Posts tagged ‘MISTERE ARHEOLOGICE’

ROSIA MONTANA

O echipa de geologi a facut sapaturi la Rosia Montana, in luna februarie a anului 2012, in una dintre galeriile descoperite de agatarsi, acum 5500 de ani. Au gasit aici o bucata uriasa din piatra, cu o compozitie de 15% praf de granit, 30% wolfram si 55% pulbere de aur, scriu cei de la sport.ro.

Agatarsi au fost stramosii dacilor si au locuit in spatiul in care se afla acum Romania. Herodot a fost primul care a relatat despre acest popor enigmatic, format din oameni foarte luxosi, care se tatuau si purtau bijuterii din aur.

Lespedea care este perfect slefuita avea o lungime de 12 metri, o latime de 6 metri si o inaltime de 3 metri, cantarind cu aproximatie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decat a fost estimata “piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperita la Baalbek, numai aurul continut in ea reprezentand cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decat s-ar fi putut obtine prin reciclarea integrala timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Rosia Montana in urma exploatarilor aurifere, si de 150 de ori mai mult decat tot aurul extras de la suprafata si din toate galeriile de agatarsi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari si de romani la un loc.

Rosia Montana, pazita de giganti!

Ceea ce socheaza si mai tare este locul unde a fost facuta aceasta uluitoare descoperire. Lespedea a fost gasita in Galeria Hiperboreana, aflata pe Valea Cornei, sub satul Corna de la Rosia Montana. Acest loc a fost cercetat in urma cu 36 de ani iar datorita uluitoarelor descoperi arheologice si antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost inchisa si apoi sigilata la comanda Securitatii.

Minerii care au fost chemati sa sape in aceasta galerie au murit. Doar 4 oameni au mai ramas in viata. Unul dintre ei, Ion Mois, povesteste despre acea noapte pe care nu o va putea uita niciodata.

„Am gasit un os urias. Nu mai vazusem asa ceva”

„Poate ca nu trebuia sa zic nimic, ca doara am jurat la comunisti, dar eu ma trag de fel din Albac, chiar din neamul de moti al lui Avram Iancu, asa ca nu pot sa tac. Uite cum a fost: in iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul sef si am primit dispozitie sa redeschid, sa consolidez si sa electrific vechea galeria 13, ramasa inchisa inca de pe vremea austroungarilor, urmand ca dupa consolidare sa vina doi tovarasi geologi sa prospecteze. Galeria era veche, ramasa asa neexploata inca de pe vremea agatarsilor, care la vremea aceea scoteau din ea si prelucrau aurul si argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole inainte sa ajunga romanii stapani pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le placea lor sa le spuna. E drept ca se vad urme de cautare si din partea romanilor, dar este limpede ca ei s-au lamurit foarte repede si ca au abandonat. Lucrarile de consolidare si electrificare au durat aproape pana in vara lui 76 si am avut niste probleme cu golirea de apa a unei parti a galeriei care se inundase. Atat valvele din mina cat si electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor.

Tot atunci am gasit si un os spalat de ape, asa de mare, cum nu ne mai fusese dat sa vad niciodata. Nici ortacii mei nu mai vazusera. Dupa ce l-am aratat directorului minei acesta l-a predat securistului Intreprinderii Miniere de Stat Rosia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Ca unde era osul cand l-am gasit? Ca in ce pozitie? Ca cine a mai fost cu noi in mina? Ca cine mai stie de existenta lui? Cati am intrat si cati am iesit din sut in ziua aia? Ma rog, tot felul de intrebari aiuritoare ca sa ne sperie si sa ne faca sa tacem. Am tacut cu totii evident iar dupa ce ne-a pus sa semnam declaratiile, ne-au trimis inapoi in galerie. acasa n-am suflat o vorba. Mi-era frica pentru ai mei.

„Un schelet urias de 10 metri”

Atunci cand treaba noastra a fost terminata au intrat in mina doi oameni de la Bucuresti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu stiu, dar asaaa… ca la vreo saptamana, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tanar, cu o cicatrice la ochiul stang, care a zis ca e arheolog. La doua zile dupa el au venit o echipa intreaga de civili daar si cativa arheologi cu niste echipamente cam ciudate, impreuna cu un echipaj de Militie care a blocat accesul la galeria 13 si a inceput sa ne controleze noua legitimatiile la poarta. Dupa inca vreo luna jumate am fost chemati din nou, eu si ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidari si care deja semnasem declaratiile, sa caram sterilul din fundul galeriei 13 si sa-l scoatem cu vagonetele afara din mina.

Atunci am vazut grozavia. Arheologii scosesera la iveala din stanca un schelet urias, cam de 10 metri lungime, care zacea pe o parte cu picioarele stranse. Osul pe care il gasisem eu era legat cu o funda rosie si de-abia atunci am vazut ca era de fapt o vertebra. Mama da’ ce mai vertebra! Civilii se foiau de colo-colo! Unii isi notau cate ceva din ce ziceau arheologii, altii faceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densusianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare ca sa-si vada ala cu Densusianu de treaba, ca Densusianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu si cu securitatea.

„Scheletul asta pleaca la Moscova!”

Altul, si asta era arheologu cel tanar, ca l-am recunoscut dupa cicatrice, a scapat una cum ca scheletu ala era de hiperborean si ca ar putea fi chiar stramosul nostru! „ Nu se poate tavarisce! Ce hiperborean visezi!” – a racnit la el unul gras in haine de piele si cu accent rusesc! – „Omul se trage din maimuta! Unde ai mai pomenit tu maimuta de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul asta pleaca la Moscova!… Ia luati-l pa reactionaru’ asta d-aici! Bistro, bistro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toti. Doi gealati au sarit pe el, l-au legat si l-au tarat afara din mina. „Ia hai! Strangeti, impachetati in lazi si duceti totul la gara! Si daca mai sufla vreunul vreo vorba v-arunc kaghebeu-n ceafa! ” Tot pe noi a cazut magareata cu stransul si cu caratul.

S-a facut dimineata cand am terminat de impachetat, de carat si de urcat lazile in tren. Dar nici pe noi nu ne-au lasat sa mai mergem acasa. Ne-au suit in doua dube fara geamuri si ne-au dus undeva. Unde?, nu stiu…. Dar stiu ca am mancat bataie vreo saptamana incheiata si ca m-au pus sa semnez ca n-am vazut si ca nu cunosc nimic, ca am un unchi legionar care e bandit si impusca securisti prin munti si mi-au zis ca daca suflu vreo vorba imi salta nevasta si copiii iar pe mine ma baga in puscarie. Am semnat si am tacut, ce era sa fac…!? Nici cu ortacii mei pe care i-am intalnit din nou la mina nu am mai vorbit despre asta.

Ceva de bine totusi mi s-a intamplat dupa aceea. La o saptamana dupa ce m-am intors la mina, unul de-l aveam mereu coada dupa mine cand intram si ieseam din sut, a venit la birt si s-a asezat la masa mea. Cinstit sa fiu cand l-am vazut mi-a inghetat sangele in vine. „Uite Ioane, – mi-a zis -, si eu sunt mot ca si tine. Si tot ca si la tine, neam de neamul meu au fost baiesi la Rosia Montana. Am fost acolo cand s-a descoperit scheletul uriasului. Acum e la Moscova. Eu ca si tine am fost martor. Ia plicul asta si pastreaza-l ca pe ochii din cap. Inauntru ai poza. Sa stii de la mine ca acolo in galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, stramos de-al nostru. Pastreaza poza si arat-o nepotilor tai. Eu nu stiu daca scap pentru ca am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi astia din securitate care nu ne speriem asa de usor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu ma cunosti. Nu ti-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a ridicat si a iesit repede pe usa. Doar doua zile l-am mai vazut cum pasea ca o umbra in urma mea, apoi nu l-am mai vazut niciodata . Dar mai am in schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

O descoperire asemanatoare a fost facuta si in Grecia, iar ramasitele gasite au disparut la fel de repede.http://cultural.bzi.ro

Home Bizar Orasul subteran al zeilor din Rosia Montana
Orasul subteran al zeilor din Rosia Montana
Oct 11th, 2013 · 67 Comments

La începutul anilor 1990, subsolul din zona Carpaților Occidentali a fost sondat de un satelit rusesc, care căuta situri antice și preistorice. Cu această ocazie, s-a descoperit un imens oraș subteran, întins pe o suprafață de peste două sute de kilometri pătrați, foarte bogat în aur.

În zona numită Vârtoape din Munții Orăștiei, pe o suprafață de aproximativ patru kilometri pătrați există șaptezeci și cinci de gropi conice, de diferite dimensiuni (unele cu diametre de până la șaptezeci de metri), din care pleacă mai multe tuneluri către munții din apropiere (unul ajungând chiar sub sanctuarele din Sarmizegetusa Regia, fiind probabil cel prin care armata lui Decebal a plecat din calea romanilor, traversând munții în două zile).

În zona Vârtoape, aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele, precum camerele unei locuințe, multe dintre ele comunicând cu platoul de deasupra prin drumuri antice. În această zonă și în imediata apropiere se află vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare făcute din andezit (piatră pe care astăzi o putem tăia doar cu diamantul), construcții cu o vechime mult mai mare decât cele de la Sarmizegetusa, acolo aflându-se centrul mega-orașului pre-dacic.

Acest oraș subteran se întinde nu numai sub Sarmizegetusa Regia, ci și sub Simeria (locul de origine al sumerienilor), Tărtăria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume), Deva (zona din care au plecat arienii în Asia) și Roșia Montană. În Pergamentul Secret, Radu Cinamar vorbea despre un tunel foarte lung sub munții Orăștiei, la capătul căruia s-ar afla o cameră imensă din aur pur, în care s-au descoperit o lumină albastră stranie și șapte scaune capabile să susțină umanoizi de aproape trei metri înălțime. Referiri la acest oraș subteran se întâlnesc și în poveștile grecilor antici, care spun că în ținutul arimilor (adică în aceeași zonă) locuia în vremurile de demult gigantul Typhon, bine ascuns sub pământ, închis acolo de către Zeus.

În Teogonia, Hesiod scria că în țara Arima trăia Echidna, o creatură jumătate nimfă și jumătate șarpe, ce locuia într-o peșteră adâncă, făcută de zei, ce seamănă cu un palat strălucitor, de unde păzea întreg ținutul. De altfel, grecii antici considerau că în subsolul Carpaților Occidentali se afla Tartarul, lumea subterană în care au fost închiși titanii, primii zei, probabil fiind vorba despre acest uriaș oraș subteran. S-a descoperit și că nu doar sub Munții Apuseni, ci sub întregul lanț Carpatic de pe teritoriul țării noastre, există o rețea întreagă de tuneluri, despre care legendele dacice susțin că au fost construite de zeul Zamolxis pentru a proteja ținutul și poporul dac. Iar Roșia Montană se pare că reprezintă intrarea principală în acest oraș subteran al zeilor.

În luna februarie a anului 2012, o echipă româno-canadiană de geologi urmărea rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană. Atunci, echipa a făcut aparent din întâmplare o descoperire colosală, ce ar putea modifica istoria omenirii dacă s-ar face publică.

Geologii români și canadieni au descoperit la baza galeriei cavernecapătul dreptunghiular al unei lespezi aurii, care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, rezultatele de laborator au arătat că era vorba despre o piatră compozită, obţinută după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale, compusă din 15% praf de granit, 30% wolfram și 55% pulbere de aur de 50 de karate. În luna aprilie, în timpul discuțiilor purtate cu ușile închise la Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei, canadienii au cerut ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă urgent. Românii au fost de acord cu păstrarea secretului, însă au insistat să continue cercetările și să trimită acolo o echipă de arheologi.

Zona a fost închisă imediat cu sârmă ghimpată și pusă sub pază. De la începutul lunii mai până pe 23 iunie s-au derulat în secret săpăturile în jurul lespezii. Măsurătorile au stabilit faptul că aceasta, perfect șlefuită, cântărea aproximativ 1.700 de tone (cu 100 de tone mai mult decât cea de la Baalbek, în Liban), avea o lungime de 12 metri, o lățime de 6 metri și o înălțime de 3 metri, iar aurul din ea reprezenta 935 de tone, de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras la Roșia Montană de daci, romani, austro-ungari și români la un loc.

Într-un final, lespedea a fost segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere și transportată noaptea, sub escortă militară, spre o destinație necunoscută. Din anumite informații reiese că fragmentele au ajuns la Combinatul Siderurgic din Galați, unde au fost topite și transformate în lingouri de aur și wolfram, despre care nu se știe unde au fost depozitate.

Un lucrător care a participat la dezmembrarea lespezii susține că un bătrân arheolog de prestigiu, ce avea o cicatrice în colțul ochiului stâng, a realizat un set de fotografii, care au fost date spre studiu unui paleolingvist, ce a atras atunci atenția autorităților că lespedea are o valoare istorică și culturală inestimabilă nu doar pentru români, ci pentru întreaga omenire.

Ca argument, în respectivele fotografii se poate observa că întreaga suprafață a lespezii era acoperită de o scriere în basorelief de culoare verde smarald, total necunoscută, posibil pelasgă. Cu toate acestea, autoritățile române au ignorat atenționările paleolingvistului și au dispus tăierea și topirea lespezii, urmând ca, după vânzarea aurului, să primească 19,31% din câștig, conform înțelegerii cu partea canadiană.

Bătrânul arheolog, care a ales să-și păstreze ascunsă identitatea, a declarat presei la vremea respectivă: „Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri, în interiorul căruia cobora o scară elicoidală, ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee.Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, în afara paleolingvistului care s-a precipitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni n-a mai avut curajul să coboare ca să vadă ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi era deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui, au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi a fost închisă gura puţului exterior, precum şi intrarea în galeria săpată în vremuri imemoriale de agatârşi.

Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii și la descoperirea puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea «secretului de stat» şi am plecat cu toţii, speriaţi, înapoi pe la casele noastre”. La sediile Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, nimeni nu ştie nimic, domnind peste toți o tăcere ca de mormânt. Există voci care susțin că persoane sus-puse de la Guvern au muşamalizat afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheolog şi cu lucrătorul martor a fost pe 28 iulie 2012, cei doi dispărând apoi fără urmă.

Galeria unde a fost descoperită lespedea, aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roșia Montană, a fost supranumită Galeria Hiperboreeană. Ea a mai fost cercetată în 1976 și, după o descoperire uluitoare, a fost sigilată de către Securitate. Dintre cei care au participat atunci la săpături, doar patru persoane mai sunt astăzi în viață. Trei dintre ei refuză să-și amintească întâmplarea de acum 37 de ani, doar unul dintre ei, Ion Moiș, fost șef de echipă, a acceptat să rupă tăcerea.

Iată ce a povestit el Presei: „Poate că n-ar trebui să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: În iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galerie 13, rămasă închisă încă de pe vremea austro-ungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploatată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum spuneau ei. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar e limpede că s-au lămurit repede şi au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat până în vara lui ‘76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât valvele din mină, cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu mai văzusem niciodată. După ce l-am arătat directorului minei, el l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montană, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări, ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii, iar după ce ne-au pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei. Când treaba noastră a fost terminată, au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşa, ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el, a venit o echipă întreagă de civili dar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnaserăm declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină. Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă, da’ ce vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu’ Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul a sărit cu gura mare că să-şi vadă de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu’ şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologul cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scăpat una cum că scheletul ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! «Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!» – a răcnit rosia_montana_sechelet_29021600la el unul gras în haină de piele şi cu accent rusesc! – «Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Scheletul ăsta pleacă la Moscova! Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici!». Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. «Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă!». Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul. S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde, nu ştiu. Dar ştiu că am mâncat bătaie şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac… Nici cu ortacii mei n-am mai vorbit despre asta. Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu, când l-am văzut, mi-a îngheţat sângele în vine. «Uite Ioane, – mi-a zis – şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montană. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Ca şi tine, am fost și eu martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poza. Să ştii de la mine că acolo, în galerie, era scheletul unui dac, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap, pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar de noi, ăştia din securitate, care nu ne speriem aşa de uşor, se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?». «Da, am priceput!». S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată. În schimb, mai am poza cu hiperboreanul de la el”.

Așadar, deasupra lespezii extrase în 2012 se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriașului, în Galeria 13 sau Galeria Hiperboreeană. Iar același arheolog cu cicatrice în colțul ochiului stâng a fost martorul ambelor descoperiri, din 1976 și 2012. La Roșia Montană se află intrarea în orașul subteran al zeilor, supranumit Tartar de către grecii antici.

Dacă în trecut secretele zeilor erau păzite întotdeauna de sfincși, creaturi mitice cu cap de Sfinxul-Rosiei-Montaneom, corp de leu, picioare de taur și aripi de vultur, și la Roșia Montană există unul aparent natural. Sfinxul Roșiei Montane este situat pe unul dintre cele mai înalte puncte ale Masivului Cârnic și are două capete: unul mare și încă unul mai mic, numit Sfinxișorul, deasupra celui mare. Unii localnici chiar susțin că evreii nu vor putea pune mâna pe aurul nostru atât timp cât Sfinxul va păzi Roșia Montană. E posibil ca acest oraș subteran al zeilor să fie adevărata țintă a miliardarilor evrei George Soros și Beny Steinmetz?

Am aflat deja că amândoi au investit sume colosale pentru a-și pune ghearele pe Roșia Montană, am văzut implicarea SRI-ului atât în povestea copilului ucis pe 2 septembrie, cât și în descoperirea din Galeria Hiperboreeană. Am văzut implicarea clasei politice de vârf atât în mușamalizarea înțelegerii secrete cu evreii, cât și în regizarea crimei copilului, apoi în deturnarea atenției publicului către maidanezi. Am văzut și manipularea fără ascunziș a mass-mediei în aceste cazuri. Pentru a afla dacă interesul miliardarilor evrei este orașul subteran sau aurul (alături de celelalte metale prețioase), nu trebuie decât să aruncăm o privire către planul proiectului minier de la Roșia Montană.

Acesta este unul dintre cele mai mari proiecte de exploatare auriferă din lume, cu riscuri mult peste toate celelalte. În absolut toate țările Uniunii Europene se utilizează în astfel de exploatări aproximativ 1.000 de tone de cianuri; la Roșia Montană se dorește utilizarea a 13.000 de tone de cianuri pe an. Intervenția se va face pe un perimetru de 1.258 de hectare; se vor rade patru munți și se va săpa la o adâncime de 400 de metri, creându-se un crater gigantic, cu un diametru de aproximativ 8 kilometri, vizibil și de pe Lună.

Proiectul va duce la excavarea a 500 de milioane de tone de steril în urma utilizării cianurilor. În urma acestui proiect, România va rămâne pentru totdeauna cu un lac imens de cianuri (adică 215 milioane de metri cubi de cianuri), și un baraj ce ar trebui să reziste veșnic (lucru puțin probabil). Pentru întreținerea și supravegherea acestui baraj, Roșia Montană Gold Corporation ne oferă doar 150 de milioane de euro, deși Agenția de Mediu a Statelor Unite ale Americii a evaluat costurile la 2,6 miliarde de dolari. Exploatarea se va face la suprafață, nu în galerii ca până acum, distrugându-se aproape complet respectiva zonă. Deși sunt și alte tehnologii pentru extracția aurului, nepericuloase pentru mediu, cea cu cianuri este cea mai ieftină și cea mai periculoasă.

Evident că o firmă se gândește doar la profitul propriu, alegând cheltuieli cât mai mici. Și evident că jurnaliștii noștri cumpărați de evrei, precum Mihai Gâdea și Mircea Badea de la Antena 3, ascund publicului variantele alternative, încercând să ne convingă că extracția aurului cu ajutorul cianurilor este singura modalitate. Chiar un inginer chimist din Baia Mare a inventat încă din anul 2000 o metodă alternativă, care nici nu pune în pericol mediul, și este și mai eficientă, metodă respinsă de către Roșia Montană Gold Corporation. De ce evreii de la Gabriel Resources resping metodele alternative de extracție a aurului, unele chiar mai eficiente, preferând-o doar pe cea distrugătoare? De ce vor neapărat să folosească 13.000 de tone de cianuri pe an, când peste tot în lume este vorba doar despre 1.000 de tone? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: pentru a distruge zona. De ce și-ar dori distrugerea acelei zone?Nu poate fi decât un motiv viabil: pentru a bloca accesul către / din orașul subteran al zeilor. Am văzut deja că Securitatea a sigilat intrarea în Galeria Hiperboreeană încă din 1976 iar în 2012, după ce a fost extrasă enorma lespede, SRI-ul și armata au au cimentuit puțul care ducea spre interiorul muntelui, blocând și intrarea în galerie. Un imens lac de cianuri ar sigila intrarea către acel oraș pentru totdeauna. Nimeni nu ar putea intra vreodată acolo și, mai ales, nimeni și nimic nu ar putea ieși de acolo. Dacă miliardarii evrei de la Gabriel Resources urmăresc într-adevăr distrugerea intrării orașului zeilor și îngroparea acestuia sub 215 milioane de metri cubi de cianuri, de ce ar face asta? Pentru a afla răspunsul, trebuie să cunoaștem adevărata religie a evreilor, ascunsă maselor dar cunoscută la cel mai înalt nivel.http://www.efemeride.ro

Anunțuri

STATUIA LUI ISUS DIN MEXIC

Radiografia unei statui din Mexic care il infatiseaza pe mantuitorul Isus a scos la iveala un lucru socant care i-a nedumerit pe oamenii de stiinta.

O statuie din Mexic, infatisandu-l pe mantuitorul Isus, realizata in urma cu 300 de ani, a fost recent examinata de oamenii de stiinta. Cercetatorii au radiografiat statuia si au constatat cu stupoare ca dantura statuii este alcatuita din dinti reali, de om.

Expertii presupun ca dintii au fost donati de catre credinciosi, asemenea practici obisnuindu-se in secolul al XVIII-lea. Motivatia donatorilor era ca astfel vor fi mai aproape de Mantuitor si de suferintele indurate pe cruce, in timpul rastingnirii. Dintii sunt in stare perfecta, dantura statuii numarand opt dinti umani. Descoperirea a fost facuta cu ocazia unor lucrari de restaurare, clericii permitand oamenilor de stiinta sa analizeze statuia veche de trei secole.
– See more at: http://www.kanald.ro/descoperire-socanta-dupa-ce-oamenii-de-stiinta-au-radiografiat-o-statuie-care-il-infatiseaza-pe-isus_43392.html#sthash.Q49bgQDp.dpufhttp://www.kanald.ro

Yakutia

Exista un sistem de aparare planetar, care a fost infiintat pentru noi, de catre extraterestri, cu sute de ani in urma.

Pe o suprafata vasta, dar slab populata din Yakutia (Siberia), pot fi gasite niste structuri metalice de forma sferica.

“Exista multe domuri mari de cupru colorate din Siberia, care au fost acolo de sute de ani si au fost martore de-a lungul istoriei precum unor mingi de foc in atmosfera superioara, care au fost urmate la scurt timp de explozii puternice.

Arma din Yakutia a salvat Rusia

In nord-vestul Yakutiei din Siberia, in bazinul raului superior al raului Viliuy, exista o zona greu accesibila care poarta semnele unui cataclism imens ce pare sa fi avut loc cu aproximativ 800 de ani in urma si care a ravasit intreaga padure, fragmente de piatra fiind imprastiate pe sute de kilometri patrati.
Dispersate in toata zona, obiectele metalice misterioase sunt ingropate adanc in subteran in permafrost. La suprafata, prezenta lor este dezvaluita numai de zone unde de vegetatia este ciudata.
Numele antic al acestei zone este Uliuiu Cherkechekh, care se traduce prin “Valea Mortii”.
Zona in cauza poate fi descrisa ca o serie de mlastini, alternand cu aproape zone de taiga impracticabila, acoperind mai mult de 100.000 de kilometri patrati. Multe legende au ca subiect ciudatele obiecte metalice de origine necunoscuta. In antichitate, Valea Mortii a fost parte dintr-un traseu nomad folosit de catre oamenii din Evenk, de la Bodaibo la Annybar si pe coasta Marii Laptev.Legendele yakutilor contin multe referiri la „explozii, foc si sfere care produc vartejuri de foc in aer” .
Toate aceste fenomene sunt intr-un fel sau altul asociate cu misterioasele constructii din metal gasite in Valea Mortii.
Unele dintre ele sunt mari, rotunde, adevarate “case de fier” prinse pe mai multe suporturi laterale. “Cazanele” nu au nici ferestre, nici usi, doar o “gura de vizitare spatioasa” in partea de sus a cupolei. Unele dintre ele sunt aproape total scufundate in permafrost, fiind vizibile partial ca niste mici protuberante ramase la suprafata. Alte obiecte imprastiate in intreaga zona par sa acopere ceva necunoscut.
Legendele locale spun ca ca odata aprinse, sferele metalice produc foc si fum, iar din capac se trage. Unele descrieri se aseamana cu niste explozii atomice.
In 1950 armata sovietica a facut in zona teste nucleare.
In 1991 radio Deutsche Welle a spus ca un dispozitiv nuclear de 10 tone a fost testat in Yakutia, in 1954.
Dimensiunea exploziei i-a uimit pe specialisti deoarece a fost amplificata, unda seismica produsa fiind inregistrata in intreaga lume. (efectul exploziei a fost amplificat de la 20 mega tone la 30 mega tone)
Agentia Tass a dat un anunt referitor la un test facut cu o bomba cu hidrogen dar s-a dovedit apoi ca informatia a fost incorecta. Legendele yakutilor povestesc insa despre un trecut indepartat, cand putini nomazi locuiau in zona. Vecinii lor au observat ca zona a fost invaluita in intuneric si un vuie asurzitor a zguduit locurile. Miturile vorbesc de un uragan cu o forta incredibila, „fulgere de foc care au sagetat cerul in toate directiile, si zgomote foarte puternice”.
Cand totul s-a linistit si “intunericul” s-a dispersat, nomazii au avut in fata o priveliste incredibila – „din mijlocul terenului parjolit s-a ridicat o structura verticala, stralucitoare ca soarele, care a fost vizibila de la sute de km distanta”.
„Structura” a deranjat linistea zonei timp de zile intregi, disparand in pamant. In locul unde se presupune ca a intrat , la suprafata, a ramas doar o gaura imensa.
Unii spun ca ar exista ” o lume subterana ” in acea zona dar nimic nu a fost confirmat. Mirosul puternic emanat de “groapa” i-a alungat pe locuitori. De la distanta insa, oamenii puteau observa uneori un fel de “insula rotativa”, descrierile sugerand un fel de capac metalic.
Curiosii plecati sa vada indeaproape dispozitivul nu s-au mai intors niciodata. Timpul a trecut, intamplarile au fost date uitarii, pana cand un seism local a declansat in zona un “vartej de foc”.
In partea superioara a vartejului a aparut o sfera luminoasa foarte intensa. “Insotita” de 4 tunete, sfera de lumina urmata de o dara de foc, a disparut dincolo de orizont dupa care a explodat. .
Localnicii nu si-au parasit terenurile, fiind convinsi ca “demonul” a lovit in zona unui trib nomad ostil. Cateva decenii mai tarziu, evenimentul s-a repetat, sfera de foc lovind tot in zona unde explodase anterior.
Intamplarea a dat nastere la diverse legende despre un “demon” care ii protejeaza, Niurgun Bootur.
A mai trecut un timp, oamenii si-au vazut de viata cotidiana pana cand o alta “minge de foc” a aparut din acea deschidere, explodand fix deasupra locuitorilor din zona, cutremurand zona. Efectele exploziei s-au intins pe o distanta de aproape 1000 de km. Triburile nomade au fugit din zona, cautand sa se distanteze de locul “masinariei”, multi dintre ei imbolnavindu-se.
Anii au trecut, yakutii povestind despre evenimentele petrecute cu aproape 600 de ani in urma.Istoria s-a repetat insa.
O alta „minge de foc a tasnit din pamant, zburand intr-un vartej de foc si explodand la orizont”.
Cateva decenii mai tarziu o alta minge de foc a fost observata in zona, numita de data aceasta Kiun Erbiie( mesagerul ).
Au urmat apoi alte explozii aparand un alt nume Uot Usumu Tong Duurai ( traducere aproximativa – criminalul strain care a strapuns pamantul si s-a ascuns in adanc, distrugand totul cu vartejuri de foc).
Un studiu facut acest loc indica faptul ca in zona au avut loc mai multe explozii acum 600-700 de ani.

In Valea Mortii din Yakutia, radiatia creste la anumite intervale de timp, fenomen pe care specialistii nu il pot explica.

Sursa : http://portal.tfm.ro/

PESTERA LIMANU2

Cea mai frumoasă şi mai întinsă peşteră (4 kilometri) a Dobrogei continuă să fie învăluită în mister, pe seama sa fiind create numeroase mituri.
Este un labirint ameţitor, cu galerii stranii şi săli săpate de mâna omului, iar localnicii din zona Limanu povestesc adesea că există tuneluri care îşi au ieşirile tocmai dincolo de graniţă, în Bulgaria. Unii istorici au afirmat că Limanu ar fi legendara peşteră Keiris, cea în care geţii regelui Dapyx ar fi fost zidiţi de către romani şi lăsaţi să moară de foame.Personal, cred că mitica Keiris nu a fost descoperită încă şi că ea ar trebui să se afle undeva în zona Cheile Dobrogei, unde Dapyx îşi avea cetatea, însă aceasta este o cu totul altă poveste.Limanu este însă impresionantă şi merită cu prisosinţă să fie vizitată, dar neapărat, sub supravegherea unui ghid, pentru că este foarte uşor să te rătăceşti. La intrare există câteva pietre stranii, ce par să fie chipuri de oameni sculptate în calcar, figuri ale strămoşilor noştri, care i-au făcut pe localnici să mai dea un nume peşterii şi anume cel de “La icoane”.

Unul dintre cele mai vechi mituri ale locului ne spune că peştera este o poartă către lumea de dincolo. Arheologii au găsit numeroase dovezi de locuire din vremea geţilor, iar unele săli au fost folosite în urmă cu mai bine de două milenii, pentru locuire dar şi pentru diverse ritualuri.

De aceea se spune că Limanu este păzită de spiritul marelui zeu Zamolxis, cel care îi ademeneşte pe cutezători, iar apoi îi sacrifică. Vântul din galerii a fost adesea interpretat de localnici ca fiind vaiete unor spirite prinse în labirint.

Mitul a fost hrănit de dispariţiile din ultimul secol, ale unor temerari care s-ar fi rătăcit şi nu au mai putut găsi drumul spre ieşire. Dincolo de legendele sale, peştera Limanu este o rezervaţie speologică extraordinară, care nu trebuie să lipsească din itinerariul turistic dobrogean.

Să sperăm însă că în deceniile ce vor urma, lumea va şti să aprecieze mai mult această minune a naturii, astfel încât pereţii peşterii să nu mai fie pângăriţi de “inscripţii” moderne sau de resturi menajere, aşa cum s-a întâmplat mult timp.
http://www.black-sea.travel/pestera-limanu-labirintul-lui-zamolxis-2/

PESTERA LIMANU

Dobrogea, pământul dintre ape, meleag profund românesc acuma, deși nu a fost întotdeauna așa, găzduiește “minuni” din cele mai diverse domenii, spirituale și științifice, aproape la fiecare pas.

Printre acestea, îmi amintesc cu plăcere de Peștera LimanuPESTERA LIMANU și ale ei legende. Am avut chiar ocazia, cu mulți ani în urmă să o vizitez, cu o parte din participanții la Speosportul din 1981. A fost în speosport atunci și Emilian Cristea [3], ce ne-a însoțit și el în peșteră și (ca o anecdotă) neavând salopeta la el și-a îmbrăcat pijamaua pe post de salopetă. Ei dar cine-și mai amintește acuma de Emilian Cristea, personalitate deosebit de populară într-o vreme la noi, și cum zicea George Ponta pe atunci, problema e nu cine-l cunoaște pe Emilian Cristea (căci practic toată lumea îl cunoștea) ci pe cine cunoaște el. Că maestrul s-a sfârșit anul următor, pe bicicletă pe când cobora de pe Transfăgărășan, asta e o altă poveste…

Apoi, peste câțiva ani, prin ‘89-‘90 având ocazia să lucrez vreo două campanii ca hidrogeolog la mina Altân-Tepe am întâlnit acolo un geolog ce lucra la mină, tătar din Mangalia, pe numele lui Murad. De la el am aflat că toți locuitorii din Mangalia și împrejurimi știau “la sigur” că peștera are o ieșire în Bulgaria sau chiar în Turcia (folosită în scopuri de contrabandă sau la vremuri de bejenie, cine știe?).

De la o poveste am trecut ușor la legendă, peștera Limanu putând fi un Stonehenge al acestor meleaguri, care în loc să fie construit la suprafață a fost săpat sub pământ. Dar să vedem mai de-a fir’a păr ce zic legendele:

“În anul 29-28 i.H., proconsulul roman Marcus Licinius Crassus a pornit, în fruntea unei oștiri numeroase, spre ținuturile Moesiei Inferioare, pentru a-i pedepsi și supune pe dacii conduși de Dapyx, un rege viteaz, urmaș al lui Burebista. Motivul declarat era acela că Roles, un șef de trib din zonă, aflat în conflict cu Dapyx, i-ar fi cerut ajutorul. În realitate, Licinius voia să spele o rușine mai veche, să recupereze steagurile de luptă pierdute de Caius Antonius în bătălia de la fortăreața Genucla, lângă cetatea Histria. Conducătorul regatului de aici era un alt dac viteaz, Zyraxes, prieten bun cu Dapyx. Dar romanul mai voia ceva: bogățiile dacilor, aurul, vitele, grânele lor și pe ei ca sclavi, ca să-i vândă la Roma. Istoricul Dio Cassius în a sa “Istoria romană” spune clar că Licinius nu a cruțat pe nimeni, indiferent de atitudinea pe care o avea față de imperiu. Nu există iertare sau îngăduință, iar “barbarii”, cum le spuneau dacilor, trebuiau trecuți prin foc și sabie. Dapyx a murit eroic în lupta cu “civilizatorii” romani, iar cetatea lui Zyraxes a fost și ea cucerită în urma unei trădări. Speriați de urgia romană, dacii și-au adunat ce au mai putut și s-au refugiat sub pământ, împreună cu femeile, copiii și bătrânii lor. Au luat cu ei în adâncuri și grânele, oile, caprele, vacile, dar și aurul și bijuteriile pe care le aveau, galeriile întunecoase ale peșterii Keiris, identificate a fi Limanu, devenind astfel casa lor. Urmele uneltelor cu care au amenajat interioarele se mai văd și azi ca și pereții tunelelor, bolțile încăperilor, camerele pentru locuit, spațiile pentru animale, altarele, toate dovedind truda și dârzenia unor oameni hotărâți să se apere până la ultima suflare. Nu s-au gândit însă că Licinius purta în el gânduri demonice. Ajuns aici, romanul a dat ordin și cele trei intrări în peșteră au fost zidite, transformând-o, astfel, într-un uriaș mormânt pentru toți cei care au crezut că își vor găsi acolo salvarea. Mai apoi, pentru că ar fi pierdut o parte din pradă, pe sclavii ce trebuiau duși la Roma i-a afumat, obligîndu-i să iasă la suprafață” [4].

Profesorul Vasile Boroneant [6], un personaj destul de straniu, amintind pe undeva, păstrând proporțiile desigur, de Nicolae Densușianu cu a sa “monumentală” Dacie Preistorică, spune: “Senzațional este că bucăți de ceramică, identice cu cele de aici, de la Limanu, am găsit în situl arheologic de la Chitila, de lângă București. Asta dovedește marea întindere a culturii dace, dar și unitatea lor în tradiții, obiceiuri și port. Noi nu trebuie să credem ce au spus sau chiar mai spun unii despre trecutul nostru. Uitați-vă aici, în peșteră, ce muncă ingenioasă și câtă inteligență au dovedit dacii! Nu s-a dat nicio importanță civilizației dacice. Unde mai găsești în lume, poate doar prin Orientul Mijlociu, asemenea lucrări de nivel istoric? [4]

În sursa bibliografică pe care o cităm, urmează alte afirmații precum cele de mai sus, dar ele trebuie privite cu multă circumspecție dând prioritate și crezare mai degrabă părerilor majorității istoricilor, dar, ca fapt divers și inserate la categoria “legende”, unde dealtfel le este locul, pot deveni interesante.

În urma acestor detalieri și urmărind și articolul Margaretei Dumitrescu et al. [1] trebuie subliniat caracterul antropic al cavernamentului, săpătura speculând un sistem carstic pre-existent, în scopuri de creare de adăposturi temporare, lăcașuri de cult și pentru exploatarea calcarelor.

Mai mult decât atât, custozii peșterii, pentru a înlesni deplasarea în anumite sectoare mai scunde ale acesteia au săpat șanțuri pe centrul galeriilor pentru a le adâncii, rezultând un fals aspect de foste cursuri de apă acum secate.

Și în zilele noastre, pe seama peșterii de la Limanu continuă să se nască noi legende. Se spune de pildă că datorită ramificațiilor peșterii și aspectului de labirint, s-au rătăcit de-a lungul timpului şi chiar şi-au pierdut viaţa foarte mulţi “aventurieri” [5], astfel reiese (și va fi imortalizat pe servere) că cei care se avântau în peștera Limanu, “aventurierii”, mureau ca muștele, această legendă servind intenției, onorabile de altfel a custozilor, să mai ostoiască afluxul celor doritori să viziteze “ilegal” peștera.

În aceeași idee se afirmă și că [5]: “Limanu este şi cea mai labirintică peşteră din România”, nu cum ar fi normal să se spună că este, într-adevăr una dintre cele mai labirintice peșteri din România, dar nici pe departe chiar cea mai labirintică, coeficientul de ramificații de la Limanu, obținut din raportul dintre lungimea galeriilor și extensia lor, este de 11, pe când la Hodobana de exemplu este de 27.

Din păcate la ora actuală peștera arată destul de rău, deși în ultimii ani custodele a făcut eforturi susținute de reabilitare, amenajare și ecologizare[2], dar văzând că se luptă ca morile de vânt și-a mai domolit din entuziasm. Vizitând recent peștera (împreună cu Maria-Lidia Nuțu, care de altfel a făcut și pozele ce însoțesc acest material) am înțeles că stricăciunile cele mai mari nu sunt făcute nici pe departe de turiștii care ocazional o vizitează ci, ca în multe alte locuri de pe la noi, de însăși sătenii din Limanu (care aparțin unei anumite categorii de vârstă apropiată de adolescență și de prima tinerețe). Peștera fiind în “bătătura” lor le este la îndemână să-i învețe galeriile și să le viziteze în diferite scopuri, de agrement mai ales, în care nu se pot abține să nu aprindă focuri, să nu afume pereții cu inscripțiile propriilor nume sau cu o fervoare demnă de o cauză mai bună să o foloseacă, literalmente, ca latrină, când în 15-20 de minute poți ieși afară din aproape orice cotlon al peșterii și te poți delecta cu intimitatea pădurii de pin din apropiere, exact în același scop. Sătenii, îndrumați de primărie, la îndemnul custodelui, ar trebui să înțeleagă că peștera este o “mina de aur” pentru satul lor pe care recondiționând-o și introducând-o în circuitul turistic, le-ar aduce numai beneficii. Sau și mai bine, un întreprinzător având legături cu speologia (dar nu numai), ca la Peștera de la Valea Fundata (cunoscută mai nou sub numele de Peștera Valea Cetății Râșnov) ar putea începe o amenajare similară cu a acesteia sperând să-și recupereze, mai devreme sau mai târziu investiția. Despre aprobările necesare și lupta cu birocrația pentru a le obține nu avem idee, decât că s-ar anunța foarte complicate.

La sfârșitul acestei povești nu putem totuși să nu insistăm un pic pe articolul Margaretei Dumitrescu et al. [1], scris în 1965, articol deosebit de documentat și de o extraordinară acuratețe științifică, dacă ne gândim la perioada la care a fost scris. Nu vom face acum o recenzie a acestui articol, dar amintim, că deși ușor depășit pe alocuri mai ales la descrierea peșterii (între timp survenind ceva modificări) excelează totuși prin detalieri, de la ridicarea coloanei geologice a Sarmațianului superior până la inventarierea faunei cavernicole și prezintă în detaliu singura hartă existentă a peșterii. Acest articol, chiar la atâția ani de la publicare este deocamdată singurul material de încredere despre peșteră, internetul fiind plin la ora actuală de tot felul de fantasmagorii, care de care mai năstrușnice despre Peștera Limanu, pe care cititorul avizat trebuie să le privească cu foarte multă prudență.

Gigi Paul Dragomir
http://www.mitulpesterii.ro/pestera-limanu/

fluviul subteran2

O descoperire care acum este uşor argumentată ştiinţific a dat naştere, în urmă cu 50 de ani, unei legende spectaculoase: fluviul subteran de sub Dobrogea, care curge invers decât apele obişnuite, de la vale la deal. După ce a fost lămurită aşa-zisa ciudăţenie, au fost descoperite şi avantajele apei subterane. Astfel, localnicii din Constanţa au acum la robinet o apă fosilă, pură, veche de 23.000 de ani.

Dacă te duci azi în judeţul Constanţa şi întrebi de „fluviul subteran”, sigur vei găsi oameni care să-ţi spună că au auzit de aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât lumea a văzut apa cum ţâşneşte din pământ, ca o fântână arteziană, de câte ori s-au făcut foraje, şi în apropiere de lacul Siutghiol, lângă staţiunea Mamaia, şi la Medgidia, Lazu, la Eforie sau Mangalia. E cu atât mai ciudat să se întâmple aşa ceva într-un judeţ, precum Constanţa, care dintotdeauna a suferit din cauza lipsei surselor de apă potabilă. Nici pământul dobrogean nu e darnic în râuri sau pâraie, dacă vorbim de cele de suprafaţă, cum nici cerul nu trimite aici prea multe ploi, zona confruntându-se deseori cu seceta. Primele foraje, în căutarea apei din adâncuri, au fost făcute de o firmă belgiană, în 1897, aproape de oraşul Constanţa, în zona Caragea-Dermen. Apa a fost găsită la 35 de metri adâncime. Au mai fost săpate puţuri şi în 1927. Pe atunci, numai centrul oraşului Constanţa avea apă, prin conducte, datorită forajelor. Dar legenda aşa-zisului râu subteran s-a născut abia când autorităţile comuniste au decis construirea canalului Dunăre-Marea Neagră.

Legenda a pornit de la un maistru de sondă

Om de ştiinţă, dar în acelaşi timp constănţean, inginerul Nicolae Pitu este omul ideal pentru a ne prezenta originile fantezistei poveşti. Cartea sa de vizită e completată de faptul că a „bătut ţăruşul”, cum se exprimă el, la 90% din puţurile săpate în acest judeţ. Întâmplarea face că interlocutorul nostru absolvea Institutul de Mine şi Geologie din Bucureşti, specialitatea hidrogeologie, în 1957, chiar anul în care s-a născut povestea fluviului subteran. „Noţiunea de fluviu subteran este eronată”, spune din capul locului inginerul, care în 1981 şi-a dat teza de doctorat în domeniul apelor subterane din Dobrogea. Nicolae Pitu ne spune că încă de la începutul anilor ’50 se lucra la prima variantă a canalului Dunăre-Marea Neagră, care trecea pe lângă lacul Siutghiol. În zona lacului lucra un maistru-şef de sondă, care a văzut, alături de colegii săi, cu toţii uimiţi, cum din pământ a răsărit dintr-odată o arteziană. Maistrul a trimis apoi informaţii la un ziar, despre ceea ce el credea că este un râu subteran. Informaţia s-a tot „rostogolit”, până când s-a creat ipoteza că râul ar fi venit pe sub pământ tocmai din Munţii Vrancei. Adică râul curgea de la deal la vale, ca orice apă de suprafaţă. Cu toate că specialiştii ştiu că apele subterane au cu totul alte legi de curgere.

Râul subteran, în atenţia Comitetului Central

Cum era de aşteptat, ştirea despre râul subteran a făcut vâlvă în presa vremii. Unele minţi înfierbântate au vorbit atunci chiar şi de necesitatea construirii unei hidrocentrale care să capteze râul subteran. Hidrocentrala ar fi trebuit amplasată la marginea lacului Siutghiol. Toată tevatura asta a ajuns în final la urechile liderilor Partidului Comunist din România. Subiectul a fost discutat la Comitetul Central. Şefii ţării însă au vrut ca specialiştii în hidrologie şi în geologie să-şi spună punctul de vedere. S-a format imediat o comisie care a plecat la Constanţa. S-au făcut şedinţe cu diverşi experţi, inclusiv cei care lucrau la canalul Dunăre-Marea Neagră. La una din aceste şedinţe a participat şi inginerul Nicolae Pitu. Discuţiile n-au fost prea lungi, pentru că lumea s-a lămurit repede despre ce e vorba cu adevărat.
„S-a lămurit de atunci problema, că nu e vorba de nici un râu subteran, ci de un acvifer”, arată inginerul. Cu toate astea, legenda a continuat să curgă prin timp. Cu cât treceau anii şi se făceau alte foraje în Dobrogea, iar apa ţâşnea cu putere în diverse colţuri ale judeţului Constanţa, cu atât oamenii reluau fantezista teorie. Chiar şi în anul 2011 s-a vorbit de râul subteran, când locuitorii comunei Siliştea, aflată în partea de est a judeţului Constanţa, au amintit de apa care a ţâşnit cu putere din pământ, în urma unui foraj mai vechi. Apă bună pentru irigarea culturilor agricole.

Definiţia acviferului

Ce înseamnă, de fapt, acvifer. Ne-am adresat Institutului Geologic al României şi am vorbit cu cercetătorul ştiinţific Diana Perşa. „Acviferul e un complex de rocă permeabilă şi apa pe care o găzduieşte”, sună răspunsul specialistului. Dar de unde vine această apă? Am primit răspuns de la Dumitru Neagu, şeful Laboratorului de studii şi cercetări hidrogeologice al Institutului Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor. Am aflat astfel că există patru surse de alimentare pentru apele subterane din Dobrogea – din Podişul Prebalcanic, care este pe teritoriul Bulgariei, aceasta fiind sursa principală, apoi mai e o componentă de alimentare din Dunăre, în zona Ostrov-Cernavodă, dar şi din precipitaţii sau irigaţii. Ajunsă în măruntaiele pământului, apa circulă prin rocile permeabile – nisipuri, pietrişuri, calcare, ne-a explicat Diana Perşa. Există şi zone sub pământ, în care apa nu are acces. Acolo sunt rocile impermeabile – argile sau marme, cu textura foarte fină. Iată de ce apa din adâncuri nu urmează o linie continuă. Poţi găsi apă la câteva zeci sau la câteva sute de metri adâncime, într-un anumit perimetru. „Apa se acumulează în rocile neconsolidate – nisipuri şi pietrişuri, şi în calcare, dar numai în fisuri. Acestea sunt rocile acvifere, care permit circulaţia apei”, arată Diana Perşa.
Cercetări în lacul Siutghiol

De când era copil, Nicolae Pitu observase că lacul Siutghiol avea porţiuni în care apa nu îngheţa pe timpul iernii. Mai târziu, ca specialist, a descoperit motivul – apele subterane care debuşau din acviferul de mare adâncime al Dobrogei. Hidrologii ştiu astăzi că orice acvifer de pe planetă funcţionează pe principiul circuitului apei în natură – există o sursă de la care porneşte tot acest „mecanism”, dar la fel există unul sau mai multe locuri în care aceste ape ies din pământ.
„Această curgere poate aprinde imaginaţia asupra unor poten-ţiale râuri subterane”, opinează hidrogeologul Dumitru Neagu. „Acviferul alimentat de apele Podişului Prebalcanic are una dintre cele mai importante descărcări chiar în lacul Siutghiol”, ne anunţă inginerul Pitu.
Autorităţile române au declan-şat, în anii ’60, o vastă operaţiune de studiere a fenomenului apelor subterane din Dobrogea. Mai întâi s-a făcut o cercetare, cu scafandri, a lacului Siutghiol, alături de experţi ai Institutului Naţional de Meteorologie şi Hidrologie, conform denumirii de atunci. „S-a măsurat adâncimea lacului, care în general are cinci-şase metri. Dar au fost descoperite locuri în care adâncimea ajunge la 17 metri, chiar unde sunt izvoarele subterane. Acolo se află contactul cu acviferul”, continuă inginerul din Cons-tanţa. Pare ciudat ca un asemenea lac, de peste şapte kilometri lungime şi vreo doi kilometri lăţime, despărţit de Marea Neagră doar printr-o fâşie de pământ, să conţină totuşi apă dulce.

Operaţiune de amploare în Dobrogea

Românii au vrut să ştie dacă Marea Neagră pătrunde în acvifer, drept pentru care au fost executate două foraje de mare adâncime în dreptul staţiunii Neptun. „S-au luat probe de debit şi au fost executate măsurători electromagnetice”, po-vesteşte inginerul Nicolae Pitu. Testele au durat cinci ani, iar la capătul lor verdictul a fost clar – nu există infiltraţii ale Mării Negre în acvifer. Trebuie evidenţiat că „apa subterană e cea mai bună sursă de apă potabilă, fiind cantonată într-un mediu relativ izolat de activităţile umane”, remarcă geologul Diana Perşa. Devenise aşadar certitudine că în subsolul Dobrogei se află o comoară. Dobrogenii aveau şansa apei potabile, de data asta nu din Dunăre, ci din adâncurile pământului. Ca urmare, începând din 1970 a fost demarat un proiect al Ministerului Geologiei, pus în practică de o unitate de cercetare în foraje geologice speciale. „Am participat la acel program, care a mers până în 1975″, spune inginerul Pitu, ocazie cu care s-au executat foraje pe tot cuprinsul jumătăţii de sud a Dobrogei. Statistica prezentată de Nicolae Pitu, care din 1972 până în 1990 a răspuns de alimentarea cu apă a judeţului Constanţa, arată că aici s-au realizat aproape 800 de foraje.

Debit enorm de apă din pământ

A fost stabilită în detaliu harta structurală care prezintă apele subterane din această zonă, la studiu participând specialişti ai Universităţii din Bucureşti. S-a constatat că aceste ape ocupă, în subteran, întreaga Dobroge de Sud, principala lor sursă aflându-se în Podişul Prebalcanic. Direcţia de curgere a apelor este de la Sud spre Nord, cu inflexiuni de la Vest spre Est, în dreptul oraşului Constanţa. „Captările de apă s-au făcut din cele trei acvifere, suprapuse, din subsolul Dobrogei. Debitul este enorm”, adaugă cercetătoarea Diana Perşa. Potenţialul celor trei acvifere totalizează, aşa cum precizează inginerul Nicolae Pitu, un debit între 9.000 şi 10.000 de litri de apă pe secundă. Toate forajele de până acum au însă o capacitate de până la 7.000 de litri pe secundă, dar capacitatea medie anuală de exploatare este de numai 5.000 de litri pe secundă.

„Apa fosilă”

Cu siguranţă că cel mai spectaculos rezultat al studiilor este vechimea apelor subterane, mai ales a celor din acviferul de mare adâncime al Dobrogei. Aţi văzut cât de repede curg râurile de suprafaţă. Mişcarea apelor subterane e cu totul alta, explică inginerul Nicolae Pitu, viteza lor depinzând de permeabilitatea rocilor.
Pentru stabilirea vechimii apelor acumulate în subteran s-au folosit anumiţi izotopi, precum deuteriu, tritiu şi carbon-14. „S-a constatat că această apă are o vechime de 23.000 de ani”, arată expertul cât de lung este circuitul în acest acvifer de mare adâncime. „Noi bem aici, în judeţul Constanţa, apă fosilă”, surâde inginerul Pitu. Cât priveşte direcţia de deplasare a apelor subterane, s-au folosit trasori izotopici pentru clarificarea acestei probleme. S-a descoperit că acviferul care provine din Podişul Prebalcanic se prelun-geşte şi spre Nord-Est, pe sub fluviul Dunărea, până în sudul Bărăganului. S-au efectuat foraje în apropiere de Călăraşi – la 500 de metri adâncime, şi lângă Giurgiu – la 200 de metri. S-a mai descoperit că şi în apropiere de Bucureşti este un acvifer, însă termal. Nu este vorba aici de apă potabilă.
Se vorbeşte de mai mulţi ani despre izvoarele termale din nordul Capitalei, aflate totuşi la adâncime foarte mare, de 2.000 de metri. Ape mineralizate, sulfuroase, hipotermale au fost identificate şi în apropierea litoralului românesc, între Eforie şi Mangalia, acolo fiind folosite în tratamentele balneare.

RESURSE
Comoara din „seiful” Terrei
Volumul apelor subterane se măsoară, la nivelul întregii planete, în milioane de kilometri cubi. Am descoperit câteva date într-un material intitulat „Prolog la hidrogeologia generală”, întocmit de profesorul Daniel Scrădeanu, de la Departamentul de Inginerie Geologică al Universităţii din Bucureşti. La adâncimea de 2.000 de metri, de pildă, volumul estimat este de 24 de milioane de kilometri cubi. Putem să coborâm şi la 5.000 de metri adâncime, unde cantitatea totală de apă atinge 60 de milioane de kilometri cubi. Oamenii de pe întreaga planetă folosesc totuşi numai 0,63% din tot acest volum, conform datelor UNESCO.

http://www.romanialibera.ro

VECHI DE 35000 ANI

Un grup de cercetare româno-francez a descoperit, în Apuseni, cele mai vechi picturi rupestre din Europa Centrala, scrie AFP. Picturile, care dateaza de acum 35.000 de ani, au fost descoperite în pestera Coliboaia (Muntii Apuseni), din apropiere de Beius. Desenele rupestre prezinta un cal, un bizon, capete de urs si chiar rinoceri.

“Este o premiera pentru Europa Centrala. Este cea mai veche arta descoperita si confirmata în aceasta zona”, informeaza Federatia Româna de Speologie. “Autenticitatea reprezentarilor este sigura”, a spus si un expert al UNESCO, Jean Clottes.

Echipa de cercetare a inclus speologi, un paleontolog, un arheolog si doi experti în arta rupestra. Potrivit presedintelui Federatiei, Viorel Traian Lascu, picturile au fost descoperite în urma cu trei-patru luni.

Pestera Coliboaia are o lungime de circa 750 de metri. La acest obiectiv din Apuseni se ajunge din satul Sighistel, din apropiere de Beius.

Sursa: EvZ

%d blogeri au apreciat asta: