urechile liderilor Partidului Comunist din România. Subiectul a fost discutat la Comitetul Central. Şefii ţării însă au vrut ca specialiştii în hidrologie şi în geologie să-şi spună punctul de vedere. S-a format imediat o comisie care a plecat la Constanţa. S-au făcut şedinţe cu diverşi experţi, inclusiv cei care lucrau la canalul Dunăre-Marea Neagră. La una din aceste şedinţe a participat şi inginerul Nicolae Pitu. Discuţiile n-au fost prea lungi, pentru că lumea s-a lămurit repede despre ce e vorba cu adevărat.
„S-a lămurit de atunci problema, că nu e vorba de nici un râu subteran, ci de un acvifer”, arată inginerul. Cu toate astea, legenda a continuat să curgă prin timp. Cu cât treceau anii şi se făceau alte foraje în Dobrogea, iar apa ţâşnea cu putere în diverse colţuri ale judeţului Constanţa, cu atât oamenii reluau fantezista teorie. Chiar şi în anul 2011 s-a vorbit de râul subteran, când locuitorii comunei Siliştea, aflată în partea de est a judeţului Constanţa, au amintit de apa care a ţâşnit cu putere din pământ, în urma unui foraj mai vechi. Apă bună pentru irigarea culturilor agricole.

Definiţia acviferului

Ce înseamnă, de fapt, acvifer. Ne-am adresat Institutului Geologic al României şi am vorbit cu cercetătorul ştiinţific Diana Perşa. „Acviferul e un complex de rocă permeabilă şi apa pe care o găzduieşte”, sună răspunsul specialistului. Dar de unde vine această apă? Am primit răspuns de la Dumitru Neagu, şeful Laboratorului de studii şi cercetări hidrogeologice al Institutului Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor. Am aflat astfel că există patru surse de alimentare pentru apele subterane din Dobrogea – din Podişul Prebalcanic, care este pe teritoriul Bulgariei, aceasta fiind sursa principală, apoi mai e o componentă de alimentare din Dunăre, în zona Ostrov-Cernavodă, dar şi din precipitaţii sau irigaţii. Ajunsă în măruntaiele pământului, apa circulă prin rocile permeabile – nisipuri, pietrişuri, calcare, ne-a explicat Diana Perşa. Există şi zone sub pământ, în care apa nu are acces. Acolo sunt rocile impermeabile – argile sau marme, cu textura foarte fină. Iată de ce apa din adâncuri nu urmează o linie continuă. Poţi găsi apă la câteva zeci sau la câteva sute de metri adâncime, într-un anumit perimetru. „Apa se acumulează în rocile neconsolidate – nisipuri şi pietrişuri, şi în calcare, dar numai în fisuri. Acestea sunt rocile acvifere, care permit circulaţia apei”, arată Diana Perşa.
Cercetări în lacul Siutghiol

De când era copil, Nicolae Pitu observase că lacul Siutghiol avea porţiuni în care apa nu îngheţa pe timpul iernii. Mai târziu, ca specialist, a descoperit motivul – apele subterane care debuşau din acviferul de mare adâncime al Dobrogei. Hidrologii ştiu astăzi că orice acvifer de pe planetă funcţionează pe principiul circuitului apei în natură – există o sursă de la care porneşte tot acest „mecanism”, dar la fel există unul sau mai multe locuri în care aceste ape ies din pământ.
„Această curgere poate aprinde imaginaţia asupra unor poten-ţiale râuri subterane”, opinează hidrogeologul Dumitru Neagu. „Acviferul alimentat de apele Podişului Prebalcanic are una dintre cele mai importante descărcări chiar în lacul Siutghiol”, ne anunţă inginerul Pitu.
Autorităţile române au declan-şat, în anii ’60, o vastă operaţiune de studiere a fenomenului apelor subterane din Dobrogea. Mai întâi s-a făcut o cercetare, cu scafandri, a lacului Siutghiol, alături de experţi ai Institutului Naţional de Meteorologie şi Hidrologie, conform denumirii de atunci. „S-a măsurat adâncimea lacului, care în general are cinci-şase metri. Dar au fost descoperite locuri în care adâncimea ajunge la 17 metri, chiar unde sunt izvoarele subterane. Acolo se află contactul cu acviferul”, continuă inginerul din Cons-tanţa. Pare ciudat ca un asemenea lac, de peste şapte kilometri lungime şi vreo doi kilometri lăţime, despărţit de Marea Neagră doar printr-o fâşie de pământ, să conţină totuşi apă dulce.

Operaţiune de amploare în Dobrogea

Românii au vrut să ştie dacă Marea Neagră pătrunde în acvifer, drept pentru care au fost executate două foraje de mare adâncime în dreptul staţiunii Neptun. „S-au luat probe de debit şi au fost executate măsurători electromagnetice”, po-vesteşte inginerul Nicolae Pitu. Testele au durat cinci ani, iar la capătul lor verdictul a fost clar – nu există infiltraţii ale Mării Negre în acvifer. Trebuie evidenţiat că „apa subterană e cea mai bună sursă de apă potabilă, fiind cantonată într-un mediu relativ izolat de activităţile umane”, remarcă geologul Diana Perşa. Devenise aşadar certitudine că în subsolul Dobrogei se află o comoară. Dobrogenii aveau şansa apei potabile, de data asta nu din Dunăre, ci din adâncurile pământului. Ca urmare, începând din 1970 a fost demarat un proiect al Ministerului Geologiei, pus în practică de o unitate de cercetare în foraje geologice speciale. „Am participat la acel program, care a mers până în 1975″, spune inginerul Pitu, ocazie cu care s-au executat foraje pe tot cuprinsul jumătăţii de sud a Dobrogei. Statistica prezentată de Nicolae Pitu, care din 1972 până în 1990 a răspuns de alimentarea cu apă a judeţului Constanţa, arată că aici s-au realizat aproape 800 de foraje.

Debit enorm de apă din pământ

A fost stabilită în detaliu harta structurală care prezintă apele subterane din această zonă, la studiu participând specialişti ai Universităţii din Bucureşti. S-a constatat că aceste ape ocupă, în subteran, întreaga Dobroge de Sud, principala lor sursă aflându-se în Podişul Prebalcanic. Direcţia de curgere a apelor este de la Sud spre Nord, cu inflexiuni de la Vest spre Est, în dreptul oraşului Constanţa. „Captările de apă s-au făcut din cele trei acvifere, suprapuse, din subsolul Dobrogei. Debitul este enorm”, adaugă cercetătoarea Diana Perşa. Potenţialul celor trei acvifere totalizează, aşa cum precizează inginerul Nicolae Pitu, un debit între 9.000 şi 10.000 de litri de apă pe secundă. Toate forajele de până acum au însă o capacitate de până la 7.000 de litri pe secundă, dar capacitatea medie anuală de exploatare este de numai 5.000 de litri pe secundă.

„Apa fosilă”

Cu siguranţă că cel mai spectaculos rezultat al studiilor este vechimea apelor subterane, mai ales a celor din acviferul de mare adâncime al Dobrogei. Aţi văzut cât de repede curg râurile de suprafaţă. Mişcarea apelor subterane e cu totul alta, explică inginerul Nicolae Pitu, viteza lor depinzând de permeabilitatea rocilor.
Pentru stabilirea vechimii apelor acumulate în subteran s-au folosit anumiţi izotopi, precum deuteriu, tritiu şi carbon-14. „S-a constatat că această apă are o vechime de 23.000 de ani”, arată expertul cât de lung este circuitul în acest acvifer de mare adâncime. „Noi bem aici, în judeţul Constanţa, apă fosilă”, surâde inginerul Pitu. Cât priveşte direcţia de deplasare a apelor subterane, s-au folosit trasori izotopici pentru clarificarea acestei probleme. S-a descoperit că acviferul care provine din Podişul Prebalcanic se prelun-geşte şi spre Nord-Est, pe sub fluviul Dunărea, până în sudul Bărăganului. S-au efectuat foraje în apropiere de Călăraşi – la 500 de metri adâncime, şi lângă Giurgiu – la 200 de metri. S-a mai descoperit că şi în apropiere de Bucureşti este un acvifer, însă termal. Nu este vorba aici de apă potabilă.
Se vorbeşte de mai mulţi ani despre izvoarele termale din nordul Capitalei, aflate totuşi la adâncime foarte mare, de 2.000 de metri. Ape mineralizate, sulfuroase, hipotermale au fost identificate şi în apropierea litoralului românesc, între Eforie şi Mangalia, acolo fiind folosite în tratamentele balneare.

RESURSE
Comoara din „seiful” Terrei
Volumul apelor subterane se măsoară, la nivelul întregii planete, în milioane de kilometri cubi. Am descoperit câteva date într-un material intitulat „Prolog la hidrogeologia generală”, întocmit de profesorul Daniel Scrădeanu, de la Departamentul de Inginerie Geologică al Universităţii din Bucureşti. La adâncimea de 2.000 de metri, de pildă, volumul estimat este de 24 de milioane de kilometri cubi. Putem să coborâm şi la 5.000 de metri adâncime, unde cantitatea totală de apă atinge 60 de milioane de kilometri cubi. Oamenii de pe întreaga planetă folosesc totuşi numai 0,63% din tot acest volum, conform datelor UNESCO.

http://www.romanialibera.ro

ROMANIA MISTERIOASA

Nu puţine sunt zonele României unde se spune că paranormalul învinge realitatea, făcând să rodească, încă din vremuri imemoriale, legende, mistere şi poveşti incredibile. De la păduri pe care vizitatorii le descriu ca “portaluri” către alte lumi, deasupra cărora s-ar fi perindat destule OZN-uri cât să le aducă faimă internaţională, până la temple misterioase sau comori blestemate, nimic nu lipseşte de pa harta României aşa-zis paranormale sau superstiţioase, dacă e să-i ascultăm pe sceptici. Pădurea Baciului, Templul Ursitelor, Râpa Diavolului şi satele maramureşene în care maşinile “alunecă” la deal sunt primele destinaţii de pe acest traseu al misterelor autohtone asupra cărora ne-am oprit pentru a vedea unde se termină explicaţiile ştiinţifice şi unde începe folclorul local.
de Camelia Moga
Pădurea Baciu – ‘tărâmul’ preferat al specialiştilor în paranormal şi ezoterism
Pădurea Hoia-Baciu, situată în inima Ardealului, în vestul oraşului Cluj Napoca, este cu siguranţă locul cel mai faimos din România unde au fost investigate şi analizate o serie de fenomene absolut inexplicabile. Fenomenele paranormale întâlnite aici sunt în mod clar evidente, fiind necontestate chiar şi de cei mai sceptici oameni de ştiinţă. Încă din cele mai vechi timpuri, localnicii din jurul pădurii au observat pe propria piele că ceva straniu se întâmplă cu ei sau în jurul lor: senzaţii fizice inexplicabile, observarea unor lumini cu forme şi culori diverse, umbre ciudate, voci şi chipuri umane. Percepută ca o poartă între lumi, pădurea Baciu a rămas multă vreme un subiect tabu, oamenii temându-se să-i calce ‘pragul’ sau să aducă vorba despre ea, considerând-o un loc bântuit de duhuri rele. Cel care s-a încumetat să spargă gheaţa pentru o analiză aprofundată a fenomenelor paranormale specifice locului a fost biologul Alexandru Sift (1936-1993). Din 1950 şi până în 1960, el a surprins cu aparatul de fotografiat ‘umbrele’ care îl însoţeau în lungile plimbări printre stejarii misterioasei păduri, dar şi numeroase alte forme, lumini şi siluete, invizibile cu ochiul liber. După 1970, cercetările începute de Sift au fost continuate de diverşi oameni de ştiinţă din România. Zona devine în scurt timp celebră şi printre specialiştii în paranormal şi ezoterism din întreaga lume, cercetători renumiţi din Europa şi Statele Unite reuşind să prindă pe peliculă misterele pădurii.
Cercetătorul Adrian Pătruţ, doctor în chimie şi conferenţiar la Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj, preşedinte al Societăţii Române de Parapsihologie, şi-a dedicat o bună parte din viaţă cercetării fenomenelor stranii din pădurea Baciu, fiind în prezent una dintre cele mai autorizate voci pe subiect. După 30 de ani de cercetări, profesorul susţine că spectrul larg al fenomenelor paranormale întâlnite în Pădurea Baciu nu permite încadrarea lor într-un singur capitol al fenomenologiei paranormale. Structuri imateriale sau materiale de forme diverse care apar în faţa ochilor curioşilor, în miez de noapte sau în plină zi, fluctuaţii ale câmpului electromagnetic, emisii infrasunet sau urme neobişnuite apărute pe sol reprezintă doar o parte din “spectacolul” pe care pădurea îl oferă cu generozitate călătorului mai mult sau mai puţin avizat. Oamenii care trec accidental prin anumite zone ale pădurii, considerate de iniţiaţi adevărate porţi de trecere în alte lumi, se plâng de arsuri de piele, anxietate, stare de leşin, sete excesivă, iritaţii, dureri de cap etc. Aici şi plantele par afectate de misterele pădurii, vegetaţia prezentând pe alocuri forme de deshidratare, arsuri şi necroze ale tulpinilor şi frunzelor. Pădurea mai este celebră şi datorită aşa-numitelor OZN-uri care străbat cerul, din senin, dar şi celor invizibile pentru ochiul uman, care pot fi însă fotografiate. “Prezenţa OZN-urilor invizibile, mult mai numeroase decât cele vizibile, reprezintă o premieră mondială”, spune Pătruţ.
În lume, zone cu astfel de manifestări mai sunt în Deşertul Mojave, Golful Breeze din Statele Unite, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia şi Muntele Kailasa din Tibet. “Însă, prin amploarea, varietatea şi complexitatea manifestărilor, Pădurea Baciu rămâne, până în prezent, cea mai importantă zonă cunoscută în care se produc relativ sistematic fenomene neconvenţionale”, afirmă profesorul clujean.
Enigmele de la Templul Ursitelor din Şinca Veche

La poalele Făgăraşului, în străvechiul sat românesc Şinca Veche, se află “Mănăstirea Săpată în Piatră” sau “Templul Ursitelor”, cum i se mai spune, un loc fără vârstă despre care se spun poveşti fabuloase, încărcate de magie. Mănăstirea a fost construită pe locul unui străbun loc sacru despre care cercetătorii spun că are o vechime de aproape 7.000 de ani. Controversele despre originea locului sunt numeroase: o mănăstire creştină ascunsă, un vechi templu dacic ori poate preistoric? Deşi există voci care susţin că mănăstirea a fost unul dintre primele locuri de cult creştin din Dacia, alţi specialişti plasează originea ei în perioada predacică, aducând în sprijinul acestei idei existenţa câtorva inscripţii necreştine de pe unul din pereţii altarului. În piatra fragilă au fost săpate cinci încăperi, mai mari de un stat de om, cu două altare şi cu un horn piramidal, ca o turlă de biserică prin a cărei deschidere se vede cerul.
“Energii ciudate” sau “stare deosebită” sunt expresii deseori întâlnite la cei care au călcat pragul mănăstirii săpate în stâncă sau au căutat un loc de odihnă în imediata sa apropiere. Încărcătura energetică deosebită a locului se manifestă uneori prin apariţii inexplicabile de sfere de lumină, cruci şi semne stranii. În prejma marilor sărbători religioase, unii oameni spun că aud coruri care par să vină din cer. Toţi cei care au auzit corul nelumesc spun că au fost fascinaţi de faptul că, deşi muzica părea bisericească, iar cuvintele se auzeau clar, nu reuşeau să desluşească sensul lor. Părea o limbă arhaică şi totuşi neobişnuit de familiară.
Legendele locului mai spun că templul este o poartă către alte lumi, prin care cei din vechime ştiau cum să comunice cu “lumi superioare” sau cu fiinţe din alte dimensiuni. De asemenea, se spune că în locul unde pătrund razele soarelui prin gaura săpată în stâncă se împlinesc toate dorinţele bune şi curate. Acum un secol, tinerii din zonă se urcau pe dealul Pleşu, unde este săpată mănăstirea, şi aruncau o roată cu paie în flăcări, cu credinţa că, văzând desenele făcute de foc şi traseul roţii, îşi vor afla “ursita” şi se vor căsători în acel an. Tradiţia se respectă de Sf. Gheorghe, la Lăsata Secului de Paşti şi Schimbarea la Faţă. Tot în aceste zile se spune că aici îţi poţi schimba destinul. Şi iarba din jurul ”Templului Ursitelor” face minuni. Vacile care pasc aici dau lapte mai mult şi mai gustos decât celelalte, iar dacă vreun localnic suferă de vreo boală, îşi găseşte alinarea mergând la templu şi bând apă din izvorul situat în apropiere.
Unele persoane au avut aici viziunea unor globuri de lumină şi chiar a unei lumini puternice. Majoritatea sunt invizibile pentru ochiul uman, fiind capturate însă de aparatele de filmat sau fotografiat – fenomene energetice încă necunoscute, comparabile cu cele din celebra pădure Baciu, de lângă Cluj. O relatare inclusă şi în paginile “Monitorului” de Braşov în 1996, aparţine unui reporter TVR, Lucian Băbeanu, care se afla în mănăstire să tragă nişte cadre. Spre surpinderea sa, camera de filmat a început să pornească şi să se oprească singură din înregistrare, nerăspunzând la comenzi. La întoarcerea în studio, când au vizionat înregistrarea, au fost uimiţi să observe sfere de lumină care străluceau intens în adâncul bisericii, pe care nici el şi nici ceilalţi nu le văzuseră la momentul filmării.

Comoara blestemată din Râpa Diavolului
La câţiva kilometri de satul Poiana Treistii din comuna Cosminele, judeţul Prahova, se află Râpa Diavolului, un loc pe seama căruia localnicii au creat o adevărată legendă. În vremuri străvechi, spun ei, preoţii daci făceau aici ritualuri şi invocau forţele naturii şi spiritele pentru ghidare şi protecţie. Legenda spune că duhuri necurate bântuie acum zona şi păzesc un adevărat tezaur din metale preţioase, pe care l-ar fi îngropat haiducii, punând asupra lui un blestem ca să nu poată fi găsit. Doar cel care se încumeta să doarmă în zonă poate primi în vis soluţia pentru accesul la această comoară. Ciobanii locului vorbesc despre flăcări albastre care ard deasupra acestui loc în anumite nopţi ale anului. Cât despre cei care au încercat să dezgroape comoara, se spune că mulţi au înnebunit sau au rătăcit zile întregi, fără ţintă, fiind găsiţi la zeci de kilometri depărtare zgâriaţi, cu hainele sfâşiate şi privirea pierdută. Aceeași soartă au împărtăşit-o şi trei preoţi care au încercat, cu mult timp în urmă, să facă o slujbă de exorcizare a locului.
Relatările celor care şi-au luat inima în dinţi şi au încercat să dezgroape comoara vorbesc despre apariţia unor duhuri înspăimântătoare cu cap de taur şi trup uman. Poveşti similare au şi cei care, din curiozitate sau pură întâmplare, şi-au pus cortul lângă Râpa Diavolului. Pe lângă viziunea duhurilor cu înfăţişare stranie, somnul le-a fost tulburat de foşnete, zgomote ciudate şi zgâlţâieli ale cortului.
Maşina care ‘alunecă’ la deal

Fenomene inexplicabile sau simplă iluzie optică? Maramureşenii din Budeşti şi Cavnic sunt martorii unor fenomene fizice neobişnuite. Pe drumul care leagă cele două localităţi exista o pantă care sfidează legile gravitaţiei: lucrurile urcă singure, în loc să coboare. Mai mulţi şoferi povestesc amuzaţi sau nedumeriţi, în funcţie de firea fiecăruia, cum maşinile lor scoase din viteza urca dealul, deşi cheia este scoasă din contact. Cei care ştiu ce se întâmplă acolo scot din viteza maşinile la baza dealului, şi până sus ating cam 20 de kilometri pe oră, în cazul în care maşinile nu sunt foarte grele. Iar fenomenele din Maramureş nu sunt singulare. Maşina urca singură şi pe Dealul Măgura Bacaului. Pentru unii șoferi, ceea ce pare a fi ‘la deal’ e, de fapt, ‘la vale’. Cei care n-au vrut să se lase prinși de vraja fenomenul aparent miraculos, au recurs la măsurători care le-au arătat că dealul este de fapt o iluzie optică, influenţată de unghiul de înclinaţie a întregii zone din care face parte şi panta cu pricina, aducând ca argument bula de aer a polobocului care de fapt coboară şi nu urcă.
O posibilă explicaţie ştiinţifică pentru fenomenele neobişnuite a fost dată de universitarul Adrian Pătruţ, cercetătorul care a explorat fenomenele paranormale din pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj. Astfel de cazuri au fost întâlnite şi în alte zone de pe glob, iar la baza lor se află ceea ce specialiştii numesc ‘mascon’, un termen internațional care defineşte ‘concentrarea de masă’. Mai exact, e posibil ca în susul pantei, să existe focalizată, la adâncime mică, o concentrare fie de minereuri cu proprietăţi magnetice, care pot face şi o busolă să o ia razna, fie de metale grele, care acţionează gravitaţional asupra obiectelor de pe stradă, spune Pătruţ.
Apa care izvorăşte doar înainte de Rusalii
Sătenii din satul Stârciu, din comuna sălăjeană Horoatu Crasnei, spun că, în fiecare an, apa unui izvor tămăduitor iese la suprafaţă doar înainte de Rusalii, pentru a seca din nou după câteva săptămâni. Sute de oameni vin anual să vadă minunea, iar autorităţile locale chiar s-au grăbit să transforme miracolul într-o atracţie turistică. Nimeni nu ştie de ce apa iese la suprafaţă doar înaintea sărbătorii Pogorârii Sfântului Duh. Bătrânii locului spun că în zona de unde ţâşneşte ‘Fântâna Leacului’ ar fi existat cu sute de ani în urmă o mănăstire, iar izvorul vine ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Fețele bisericeşti locale nu infirma, dar nici nu confirmă efectul tămăduitor al apei. Fenomenul de la Stârciu iese din sfera experienţelor palbabile şi explicabile, iar marele său merit este că-i ajută pe oameni să- şi păstreze credinţa. De cealaltă parte, minţile mai raţionale spun că fenomenul poate avea şi explicaţii pur ştiinţifice: apa adunată în subteran în urma topirii zăpezilor din timpul iernii şi a ploilor abundente de primăvară.
http://ghidulcomorilor.blogspot.com

TEORIE SURPRINZATOARE

Una dintre cele mai cunoscute teorii legate de sfârşitul lumii este aceea că Pământul va fi lovit de un meteorit, ceea ce va produce cutremure, valuri tsunami şi furtuni de foc, însă se pare că acest lucru nu ar fi atât de distrugător pe cât se crede.

Una dintre cele mai cunoscute teorii legate de sfârşitul lumii este aceea că Pământul va fi lovit de un meteorit, ceea ce va produce cutremure, valuri tsunami şi furtuni de foc, însă se pare că acest lucru nu ar fi atât de distrugător pe cât se crede.

Oamenii de ştiinţă au descoperit un nou model de a prezice impactul unor astfel de coliziuni, iar acesta arată că distrugerile nu ar fi în niciun caz atât de grave cum s-a crezut până acum, scrie dailymail.co.uk.

Oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Munchen contrazic teoriile anterioare conform cărora Pământul este sferic şi neted. Planeta este în realitate eliptică, având piscuri uriaşe care ar diminua valurile seismice.

„Calculele sunt făcute de obicei folosind o sferă perfectă, dar caracteristicile de la suprafaţa unei planete influenţează extrem de mult efectele impactului cu un meteorit, aşa că este extrem de important să le luăm în considerare”, a declarat Matthias Meschede, şeful cercetătorilor.

Echipa a folosit modelul de planetă pentru a simula impactul cu un meteorit, care a dus la dispariţia dinozaurilor în urmă cu 65 de milioane de ani. Roca spaţială care a lovit planeta a avut dimensiunile muntelui Everest şi a fost echivalentă cu două milioane de bombe cu hidrogen. Echipa de cercetători de la Munchen afirmă că valurile tsunami şi cutremurele care s-au produs după impactul cu meteoritul au fost suficiente pentru a provoca dispariţia dinozaurilor, dar undele de şoc ar fi fost slăbite de peisajul planetei.

„Acum putem estima cât de mare trebuie să fie un meteorit pentru a provoca o catastrofă. Modelul nostru poate fi folosit pentru a estima magnitudinea şi efectul altor impacte majore din trecutul planetei”, a declarat Matthias Meschede.

Care este probabilitatea unui impact major?

Cea mai recentă scanare a NASA referitoare la „evenimente de impact” a descoperit că la distanţe de până la 193 de milioane de kilometri de Pământ există 20.500 de asteroizi şi comete care ar putea distruge o zonă de dimensiunea unui oraş. NASA spune că riscul de impact este mai mic decât s-a crezut iniţial. Posibilitatea ca asteroizi de dimensiunea unui munte să lovească planeta a scăzut semnificativ. Există 981 de astfel de obiecte în apropierea Pământului, iar NASA a descoperit 911 dintre ele.

http://www.mediafax.ro

CERCURI

Cercurile din apele îngheţate au început să apară în diverse zone ale globului, în lacurile foarte mici, în râuri îngheţate sau chiar la nivel mult mai mare şi în fluvii. Nimeni nu poate să explice formarea acestor cercuri perfecte şi din această cauză fenomenul este asemuit cu cel din lanurile de porumb sau grâu.

Acest fenomen straniu, rămâne deocamdată în categoria misterelor neelucidate, chiar dacă există unele voci care susţin că aceste cercuri perfecte sunt făcute de mâna omului. Imaginile următoare dovedesc existenta cercurilor din gheaţă şi spre surprinderea celor mai mulţi, locurile unde au fost făcute nu permiteau accesul persoanelor din diferite motive, fie ca gheaţa era prea subţire sau pentru că erau proprietăţi private şi accesul interzis pe apa îngheţată.






Prezenţa cercurilor din lanuri se face resimţită în foarte multe ţări, indiferent de religia, cultura sau nivelul economic. Cercurile din lanuri sunt reprezentaţii grafice ce au ridicat foarte multe suspiciuni cu privire la provenienţa lor. Cei mai mulţi cred că aceste forme geometrice nu sunt realizate de om ci de OZN-urile ce vizitează Pământul. În ciuda controverselor, nici până în prezent nu s-a reuşit demonstrarea originii acestor cercuri din culturile agricole.

Istoria cercurilor din lanuriPrima relatare ciudată care se presupune că a deschis porţile misterului cercurilor suspecte din lanuri a fost în anul 1678, la scurt timp după ce pelerinii au ajuns în Plymouth Rock. S-a descoperit o gravură din lemn, intitulată “Ştiri ciudate din Hartford-shire” pe care era gravată o poveste stranie. Un fermier lacom a refuzat să-şi plătească taxa pe ovăz pe care o datora statului iar în dimineaţa următoare s-a trezit cu mai multe cercuri în culturile sale de ovăz. Fermierul speriat a dat vina pe mâna diavolului şi a refuzat să-şi mai treiere ovăzul. În acea vreme nimeni nu era capabil să execute cercuri perfecte în miez de noapte pe o suprafaţă atât mare suprafaţă. Fermierul a considerat ca o putere supranaturală l-a pedepsit pentru că nu a vrut să-şi plătească taxele.

În anul 1880 mai multe cercuri s-au descoperit în Anglia. Omul de ştiinţă amator John Rand Capron a consemnat că mai multe cercuri erau executate în culturile de cereale de lângă Guildford în Surrey. Explicaţia fenomenului a fost una simplă dar irealistă pentru că omul de ştiinţă a dat vina pe o furtună care tocmai se abătuse asupra zonei. Este puţin probabil că o furtună să poată să facă cercuri perfect rotunde în lanurile de porumb sau grâu.

În anul 2001 mai multe dosare secrete aparţinând serviciilor secrete britanice MI5 au fost declasificate. Unele dosare conţineau informaţii cu privire la cercurile din culturile agricole ce s-au găsit în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, pe coasta de est a Mării Britaniei. Iniţial s-a crezut că naziştii fac aceste cercuri din culturile agricole pentru a ghida avioanele germane. În urma unei anchete s-a demonstrat că nu existau coduri secrete imprimate în aceste cercuri şi că nu au fost făcute de mâna omului.

După 1990 cercurile au devenit mai complexe şi imposibil de explicat

Până în anul 1980 mediatizarea cercurilor din lanuri nu a fost intensă. În general erau reprezentaţii grafice simpliste, ce înfăţişau doar cercuri sau ovaluri. Imediat după anul 1990 puterea de creaţie s-a intensificat şi cercurile simple s-au transformat în figuri complexe cu foarte multe detalii. Acesta evoluţie i-a pus pe jar pe oamenii de ştiinţă care au încercat să dezlege misterul. Niciodată nu s-a înţeles cu exactitate semnificaţia acestor figuri ciudate din lanurile agricole.

În anul 1991 o figură complexă, ce a fost denumită Castelul din Barbury, şi-a făcut apariţia într-un lan de porumb. Din acea clipă s-a pus problema decodificării mesajelor ce vor să fie transmise prin aceste figuri. După cum se poate observa este foarte greu de crezut că omul să fie capabil să execute un asemenea desen, de o complexitate impresionantă, într-un lan de porumb.
În anul 1999 omul de ştiinţă Colin Andrews a iniţiat un program de cercetare cu privire la cercurile din lanuri, finanţat de Laurence Rockefeller. În decursul a doi ani de cercetări riguroase, omul de ştiinţă a ajuns la concluzia că 80% dintre cercurile existente în perioada 1999-2000 din Anglia erau executate de mâna omului, restul de 20% rămânând imposibil de explicat. Andrews a susţinut că ” foarte multe forme sunt imposibil de înţeles şi de explicat”.

Începând cu anul 2000 mai mulţi “desenatori de cercuri” au încercat să-şi facă planurile publice, publicând pe internet schiţele dar şi tehnicile pe care le folosesc atunci când executa anumite figuri în culturile agricole. Dacă unele modele se pot recunoaşte că sunt făcute de mâna omului, din cauza greşelilor de execuţie, altele sunt imposibil de realizat indiferent de priceperea şi talentul artiştilor din lanurile de grâu sau porumb.

În anul 1997, pe 7 iunie un fotograf pilot survola zona în care se afla Stonehenge. După ce a făcut mai multe fotografii, pilotul a aterizat la un aeroport din zonă pentru alimentarea cu carburant a aparatului de zbor. După aproximativ 40 de minute, pilotul a decolat şi s-a îndreptat iar spre zona pe care trebuia s-o fotografieze dar de data aceasta un desen imens i-a atras atenţia. Chiar lângă Stonehenge apăruse ca prin minune un desen cu o formă ciudată care în urmă cu 40 de minute nu se afla acolo. Acest model din lanul de grâu. În urma unor analize amănunţite s-a stabilit că este imposibil ca omul să execute un asemenea model, atât de complex, în mai puţin de o oră. Succesiunea de cercuri a fost denumită ” setul iulian” şi a precedat unei complexe succesiuni de cercuri care au lăsat cu gura căscată chiar şi pe oamenii de ştiinţă. Cel mai ciudat este că nimeni nu a revendicat aceste cercuri stranii.
Cercurile din lanuri reprezintă un fenomen inexplicabil chiar şi în prezent. Dacă cele mai simple modele sunt executate de mâna omului, rămân totuşi şi modelele extrem de complicate, realizate în timp record care evoluează de la an la an. Să fie vorba de anumite mesaje secrete codificate în aceste configuraţii de cercuri pe care o anumită civilizaţie extraterestră vrea să le transmită omenirii?

Un fenomen straniu s-a petrecut pe plajele din Florida, unde mai mulţi martori au observat mai multi rechini ce aveau un comportament straniu. Unul dintre martori susţine că a intrat în apă până la genunchi iar rechinii nu l-au atacat. Un alt martor a reuşit să apuce un rechin de coadă, acesta neavând nicio reacţie violenta.

Biologii susţin ca rechinii s-au înmulţit foarte mult şi migrează în căutarea unor zone cu apă caldă. Acesta este unul dintre motivele pentru care au invadat malul oceanului de pe costa sudică a Floridei.

O fotografie surprinsă din înaltul cerului arata ca rechinii se comportă mai mult decât ciudat, înotând în cercuri şi sincronizându-şi perfect mişcările. Aceste cercuri făcute de rechini ne duc cu gândul la misterioasele cercuri din lanuri sau chiar cele din gheaţă. Acest fenomen a fost adus la cunoştinţa agenţiilor care se ocupă cu cercetarea extratereştrilor iar o anchetă amplă este în desfăşurare.

Există un zvon conform căruia extratereştrii au pus stăpânire pe mintea acestor rechini, în acest fel încercând să transmită un mesaj clar omenirii. Interpretarea mesajului, în viziunea unor anumite voci, trebuie făcut în sensul în care o mare invazie a unei civilizaţii extraterestre se pregăteşte şi aceste evenimente stranii nu sunt decât nişte semnale ce prevestesc viitorul.

%d blogeri au apreciat asta: