Posts tagged ‘DESCOPERIRI’

VIRUS NOU?

Un savant cunoscut pentru experimentele sale cu virusuri extrem de periculoase a finalizat cel mai riscant proiect, obţinând o tulpină patogenă care poate păcăli sistemul nostru imunitar

Se numeşte Yoshihiro Kawaoka şi este profesor la Universitatea Wisconsin-Madison. Acesta a devenit celebru după ce a recreat un virus foarte asemănător celui al gripei spaniole din 1918, care a ucis atunci 50 de milioane de oameni.

Acum, el a manipulat genetic virusul gripei H1N1 care a produs pandemia din anul 2009, obţinând astfel o tulpină care este imună la anticorpii produşi de sistemul nostru imunitar.

Cu alte cuvinte, specia noastră este complet lipsită de apărare în faţa acestui nou virus, iar o pandemie ar avea efecte devastatoare, scriu cei de la The Independent.

Savantul a vrut să facă acest experiment special ca să vadă ce modificări genetice apar în tulpina virusului. Studiul nu a fost încă publicat, dar unii cercetători sunt de-a dreptul îngroziţi.

Virusul a ucis 500.000 de oameni într-un singur an, arătând astfel potenţialul său pandemic, iar de atunci cei mai mulţi oameni au dezvoltat o formă de imunitate la el, boala manifestându-se mai puţin grav, ca o simplă gripă sezonieră.

Acum, Kawaoka a îndepărtat prin manipulare genetică singură noastră apărare în faţa acestui agent patogen. Acesta a declarat că a reuşit astfel să observe exact secţiunile cheie ale virusului care îl fac imun la anticorpii umani, astfel că acum pot fi concepute vaccinuri mai eficiente.

Conducerea universităţii a asigurat în repetate rânduri că nu există riscul că virusul să scape accidental din laborator.http://observator.tv

ROSIA MONTANA

O echipa de geologi a facut sapaturi la Rosia Montana, in luna februarie a anului 2012, in una dintre galeriile descoperite de agatarsi, acum 5500 de ani. Au gasit aici o bucata uriasa din piatra, cu o compozitie de 15% praf de granit, 30% wolfram si 55% pulbere de aur, scriu cei de la sport.ro.

Agatarsi au fost stramosii dacilor si au locuit in spatiul in care se afla acum Romania. Herodot a fost primul care a relatat despre acest popor enigmatic, format din oameni foarte luxosi, care se tatuau si purtau bijuterii din aur.

Lespedea care este perfect slefuita avea o lungime de 12 metri, o latime de 6 metri si o inaltime de 3 metri, cantarind cu aproximatie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decat a fost estimata “piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperita la Baalbek, numai aurul continut in ea reprezentand cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decat s-ar fi putut obtine prin reciclarea integrala timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Rosia Montana in urma exploatarilor aurifere, si de 150 de ori mai mult decat tot aurul extras de la suprafata si din toate galeriile de agatarsi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari si de romani la un loc.

Rosia Montana, pazita de giganti!

Ceea ce socheaza si mai tare este locul unde a fost facuta aceasta uluitoare descoperire. Lespedea a fost gasita in Galeria Hiperboreana, aflata pe Valea Cornei, sub satul Corna de la Rosia Montana. Acest loc a fost cercetat in urma cu 36 de ani iar datorita uluitoarelor descoperi arheologice si antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost inchisa si apoi sigilata la comanda Securitatii.

Minerii care au fost chemati sa sape in aceasta galerie au murit. Doar 4 oameni au mai ramas in viata. Unul dintre ei, Ion Mois, povesteste despre acea noapte pe care nu o va putea uita niciodata.

„Am gasit un os urias. Nu mai vazusem asa ceva”

„Poate ca nu trebuia sa zic nimic, ca doara am jurat la comunisti, dar eu ma trag de fel din Albac, chiar din neamul de moti al lui Avram Iancu, asa ca nu pot sa tac. Uite cum a fost: in iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul sef si am primit dispozitie sa redeschid, sa consolidez si sa electrific vechea galeria 13, ramasa inchisa inca de pe vremea austroungarilor, urmand ca dupa consolidare sa vina doi tovarasi geologi sa prospecteze. Galeria era veche, ramasa asa neexploata inca de pe vremea agatarsilor, care la vremea aceea scoteau din ea si prelucrau aurul si argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole inainte sa ajunga romanii stapani pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le placea lor sa le spuna. E drept ca se vad urme de cautare si din partea romanilor, dar este limpede ca ei s-au lamurit foarte repede si ca au abandonat. Lucrarile de consolidare si electrificare au durat aproape pana in vara lui 76 si am avut niste probleme cu golirea de apa a unei parti a galeriei care se inundase. Atat valvele din mina cat si electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor.

Tot atunci am gasit si un os spalat de ape, asa de mare, cum nu ne mai fusese dat sa vad niciodata. Nici ortacii mei nu mai vazusera. Dupa ce l-am aratat directorului minei acesta l-a predat securistului Intreprinderii Miniere de Stat Rosia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Ca unde era osul cand l-am gasit? Ca in ce pozitie? Ca cine a mai fost cu noi in mina? Ca cine mai stie de existenta lui? Cati am intrat si cati am iesit din sut in ziua aia? Ma rog, tot felul de intrebari aiuritoare ca sa ne sperie si sa ne faca sa tacem. Am tacut cu totii evident iar dupa ce ne-a pus sa semnam declaratiile, ne-au trimis inapoi in galerie. acasa n-am suflat o vorba. Mi-era frica pentru ai mei.

„Un schelet urias de 10 metri”

Atunci cand treaba noastra a fost terminata au intrat in mina doi oameni de la Bucuresti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu stiu, dar asaaa… ca la vreo saptamana, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tanar, cu o cicatrice la ochiul stang, care a zis ca e arheolog. La doua zile dupa el au venit o echipa intreaga de civili daar si cativa arheologi cu niste echipamente cam ciudate, impreuna cu un echipaj de Militie care a blocat accesul la galeria 13 si a inceput sa ne controleze noua legitimatiile la poarta. Dupa inca vreo luna jumate am fost chemati din nou, eu si ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidari si care deja semnasem declaratiile, sa caram sterilul din fundul galeriei 13 si sa-l scoatem cu vagonetele afara din mina.

Atunci am vazut grozavia. Arheologii scosesera la iveala din stanca un schelet urias, cam de 10 metri lungime, care zacea pe o parte cu picioarele stranse. Osul pe care il gasisem eu era legat cu o funda rosie si de-abia atunci am vazut ca era de fapt o vertebra. Mama da’ ce mai vertebra! Civilii se foiau de colo-colo! Unii isi notau cate ceva din ce ziceau arheologii, altii faceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densusianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare ca sa-si vada ala cu Densusianu de treaba, ca Densusianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu si cu securitatea.

„Scheletul asta pleaca la Moscova!”

Altul, si asta era arheologu cel tanar, ca l-am recunoscut dupa cicatrice, a scapat una cum ca scheletu ala era de hiperborean si ca ar putea fi chiar stramosul nostru! „ Nu se poate tavarisce! Ce hiperborean visezi!” – a racnit la el unul gras in haine de piele si cu accent rusesc! – „Omul se trage din maimuta! Unde ai mai pomenit tu maimuta de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul asta pleaca la Moscova!… Ia luati-l pa reactionaru’ asta d-aici! Bistro, bistro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toti. Doi gealati au sarit pe el, l-au legat si l-au tarat afara din mina. „Ia hai! Strangeti, impachetati in lazi si duceti totul la gara! Si daca mai sufla vreunul vreo vorba v-arunc kaghebeu-n ceafa! ” Tot pe noi a cazut magareata cu stransul si cu caratul.

S-a facut dimineata cand am terminat de impachetat, de carat si de urcat lazile in tren. Dar nici pe noi nu ne-au lasat sa mai mergem acasa. Ne-au suit in doua dube fara geamuri si ne-au dus undeva. Unde?, nu stiu…. Dar stiu ca am mancat bataie vreo saptamana incheiata si ca m-au pus sa semnez ca n-am vazut si ca nu cunosc nimic, ca am un unchi legionar care e bandit si impusca securisti prin munti si mi-au zis ca daca suflu vreo vorba imi salta nevasta si copiii iar pe mine ma baga in puscarie. Am semnat si am tacut, ce era sa fac…!? Nici cu ortacii mei pe care i-am intalnit din nou la mina nu am mai vorbit despre asta.

Ceva de bine totusi mi s-a intamplat dupa aceea. La o saptamana dupa ce m-am intors la mina, unul de-l aveam mereu coada dupa mine cand intram si ieseam din sut, a venit la birt si s-a asezat la masa mea. Cinstit sa fiu cand l-am vazut mi-a inghetat sangele in vine. „Uite Ioane, – mi-a zis -, si eu sunt mot ca si tine. Si tot ca si la tine, neam de neamul meu au fost baiesi la Rosia Montana. Am fost acolo cand s-a descoperit scheletul uriasului. Acum e la Moscova. Eu ca si tine am fost martor. Ia plicul asta si pastreaza-l ca pe ochii din cap. Inauntru ai poza. Sa stii de la mine ca acolo in galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, stramos de-al nostru. Pastreaza poza si arat-o nepotilor tai. Eu nu stiu daca scap pentru ca am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi astia din securitate care nu ne speriem asa de usor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu ma cunosti. Nu ti-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a ridicat si a iesit repede pe usa. Doar doua zile l-am mai vazut cum pasea ca o umbra in urma mea, apoi nu l-am mai vazut niciodata . Dar mai am in schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

O descoperire asemanatoare a fost facuta si in Grecia, iar ramasitele gasite au disparut la fel de repede.http://cultural.bzi.ro

Home Bizar Orasul subteran al zeilor din Rosia Montana
Orasul subteran al zeilor din Rosia Montana
Oct 11th, 2013 · 67 Comments

La începutul anilor 1990, subsolul din zona Carpaților Occidentali a fost sondat de un satelit rusesc, care căuta situri antice și preistorice. Cu această ocazie, s-a descoperit un imens oraș subteran, întins pe o suprafață de peste două sute de kilometri pătrați, foarte bogat în aur.

În zona numită Vârtoape din Munții Orăștiei, pe o suprafață de aproximativ patru kilometri pătrați există șaptezeci și cinci de gropi conice, de diferite dimensiuni (unele cu diametre de până la șaptezeci de metri), din care pleacă mai multe tuneluri către munții din apropiere (unul ajungând chiar sub sanctuarele din Sarmizegetusa Regia, fiind probabil cel prin care armata lui Decebal a plecat din calea romanilor, traversând munții în două zile).

În zona Vârtoape, aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele, precum camerele unei locuințe, multe dintre ele comunicând cu platoul de deasupra prin drumuri antice. În această zonă și în imediata apropiere se află vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare făcute din andezit (piatră pe care astăzi o putem tăia doar cu diamantul), construcții cu o vechime mult mai mare decât cele de la Sarmizegetusa, acolo aflându-se centrul mega-orașului pre-dacic.

Acest oraș subteran se întinde nu numai sub Sarmizegetusa Regia, ci și sub Simeria (locul de origine al sumerienilor), Tărtăria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume), Deva (zona din care au plecat arienii în Asia) și Roșia Montană. În Pergamentul Secret, Radu Cinamar vorbea despre un tunel foarte lung sub munții Orăștiei, la capătul căruia s-ar afla o cameră imensă din aur pur, în care s-au descoperit o lumină albastră stranie și șapte scaune capabile să susțină umanoizi de aproape trei metri înălțime. Referiri la acest oraș subteran se întâlnesc și în poveștile grecilor antici, care spun că în ținutul arimilor (adică în aceeași zonă) locuia în vremurile de demult gigantul Typhon, bine ascuns sub pământ, închis acolo de către Zeus.

În Teogonia, Hesiod scria că în țara Arima trăia Echidna, o creatură jumătate nimfă și jumătate șarpe, ce locuia într-o peșteră adâncă, făcută de zei, ce seamănă cu un palat strălucitor, de unde păzea întreg ținutul. De altfel, grecii antici considerau că în subsolul Carpaților Occidentali se afla Tartarul, lumea subterană în care au fost închiși titanii, primii zei, probabil fiind vorba despre acest uriaș oraș subteran. S-a descoperit și că nu doar sub Munții Apuseni, ci sub întregul lanț Carpatic de pe teritoriul țării noastre, există o rețea întreagă de tuneluri, despre care legendele dacice susțin că au fost construite de zeul Zamolxis pentru a proteja ținutul și poporul dac. Iar Roșia Montană se pare că reprezintă intrarea principală în acest oraș subteran al zeilor.

În luna februarie a anului 2012, o echipă româno-canadiană de geologi urmărea rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană. Atunci, echipa a făcut aparent din întâmplare o descoperire colosală, ce ar putea modifica istoria omenirii dacă s-ar face publică.

Geologii români și canadieni au descoperit la baza galeriei cavernecapătul dreptunghiular al unei lespezi aurii, care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, rezultatele de laborator au arătat că era vorba despre o piatră compozită, obţinută după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale, compusă din 15% praf de granit, 30% wolfram și 55% pulbere de aur de 50 de karate. În luna aprilie, în timpul discuțiilor purtate cu ușile închise la Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei, canadienii au cerut ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă urgent. Românii au fost de acord cu păstrarea secretului, însă au insistat să continue cercetările și să trimită acolo o echipă de arheologi.

Zona a fost închisă imediat cu sârmă ghimpată și pusă sub pază. De la începutul lunii mai până pe 23 iunie s-au derulat în secret săpăturile în jurul lespezii. Măsurătorile au stabilit faptul că aceasta, perfect șlefuită, cântărea aproximativ 1.700 de tone (cu 100 de tone mai mult decât cea de la Baalbek, în Liban), avea o lungime de 12 metri, o lățime de 6 metri și o înălțime de 3 metri, iar aurul din ea reprezenta 935 de tone, de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras la Roșia Montană de daci, romani, austro-ungari și români la un loc.

Într-un final, lespedea a fost segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere și transportată noaptea, sub escortă militară, spre o destinație necunoscută. Din anumite informații reiese că fragmentele au ajuns la Combinatul Siderurgic din Galați, unde au fost topite și transformate în lingouri de aur și wolfram, despre care nu se știe unde au fost depozitate.

Un lucrător care a participat la dezmembrarea lespezii susține că un bătrân arheolog de prestigiu, ce avea o cicatrice în colțul ochiului stâng, a realizat un set de fotografii, care au fost date spre studiu unui paleolingvist, ce a atras atunci atenția autorităților că lespedea are o valoare istorică și culturală inestimabilă nu doar pentru români, ci pentru întreaga omenire.

Ca argument, în respectivele fotografii se poate observa că întreaga suprafață a lespezii era acoperită de o scriere în basorelief de culoare verde smarald, total necunoscută, posibil pelasgă. Cu toate acestea, autoritățile române au ignorat atenționările paleolingvistului și au dispus tăierea și topirea lespezii, urmând ca, după vânzarea aurului, să primească 19,31% din câștig, conform înțelegerii cu partea canadiană.

Bătrânul arheolog, care a ales să-și păstreze ascunsă identitatea, a declarat presei la vremea respectivă: „Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri, în interiorul căruia cobora o scară elicoidală, ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee.Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, în afara paleolingvistului care s-a precipitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni n-a mai avut curajul să coboare ca să vadă ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi era deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui, au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi a fost închisă gura puţului exterior, precum şi intrarea în galeria săpată în vremuri imemoriale de agatârşi.

Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii și la descoperirea puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea «secretului de stat» şi am plecat cu toţii, speriaţi, înapoi pe la casele noastre”. La sediile Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, nimeni nu ştie nimic, domnind peste toți o tăcere ca de mormânt. Există voci care susțin că persoane sus-puse de la Guvern au muşamalizat afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheolog şi cu lucrătorul martor a fost pe 28 iulie 2012, cei doi dispărând apoi fără urmă.

Galeria unde a fost descoperită lespedea, aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roșia Montană, a fost supranumită Galeria Hiperboreeană. Ea a mai fost cercetată în 1976 și, după o descoperire uluitoare, a fost sigilată de către Securitate. Dintre cei care au participat atunci la săpături, doar patru persoane mai sunt astăzi în viață. Trei dintre ei refuză să-și amintească întâmplarea de acum 37 de ani, doar unul dintre ei, Ion Moiș, fost șef de echipă, a acceptat să rupă tăcerea.

Iată ce a povestit el Presei: „Poate că n-ar trebui să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: În iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galerie 13, rămasă închisă încă de pe vremea austro-ungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploatată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum spuneau ei. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar e limpede că s-au lămurit repede şi au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat până în vara lui ‘76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât valvele din mină, cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu mai văzusem niciodată. După ce l-am arătat directorului minei, el l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montană, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări, ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii, iar după ce ne-au pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei. Când treaba noastră a fost terminată, au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşa, ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el, a venit o echipă întreagă de civili dar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnaserăm declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină. Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă, da’ ce vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu’ Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul a sărit cu gura mare că să-şi vadă de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu’ şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologul cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scăpat una cum că scheletul ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! «Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!» – a răcnit rosia_montana_sechelet_29021600la el unul gras în haină de piele şi cu accent rusesc! – «Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Scheletul ăsta pleacă la Moscova! Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici!». Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. «Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă!». Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul. S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde, nu ştiu. Dar ştiu că am mâncat bătaie şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac… Nici cu ortacii mei n-am mai vorbit despre asta. Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu, când l-am văzut, mi-a îngheţat sângele în vine. «Uite Ioane, – mi-a zis – şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montană. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Ca şi tine, am fost și eu martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poza. Să ştii de la mine că acolo, în galerie, era scheletul unui dac, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap, pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar de noi, ăştia din securitate, care nu ne speriem aşa de uşor, se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?». «Da, am priceput!». S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată. În schimb, mai am poza cu hiperboreanul de la el”.

Așadar, deasupra lespezii extrase în 2012 se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriașului, în Galeria 13 sau Galeria Hiperboreeană. Iar același arheolog cu cicatrice în colțul ochiului stâng a fost martorul ambelor descoperiri, din 1976 și 2012. La Roșia Montană se află intrarea în orașul subteran al zeilor, supranumit Tartar de către grecii antici.

Dacă în trecut secretele zeilor erau păzite întotdeauna de sfincși, creaturi mitice cu cap de Sfinxul-Rosiei-Montaneom, corp de leu, picioare de taur și aripi de vultur, și la Roșia Montană există unul aparent natural. Sfinxul Roșiei Montane este situat pe unul dintre cele mai înalte puncte ale Masivului Cârnic și are două capete: unul mare și încă unul mai mic, numit Sfinxișorul, deasupra celui mare. Unii localnici chiar susțin că evreii nu vor putea pune mâna pe aurul nostru atât timp cât Sfinxul va păzi Roșia Montană. E posibil ca acest oraș subteran al zeilor să fie adevărata țintă a miliardarilor evrei George Soros și Beny Steinmetz?

Am aflat deja că amândoi au investit sume colosale pentru a-și pune ghearele pe Roșia Montană, am văzut implicarea SRI-ului atât în povestea copilului ucis pe 2 septembrie, cât și în descoperirea din Galeria Hiperboreeană. Am văzut implicarea clasei politice de vârf atât în mușamalizarea înțelegerii secrete cu evreii, cât și în regizarea crimei copilului, apoi în deturnarea atenției publicului către maidanezi. Am văzut și manipularea fără ascunziș a mass-mediei în aceste cazuri. Pentru a afla dacă interesul miliardarilor evrei este orașul subteran sau aurul (alături de celelalte metale prețioase), nu trebuie decât să aruncăm o privire către planul proiectului minier de la Roșia Montană.

Acesta este unul dintre cele mai mari proiecte de exploatare auriferă din lume, cu riscuri mult peste toate celelalte. În absolut toate țările Uniunii Europene se utilizează în astfel de exploatări aproximativ 1.000 de tone de cianuri; la Roșia Montană se dorește utilizarea a 13.000 de tone de cianuri pe an. Intervenția se va face pe un perimetru de 1.258 de hectare; se vor rade patru munți și se va săpa la o adâncime de 400 de metri, creându-se un crater gigantic, cu un diametru de aproximativ 8 kilometri, vizibil și de pe Lună.

Proiectul va duce la excavarea a 500 de milioane de tone de steril în urma utilizării cianurilor. În urma acestui proiect, România va rămâne pentru totdeauna cu un lac imens de cianuri (adică 215 milioane de metri cubi de cianuri), și un baraj ce ar trebui să reziste veșnic (lucru puțin probabil). Pentru întreținerea și supravegherea acestui baraj, Roșia Montană Gold Corporation ne oferă doar 150 de milioane de euro, deși Agenția de Mediu a Statelor Unite ale Americii a evaluat costurile la 2,6 miliarde de dolari. Exploatarea se va face la suprafață, nu în galerii ca până acum, distrugându-se aproape complet respectiva zonă. Deși sunt și alte tehnologii pentru extracția aurului, nepericuloase pentru mediu, cea cu cianuri este cea mai ieftină și cea mai periculoasă.

Evident că o firmă se gândește doar la profitul propriu, alegând cheltuieli cât mai mici. Și evident că jurnaliștii noștri cumpărați de evrei, precum Mihai Gâdea și Mircea Badea de la Antena 3, ascund publicului variantele alternative, încercând să ne convingă că extracția aurului cu ajutorul cianurilor este singura modalitate. Chiar un inginer chimist din Baia Mare a inventat încă din anul 2000 o metodă alternativă, care nici nu pune în pericol mediul, și este și mai eficientă, metodă respinsă de către Roșia Montană Gold Corporation. De ce evreii de la Gabriel Resources resping metodele alternative de extracție a aurului, unele chiar mai eficiente, preferând-o doar pe cea distrugătoare? De ce vor neapărat să folosească 13.000 de tone de cianuri pe an, când peste tot în lume este vorba doar despre 1.000 de tone? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: pentru a distruge zona. De ce și-ar dori distrugerea acelei zone?Nu poate fi decât un motiv viabil: pentru a bloca accesul către / din orașul subteran al zeilor. Am văzut deja că Securitatea a sigilat intrarea în Galeria Hiperboreeană încă din 1976 iar în 2012, după ce a fost extrasă enorma lespede, SRI-ul și armata au au cimentuit puțul care ducea spre interiorul muntelui, blocând și intrarea în galerie. Un imens lac de cianuri ar sigila intrarea către acel oraș pentru totdeauna. Nimeni nu ar putea intra vreodată acolo și, mai ales, nimeni și nimic nu ar putea ieși de acolo. Dacă miliardarii evrei de la Gabriel Resources urmăresc într-adevăr distrugerea intrării orașului zeilor și îngroparea acestuia sub 215 milioane de metri cubi de cianuri, de ce ar face asta? Pentru a afla răspunsul, trebuie să cunoaștem adevărata religie a evreilor, ascunsă maselor dar cunoscută la cel mai înalt nivel.http://www.efemeride.ro

MARILE SI OCEANELE

Un rezervor de apă cu volumul de trei ori mai mare decât al oceanelor existente a fost descoperit sub Pământ. Acest lucru ar putea explica de unde provin mările.

Rezervorul de apă se află la 700 de kilometri sub scoarţă, în mantaua Pământului, ascunse într-o stâncă formată dintr-o rocă albastră numită ringwoodite. Volumul mare al apei poate fi o explicaţie bună pentru provenienţa mărilor.

Dimensiunea mare a rezervorului ne face să ne gândim la originea apei pe Pământ. Geologi credeau că apa de pe Terra a fost în comete când acestea au lovit planeta, însă noua descoperire sprijină ideea că oceanele s-au scurs treptat din interior de la începutul Pământului.

„Este o dovadă bună că apa Pământului a venit din interior”, spune Steven Jacobsen de la Universitatea Northwestern din Evanston, Illinois. Apa ascunsă ar putea acționa, de asemenea, ca un tampon pentru a oceanelor de pe suprafaţă, explicând de ce au rămas la aceeaşi dimensiune de milioane de ani, scrie newscientist.com.http://www.evz.ro/

Rezonanţa Schumann

” />Specialiştii susţin că o zi mai are doar 16 ore din 24, Rezonanţa Schumann accelerând de la 7,8 Hz la 12,5 Hz.Geofizicienii contemporani considera ca Rezonanţa Shumann este adevărata bătaie a inimii planetei noastre. Ei au concluzionat că există o relaţie directă între accelerarea ritmului acesteia şi percepţia omului conform căreia timpul trece mai repede.

Ne-a avertizat

Potrivit cocoon.ro, unele filme precum “Cazul ciudat al lui Benjamin Button” sau “Ziua in care Pământul s-a oprit” prezintă subtil acest fenomen, iar multă lume nu înţelege cum se poate scurta timpul dacă ceasul arată tot atâtea ore. „Ceea ce nu înţelege omul este că fiind în timp, facem totul mai repede, acesta fiind comprimat ca un balon care dacă este umflat şi scrii ceva pe el cu markerul, vezi literele mari şi largi, dar daca se dezumflă se strânge scrisul. Aşa este şi timpul sau spaţiul nostru 3D, care se poate măsura în această rezonanţă energetică Schumann”, conform uneia dintre păreri.
Alte păreri subliniază că Biblia ne-a avertizat că în vremurile din urmă timpul se va scurta, viaţa omului se va scurta, ca să se scurteze ororile şi suferinţele de pe planetă.Timp de mii de ani, Rezonanţa Shumann a avut valoarea constantă de 7,8 Hz însă, începând din 1980 s-a constatat o accelerare rapidă. Astfel, s-a ajuns ca în zilele noastre Rezonanţa Shumann să aibă valoarea de 12 Hz, consecinţa directă fiind că 24 de ore actuale corespund cu 16 ore reale, în termenii timpului terestru.

Potrivit unora dintre teorii, curgerea timpului terestru se va accelera în continuare până la apropierea de “punctul zero”, care corespunde inversării polilor magnetici ai Pământului. Fenomenul este văzut de mulţi ca fiind Apocalipsa prevestită de Biblie, potrivit căreia planeta va fi cuprinsa de întuneric timp de trei zile. Conform acestei logici, în “momentul zero” cele 24 de ore ale timpului terestru vor corespunde la zero ore efective.Consecinţele acestui fenomen sunt incredibile: planeta şi toţi locuitorii acesteia vor trece într-o alta dimensiune. Se pare că după trecerea prin Punctul Zero, soarele va răsări la Vest şi va apune la Est. Mai multe texte stravechi descriu astfel de trasformari radicale în trecutul îndepărtat al omenirii. Cea mai mare parte a tehnologiilor actuale nu vor mai fi operaţionale, cu excepţia energiei libere, descoperită de Tesla în urmă cu un secol.
Creşterea frecvenţei de vibraţie a planetei noastre implică şi elevarea frecvenţei de vibraţie a locuitorilor sai, ceea ce ar putea determina efecte asupra organismului, dar şi elevarea asupra conştiinţei, chiar dacă evenimentele actuale nu susţin această teorie.http://www.evz.ro

STATUIA LUI ISUS DIN MEXIC

Radiografia unei statui din Mexic care il infatiseaza pe mantuitorul Isus a scos la iveala un lucru socant care i-a nedumerit pe oamenii de stiinta.

O statuie din Mexic, infatisandu-l pe mantuitorul Isus, realizata in urma cu 300 de ani, a fost recent examinata de oamenii de stiinta. Cercetatorii au radiografiat statuia si au constatat cu stupoare ca dantura statuii este alcatuita din dinti reali, de om.

Expertii presupun ca dintii au fost donati de catre credinciosi, asemenea practici obisnuindu-se in secolul al XVIII-lea. Motivatia donatorilor era ca astfel vor fi mai aproape de Mantuitor si de suferintele indurate pe cruce, in timpul rastingnirii. Dintii sunt in stare perfecta, dantura statuii numarand opt dinti umani. Descoperirea a fost facuta cu ocazia unor lucrari de restaurare, clericii permitand oamenilor de stiinta sa analizeze statuia veche de trei secole.
– See more at: http://www.kanald.ro/descoperire-socanta-dupa-ce-oamenii-de-stiinta-au-radiografiat-o-statuie-care-il-infatiseaza-pe-isus_43392.html#sthash.Q49bgQDp.dpufhttp://www.kanald.ro

Yakutia

Exista un sistem de aparare planetar, care a fost infiintat pentru noi, de catre extraterestri, cu sute de ani in urma.

Pe o suprafata vasta, dar slab populata din Yakutia (Siberia), pot fi gasite niste structuri metalice de forma sferica.

“Exista multe domuri mari de cupru colorate din Siberia, care au fost acolo de sute de ani si au fost martore de-a lungul istoriei precum unor mingi de foc in atmosfera superioara, care au fost urmate la scurt timp de explozii puternice.

Arma din Yakutia a salvat Rusia

In nord-vestul Yakutiei din Siberia, in bazinul raului superior al raului Viliuy, exista o zona greu accesibila care poarta semnele unui cataclism imens ce pare sa fi avut loc cu aproximativ 800 de ani in urma si care a ravasit intreaga padure, fragmente de piatra fiind imprastiate pe sute de kilometri patrati.
Dispersate in toata zona, obiectele metalice misterioase sunt ingropate adanc in subteran in permafrost. La suprafata, prezenta lor este dezvaluita numai de zone unde de vegetatia este ciudata.
Numele antic al acestei zone este Uliuiu Cherkechekh, care se traduce prin “Valea Mortii”.
Zona in cauza poate fi descrisa ca o serie de mlastini, alternand cu aproape zone de taiga impracticabila, acoperind mai mult de 100.000 de kilometri patrati. Multe legende au ca subiect ciudatele obiecte metalice de origine necunoscuta. In antichitate, Valea Mortii a fost parte dintr-un traseu nomad folosit de catre oamenii din Evenk, de la Bodaibo la Annybar si pe coasta Marii Laptev.Legendele yakutilor contin multe referiri la „explozii, foc si sfere care produc vartejuri de foc in aer” .
Toate aceste fenomene sunt intr-un fel sau altul asociate cu misterioasele constructii din metal gasite in Valea Mortii.
Unele dintre ele sunt mari, rotunde, adevarate “case de fier” prinse pe mai multe suporturi laterale. “Cazanele” nu au nici ferestre, nici usi, doar o “gura de vizitare spatioasa” in partea de sus a cupolei. Unele dintre ele sunt aproape total scufundate in permafrost, fiind vizibile partial ca niste mici protuberante ramase la suprafata. Alte obiecte imprastiate in intreaga zona par sa acopere ceva necunoscut.
Legendele locale spun ca ca odata aprinse, sferele metalice produc foc si fum, iar din capac se trage. Unele descrieri se aseamana cu niste explozii atomice.
In 1950 armata sovietica a facut in zona teste nucleare.
In 1991 radio Deutsche Welle a spus ca un dispozitiv nuclear de 10 tone a fost testat in Yakutia, in 1954.
Dimensiunea exploziei i-a uimit pe specialisti deoarece a fost amplificata, unda seismica produsa fiind inregistrata in intreaga lume. (efectul exploziei a fost amplificat de la 20 mega tone la 30 mega tone)
Agentia Tass a dat un anunt referitor la un test facut cu o bomba cu hidrogen dar s-a dovedit apoi ca informatia a fost incorecta. Legendele yakutilor povestesc insa despre un trecut indepartat, cand putini nomazi locuiau in zona. Vecinii lor au observat ca zona a fost invaluita in intuneric si un vuie asurzitor a zguduit locurile. Miturile vorbesc de un uragan cu o forta incredibila, „fulgere de foc care au sagetat cerul in toate directiile, si zgomote foarte puternice”.
Cand totul s-a linistit si “intunericul” s-a dispersat, nomazii au avut in fata o priveliste incredibila – „din mijlocul terenului parjolit s-a ridicat o structura verticala, stralucitoare ca soarele, care a fost vizibila de la sute de km distanta”.
„Structura” a deranjat linistea zonei timp de zile intregi, disparand in pamant. In locul unde se presupune ca a intrat , la suprafata, a ramas doar o gaura imensa.
Unii spun ca ar exista ” o lume subterana ” in acea zona dar nimic nu a fost confirmat. Mirosul puternic emanat de “groapa” i-a alungat pe locuitori. De la distanta insa, oamenii puteau observa uneori un fel de “insula rotativa”, descrierile sugerand un fel de capac metalic.
Curiosii plecati sa vada indeaproape dispozitivul nu s-au mai intors niciodata. Timpul a trecut, intamplarile au fost date uitarii, pana cand un seism local a declansat in zona un “vartej de foc”.
In partea superioara a vartejului a aparut o sfera luminoasa foarte intensa. “Insotita” de 4 tunete, sfera de lumina urmata de o dara de foc, a disparut dincolo de orizont dupa care a explodat. .
Localnicii nu si-au parasit terenurile, fiind convinsi ca “demonul” a lovit in zona unui trib nomad ostil. Cateva decenii mai tarziu, evenimentul s-a repetat, sfera de foc lovind tot in zona unde explodase anterior.
Intamplarea a dat nastere la diverse legende despre un “demon” care ii protejeaza, Niurgun Bootur.
A mai trecut un timp, oamenii si-au vazut de viata cotidiana pana cand o alta “minge de foc” a aparut din acea deschidere, explodand fix deasupra locuitorilor din zona, cutremurand zona. Efectele exploziei s-au intins pe o distanta de aproape 1000 de km. Triburile nomade au fugit din zona, cautand sa se distanteze de locul “masinariei”, multi dintre ei imbolnavindu-se.
Anii au trecut, yakutii povestind despre evenimentele petrecute cu aproape 600 de ani in urma.Istoria s-a repetat insa.
O alta „minge de foc a tasnit din pamant, zburand intr-un vartej de foc si explodand la orizont”.
Cateva decenii mai tarziu o alta minge de foc a fost observata in zona, numita de data aceasta Kiun Erbiie( mesagerul ).
Au urmat apoi alte explozii aparand un alt nume Uot Usumu Tong Duurai ( traducere aproximativa – criminalul strain care a strapuns pamantul si s-a ascuns in adanc, distrugand totul cu vartejuri de foc).
Un studiu facut acest loc indica faptul ca in zona au avut loc mai multe explozii acum 600-700 de ani.

In Valea Mortii din Yakutia, radiatia creste la anumite intervale de timp, fenomen pe care specialistii nu il pot explica.

Sursa : http://portal.tfm.ro/

PESTERA LIMANU2

Cea mai frumoasă şi mai întinsă peşteră (4 kilometri) a Dobrogei continuă să fie învăluită în mister, pe seama sa fiind create numeroase mituri.
Este un labirint ameţitor, cu galerii stranii şi săli săpate de mâna omului, iar localnicii din zona Limanu povestesc adesea că există tuneluri care îşi au ieşirile tocmai dincolo de graniţă, în Bulgaria. Unii istorici au afirmat că Limanu ar fi legendara peşteră Keiris, cea în care geţii regelui Dapyx ar fi fost zidiţi de către romani şi lăsaţi să moară de foame.Personal, cred că mitica Keiris nu a fost descoperită încă şi că ea ar trebui să se afle undeva în zona Cheile Dobrogei, unde Dapyx îşi avea cetatea, însă aceasta este o cu totul altă poveste.Limanu este însă impresionantă şi merită cu prisosinţă să fie vizitată, dar neapărat, sub supravegherea unui ghid, pentru că este foarte uşor să te rătăceşti. La intrare există câteva pietre stranii, ce par să fie chipuri de oameni sculptate în calcar, figuri ale strămoşilor noştri, care i-au făcut pe localnici să mai dea un nume peşterii şi anume cel de “La icoane”.

Unul dintre cele mai vechi mituri ale locului ne spune că peştera este o poartă către lumea de dincolo. Arheologii au găsit numeroase dovezi de locuire din vremea geţilor, iar unele săli au fost folosite în urmă cu mai bine de două milenii, pentru locuire dar şi pentru diverse ritualuri.

De aceea se spune că Limanu este păzită de spiritul marelui zeu Zamolxis, cel care îi ademeneşte pe cutezători, iar apoi îi sacrifică. Vântul din galerii a fost adesea interpretat de localnici ca fiind vaiete unor spirite prinse în labirint.

Mitul a fost hrănit de dispariţiile din ultimul secol, ale unor temerari care s-ar fi rătăcit şi nu au mai putut găsi drumul spre ieşire. Dincolo de legendele sale, peştera Limanu este o rezervaţie speologică extraordinară, care nu trebuie să lipsească din itinerariul turistic dobrogean.

Să sperăm însă că în deceniile ce vor urma, lumea va şti să aprecieze mai mult această minune a naturii, astfel încât pereţii peşterii să nu mai fie pângăriţi de “inscripţii” moderne sau de resturi menajere, aşa cum s-a întâmplat mult timp.
http://www.black-sea.travel/pestera-limanu-labirintul-lui-zamolxis-2/

fluviul subteran2

O descoperire care acum este uşor argumentată ştiinţific a dat naştere, în urmă cu 50 de ani, unei legende spectaculoase: fluviul subteran de sub Dobrogea, care curge invers decât apele obişnuite, de la vale la deal. După ce a fost lămurită aşa-zisa ciudăţenie, au fost descoperite şi avantajele apei subterane. Astfel, localnicii din Constanţa au acum la robinet o apă fosilă, pură, veche de 23.000 de ani.

Dacă te duci azi în judeţul Constanţa şi întrebi de „fluviul subteran”, sigur vei găsi oameni care să-ţi spună că au auzit de aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât lumea a văzut apa cum ţâşneşte din pământ, ca o fântână arteziană, de câte ori s-au făcut foraje, şi în apropiere de lacul Siutghiol, lângă staţiunea Mamaia, şi la Medgidia, Lazu, la Eforie sau Mangalia. E cu atât mai ciudat să se întâmple aşa ceva într-un judeţ, precum Constanţa, care dintotdeauna a suferit din cauza lipsei surselor de apă potabilă. Nici pământul dobrogean nu e darnic în râuri sau pâraie, dacă vorbim de cele de suprafaţă, cum nici cerul nu trimite aici prea multe ploi, zona confruntându-se deseori cu seceta. Primele foraje, în căutarea apei din adâncuri, au fost făcute de o firmă belgiană, în 1897, aproape de oraşul Constanţa, în zona Caragea-Dermen. Apa a fost găsită la 35 de metri adâncime. Au mai fost săpate puţuri şi în 1927. Pe atunci, numai centrul oraşului Constanţa avea apă, prin conducte, datorită forajelor. Dar legenda aşa-zisului râu subteran s-a născut abia când autorităţile comuniste au decis construirea canalului Dunăre-Marea Neagră.

Legenda a pornit de la un maistru de sondă

Om de ştiinţă, dar în acelaşi timp constănţean, inginerul Nicolae Pitu este omul ideal pentru a ne prezenta originile fantezistei poveşti. Cartea sa de vizită e completată de faptul că a „bătut ţăruşul”, cum se exprimă el, la 90% din puţurile săpate în acest judeţ. Întâmplarea face că interlocutorul nostru absolvea Institutul de Mine şi Geologie din Bucureşti, specialitatea hidrogeologie, în 1957, chiar anul în care s-a născut povestea fluviului subteran. „Noţiunea de fluviu subteran este eronată”, spune din capul locului inginerul, care în 1981 şi-a dat teza de doctorat în domeniul apelor subterane din Dobrogea. Nicolae Pitu ne spune că încă de la începutul anilor ’50 se lucra la prima variantă a canalului Dunăre-Marea Neagră, care trecea pe lângă lacul Siutghiol. În zona lacului lucra un maistru-şef de sondă, care a văzut, alături de colegii săi, cu toţii uimiţi, cum din pământ a răsărit dintr-odată o arteziană. Maistrul a trimis apoi informaţii la un ziar, despre ceea ce el credea că este un râu subteran. Informaţia s-a tot „rostogolit”, până când s-a creat ipoteza că râul ar fi venit pe sub pământ tocmai din Munţii Vrancei. Adică râul curgea de la deal la vale, ca orice apă de suprafaţă. Cu toate că specialiştii ştiu că apele subterane au cu totul alte legi de curgere.

Râul subteran, în atenţia Comitetului Central

Cum era de aşteptat, ştirea despre râul subteran a făcut vâlvă în presa vremii. Unele minţi înfierbântate au vorbit atunci chiar şi de necesitatea construirii unei hidrocentrale care să capteze râul subteran. Hidrocentrala ar fi trebuit amplasată la marginea lacului Siutghiol. Toată tevatura asta a ajuns în final la urechile liderilor Partidului Comunist din România. Subiectul a fost discutat la Comitetul Central. Şefii ţării însă au vrut ca specialiştii în hidrologie şi în geologie să-şi spună punctul de vedere. S-a format imediat o comisie care a plecat la Constanţa. S-au făcut şedinţe cu diverşi experţi, inclusiv cei care lucrau la canalul Dunăre-Marea Neagră. La una din aceste şedinţe a participat şi inginerul Nicolae Pitu. Discuţiile n-au fost prea lungi, pentru că lumea s-a lămurit repede despre ce e vorba cu adevărat.
„S-a lămurit de atunci problema, că nu e vorba de nici un râu subteran, ci de un acvifer”, arată inginerul. Cu toate astea, legenda a continuat să curgă prin timp. Cu cât treceau anii şi se făceau alte foraje în Dobrogea, iar apa ţâşnea cu putere în diverse colţuri ale judeţului Constanţa, cu atât oamenii reluau fantezista teorie. Chiar şi în anul 2011 s-a vorbit de râul subteran, când locuitorii comunei Siliştea, aflată în partea de est a judeţului Constanţa, au amintit de apa care a ţâşnit cu putere din pământ, în urma unui foraj mai vechi. Apă bună pentru irigarea culturilor agricole.

Definiţia acviferului

Ce înseamnă, de fapt, acvifer. Ne-am adresat Institutului Geologic al României şi am vorbit cu cercetătorul ştiinţific Diana Perşa. „Acviferul e un complex de rocă permeabilă şi apa pe care o găzduieşte”, sună răspunsul specialistului. Dar de unde vine această apă? Am primit răspuns de la Dumitru Neagu, şeful Laboratorului de studii şi cercetări hidrogeologice al Institutului Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor. Am aflat astfel că există patru surse de alimentare pentru apele subterane din Dobrogea – din Podişul Prebalcanic, care este pe teritoriul Bulgariei, aceasta fiind sursa principală, apoi mai e o componentă de alimentare din Dunăre, în zona Ostrov-Cernavodă, dar şi din precipitaţii sau irigaţii. Ajunsă în măruntaiele pământului, apa circulă prin rocile permeabile – nisipuri, pietrişuri, calcare, ne-a explicat Diana Perşa. Există şi zone sub pământ, în care apa nu are acces. Acolo sunt rocile impermeabile – argile sau marme, cu textura foarte fină. Iată de ce apa din adâncuri nu urmează o linie continuă. Poţi găsi apă la câteva zeci sau la câteva sute de metri adâncime, într-un anumit perimetru. „Apa se acumulează în rocile neconsolidate – nisipuri şi pietrişuri, şi în calcare, dar numai în fisuri. Acestea sunt rocile acvifere, care permit circulaţia apei”, arată Diana Perşa.
Cercetări în lacul Siutghiol

De când era copil, Nicolae Pitu observase că lacul Siutghiol avea porţiuni în care apa nu îngheţa pe timpul iernii. Mai târziu, ca specialist, a descoperit motivul – apele subterane care debuşau din acviferul de mare adâncime al Dobrogei. Hidrologii ştiu astăzi că orice acvifer de pe planetă funcţionează pe principiul circuitului apei în natură – există o sursă de la care porneşte tot acest „mecanism”, dar la fel există unul sau mai multe locuri în care aceste ape ies din pământ.
„Această curgere poate aprinde imaginaţia asupra unor poten-ţiale râuri subterane”, opinează hidrogeologul Dumitru Neagu. „Acviferul alimentat de apele Podişului Prebalcanic are una dintre cele mai importante descărcări chiar în lacul Siutghiol”, ne anunţă inginerul Pitu.
Autorităţile române au declan-şat, în anii ’60, o vastă operaţiune de studiere a fenomenului apelor subterane din Dobrogea. Mai întâi s-a făcut o cercetare, cu scafandri, a lacului Siutghiol, alături de experţi ai Institutului Naţional de Meteorologie şi Hidrologie, conform denumirii de atunci. „S-a măsurat adâncimea lacului, care în general are cinci-şase metri. Dar au fost descoperite locuri în care adâncimea ajunge la 17 metri, chiar unde sunt izvoarele subterane. Acolo se află contactul cu acviferul”, continuă inginerul din Cons-tanţa. Pare ciudat ca un asemenea lac, de peste şapte kilometri lungime şi vreo doi kilometri lăţime, despărţit de Marea Neagră doar printr-o fâşie de pământ, să conţină totuşi apă dulce.

Operaţiune de amploare în Dobrogea

Românii au vrut să ştie dacă Marea Neagră pătrunde în acvifer, drept pentru care au fost executate două foraje de mare adâncime în dreptul staţiunii Neptun. „S-au luat probe de debit şi au fost executate măsurători electromagnetice”, po-vesteşte inginerul Nicolae Pitu. Testele au durat cinci ani, iar la capătul lor verdictul a fost clar – nu există infiltraţii ale Mării Negre în acvifer. Trebuie evidenţiat că „apa subterană e cea mai bună sursă de apă potabilă, fiind cantonată într-un mediu relativ izolat de activităţile umane”, remarcă geologul Diana Perşa. Devenise aşadar certitudine că în subsolul Dobrogei se află o comoară. Dobrogenii aveau şansa apei potabile, de data asta nu din Dunăre, ci din adâncurile pământului. Ca urmare, începând din 1970 a fost demarat un proiect al Ministerului Geologiei, pus în practică de o unitate de cercetare în foraje geologice speciale. „Am participat la acel program, care a mers până în 1975″, spune inginerul Pitu, ocazie cu care s-au executat foraje pe tot cuprinsul jumătăţii de sud a Dobrogei. Statistica prezentată de Nicolae Pitu, care din 1972 până în 1990 a răspuns de alimentarea cu apă a judeţului Constanţa, arată că aici s-au realizat aproape 800 de foraje.

Debit enorm de apă din pământ

A fost stabilită în detaliu harta structurală care prezintă apele subterane din această zonă, la studiu participând specialişti ai Universităţii din Bucureşti. S-a constatat că aceste ape ocupă, în subteran, întreaga Dobroge de Sud, principala lor sursă aflându-se în Podişul Prebalcanic. Direcţia de curgere a apelor este de la Sud spre Nord, cu inflexiuni de la Vest spre Est, în dreptul oraşului Constanţa. „Captările de apă s-au făcut din cele trei acvifere, suprapuse, din subsolul Dobrogei. Debitul este enorm”, adaugă cercetătoarea Diana Perşa. Potenţialul celor trei acvifere totalizează, aşa cum precizează inginerul Nicolae Pitu, un debit între 9.000 şi 10.000 de litri de apă pe secundă. Toate forajele de până acum au însă o capacitate de până la 7.000 de litri pe secundă, dar capacitatea medie anuală de exploatare este de numai 5.000 de litri pe secundă.

„Apa fosilă”

Cu siguranţă că cel mai spectaculos rezultat al studiilor este vechimea apelor subterane, mai ales a celor din acviferul de mare adâncime al Dobrogei. Aţi văzut cât de repede curg râurile de suprafaţă. Mişcarea apelor subterane e cu totul alta, explică inginerul Nicolae Pitu, viteza lor depinzând de permeabilitatea rocilor.
Pentru stabilirea vechimii apelor acumulate în subteran s-au folosit anumiţi izotopi, precum deuteriu, tritiu şi carbon-14. „S-a constatat că această apă are o vechime de 23.000 de ani”, arată expertul cât de lung este circuitul în acest acvifer de mare adâncime. „Noi bem aici, în judeţul Constanţa, apă fosilă”, surâde inginerul Pitu. Cât priveşte direcţia de deplasare a apelor subterane, s-au folosit trasori izotopici pentru clarificarea acestei probleme. S-a descoperit că acviferul care provine din Podişul Prebalcanic se prelun-geşte şi spre Nord-Est, pe sub fluviul Dunărea, până în sudul Bărăganului. S-au efectuat foraje în apropiere de Călăraşi – la 500 de metri adâncime, şi lângă Giurgiu – la 200 de metri. S-a mai descoperit că şi în apropiere de Bucureşti este un acvifer, însă termal. Nu este vorba aici de apă potabilă.
Se vorbeşte de mai mulţi ani despre izvoarele termale din nordul Capitalei, aflate totuşi la adâncime foarte mare, de 2.000 de metri. Ape mineralizate, sulfuroase, hipotermale au fost identificate şi în apropierea litoralului românesc, între Eforie şi Mangalia, acolo fiind folosite în tratamentele balneare.

RESURSE
Comoara din „seiful” Terrei
Volumul apelor subterane se măsoară, la nivelul întregii planete, în milioane de kilometri cubi. Am descoperit câteva date într-un material intitulat „Prolog la hidrogeologia generală”, întocmit de profesorul Daniel Scrădeanu, de la Departamentul de Inginerie Geologică al Universităţii din Bucureşti. La adâncimea de 2.000 de metri, de pildă, volumul estimat este de 24 de milioane de kilometri cubi. Putem să coborâm şi la 5.000 de metri adâncime, unde cantitatea totală de apă atinge 60 de milioane de kilometri cubi. Oamenii de pe întreaga planetă folosesc totuşi numai 0,63% din tot acest volum, conform datelor UNESCO.

http://www.romanialibera.ro

PENTAGONUL IN GAURA

Prima pagină › D:News
vezi toate articolele din D:News › D:News
Uluitor: cercetătorii de la Pentagon au creat o „gaură” în timp!
Trimite pe email
05.01.2012 | 14 Comentarii
+ zoom Uluitor: cercetătorii de la Pentagon au creat o „gaură” în timp! Uluitor: cercetătorii de la Pentagon au creat o „gaură” în timp! Galerie foto (1)

Într-o bună zi, soldaţii americani vor putea efectua operaţiuni secrete fără a fi observaţi, graţie realizării unor fizicieni finanţaţi de Pentagon, care au reuşit să creeze o veritabilă „gaură” în timp!

O echipă de cercetători de la Universitatea Cornell, cu susţinerea Darpa (departamentul de cercetare din cadrul Pentagonului), a reuşit să ascundă un eveniment pentru 40 de picosecunde, manipulând lumina.

Cercetarea a fost publicată în jurnalul Nature, fiind pentru prima dată când oamenii de ştiinţă reuşesc să mascheze un eveniment. Până acum, alţi cercetători au reuşit să creeze momente de invizibilitate, camuflând obiecte, însă niciodată până acum nu reuşiseră să „camufleze” perioade de timp.

Pentru a camufla un obiect, cercetătorii „curbează” lumina în jurul acestuia. Dacă lumina nu atinge respectivul obiect, acesta nu va fi vizibil ochiului uman.

În cazul evenimentelor, pentru a le camufla, cercetătorii modifică viteza de deplasare a luminii. Pentru a observa un eveniment, lumina emisă de respectivele acţiuni este percepută de ochiul uman. În mod normal, această lumină se deplasează dinspre evenimentul observat spre ochiul observatorului într-un ritm constant. Reuşita cercetătorilor de la Cornell a fost în modificarea acestui flux de lumină, pentru o durată foarte scurtă de timp, astfel că evenimentul respectiv putea să aibă loc fără a fi observat.

Întregul experiment a avut loc în cadrul unui cablu de fibră optică. Cercetătorii au lansat un fascicul de lumină verde de-a lungul cablului, unde trecea printr-o lentilă ce împărţea lumina în două frecvenţe, una deplasându-se mai repede decât cealaltă. În timp ce această separare avea loc, cercetătorii au lansat o pulsaţie de laser roşu de-a lungul cablului. Acest eveniment a avut loc în cadrul unei „găuri” în timp, astfel că a fost imperceptibil.

Oamenii de ştiinţă recunosc că va trece mult timp până când se vor putea „masca” durate mai lungi, la nivel de secunde, însă afirmă că această reuşită poate avea multe aplicaţii concrete. Spre exemplu, tehnologia de „mascare” a timpului poate permite efectuarea unor operaţiuni secrete în cadrul unui computer, fără ca acestea să poată fi detectate.

Editorii de la Nature au declarat că reuşita cercetătorilor de la Cornell reprezintă „un pas important către realizarea unui cloaking total spaţio-temporal”.

Specialiştii de la Cornell afirmă că, pentru a masca un eveniment cu durata de o secundă folosind aparatura cu care au efectuat experimentul revoluţionar, ar fi nevoie de o maşinărie ce s-ar întinde pe 30.000 de kilometri.

Sursa: Wired

VECHI DE 35000 ANI

Un grup de cercetare româno-francez a descoperit, în Apuseni, cele mai vechi picturi rupestre din Europa Centrala, scrie AFP. Picturile, care dateaza de acum 35.000 de ani, au fost descoperite în pestera Coliboaia (Muntii Apuseni), din apropiere de Beius. Desenele rupestre prezinta un cal, un bizon, capete de urs si chiar rinoceri.

“Este o premiera pentru Europa Centrala. Este cea mai veche arta descoperita si confirmata în aceasta zona”, informeaza Federatia Româna de Speologie. “Autenticitatea reprezentarilor este sigura”, a spus si un expert al UNESCO, Jean Clottes.

Echipa de cercetare a inclus speologi, un paleontolog, un arheolog si doi experti în arta rupestra. Potrivit presedintelui Federatiei, Viorel Traian Lascu, picturile au fost descoperite în urma cu trei-patru luni.

Pestera Coliboaia are o lungime de circa 750 de metri. La acest obiectiv din Apuseni se ajunge din satul Sighistel, din apropiere de Beius.

Sursa: EvZ

CINE?

Structurile sunt vechi de 2000 de ani, dar sensul lor continua sa le dea de lucru arheologilor si istoricilor.

Forme ciudate, asemanatoare celor din Peru, faimoase deja în lumea întreaga, au fost descoperite si în Orientul Mijlociu, scrie Daily Mail. Cele din Peru se crede ca au fost desenate în desert, acum sute de ani, de indigeni. Mii de astfel însemne au fost descoperite acum si în Siria, Arabia Saudita si Iordania.

Structurile sunt vechi de 2000 de ani, dar sensul lor continua sa le dea de lucru arheologilor si istoricilor.

Oamenii au pasit pe ele, probabil, mii de ani, fara sa stie pe ce calca, spune David Kennedy, profesor la Universitatea din Australia. El povesteste ca acestea au o mare varietate de forme, care nu se înscriu în nici un patern.

Beduinii le numesc “operele batrânilor”. Prima data au fost descoperite în 1927, dar de abia acum, datorita fotografiilor de la înaltime, a putut fi studiata amploarea fenomenului.

RealitateaTV

DESCOPERIRI- CONTINENTE VECHI

Savantii australieni care au explorat zone necunoscute din Oceanul Indian au anuntat, joi, ca au descoperit fragmente din stravechiul Gondwana, un super-continent care aduna laolalta, în urma cu multe milioane de ani, toate continentele aflate în zilele noastre în emisfera sudica.

Doua “insule” scufundate au fost descoperite pe fundul oceanului, în apele internationale, la o distanta de 1.600 de kilometri de vestul Australiei, în timpul unei misiuni de recunoastere întreprinsa în luna octombrie.

Insulele scufundate contin fosilele unor vietuitoare obisnuite sa traiasca în ape putin adânci, ceea ce înseamna ca acele stânci se aflau, la un anumit moment, la nivelul marii sau chiar deasupra marii, a explicat Jo Whittaker, geofizician la Universitatea din Sydney, care a facut parte din misiunea de explorare.

Insulele nu au putut fi create de activitatea vulcanica submarina, a adaugat ea.

Aceasta descoperire ar putea sa îi ajute pe specialisti sa înteleaga mai bine felul în care Gondwana s-a rupt, dând nastere Australiei, Antarcticii si Indiei, în urma cu 80-130 de milioane de ani, a precizat Jo Whittaker.

Cercetatoarea australiana doreste sa studieze în continuare deriva Indiei mai întâi spre nord-vest, apoi spre nord, deoarece partea de nord-est a peninsulei indiene, în trecut unita cu Australia, a lovit Eurasia, dând nastere muntilor Himalaya.

“Stim, în mare, locul în care se gaseau aceste continente, dar nu cu precizie. Oceanul Indian oriental este una dintre zonele lumii oceanice cel mai putin explorate în termeni tectonici”, a adaugat Jo Whittaker.

Esantioane de granit au fost recoltate de pe faleza uneia dintre “insule”, la o adâncime de 2.000 de metri sub nivelul marii. Ele trebuie datate, însa oamenii de stiinta estimeaza deja ca acele roci au o vechime de 1 miliard de ani.

Mediafax

OARE?

Un craniu mumificat, de forma alungita, gasit in Peru, ar putea demonstra in sfarsit existenta extraterestrilor. Capul, aproape la fel de lung ca si trupul de 50 de centimetri, i-a uimit pe antropologi.

Scheletul din fotografieCRANIUL DIN PERU este unul dintre cele doua gasite in orasul Andahuaylillas, in provincia Quispicanchi din sudul tarii.

Descoperirea a fost facuta de Renato Davila Riquelme, care lucreaza pentru muzeul Privado Ritos Andinos din Cusco.
Extraterestru Peru

Acesta a declarat ca ochii creaturii sunt mai mari decat ai oamenilor.

Craniul prezinta si o zona deschisa – fontanela – caracteristica copiilor aflati in primul an de viata, dar are si doi molari mari, gasiti numai la oameni in varsta.

Riquelme a declarat ca reprezentantii muzeului au contactat trei antropologi din Spania si Rusia care au ajuns la aceeasi concluzie: “nu este om”. Acestia au declarat ca vor continua cercetarile pentru a deslusi misterul.

Din fericire pentru experti, odata cu scheletul s-a conservat si o parte dintr-un glob ocular. Cu ajutorul acesteia oamenii de stiinta vor putea determina ADN-ul si stabili daca scheletul este uman sau nu.

A doua mumie gasita in Peru este incompleta si masoara numai 30 de centimetri. II lipseste fata si pare imbracata intr-un strat care seaman cu o placenta. Sta intr-o pozitie de fat.

ProTV

ROMANIA MISTERIOASA

Nu puţine sunt zonele României unde se spune că paranormalul învinge realitatea, făcând să rodească, încă din vremuri imemoriale, legende, mistere şi poveşti incredibile. De la păduri pe care vizitatorii le descriu ca “portaluri” către alte lumi, deasupra cărora s-ar fi perindat destule OZN-uri cât să le aducă faimă internaţională, până la temple misterioase sau comori blestemate, nimic nu lipseşte de pa harta României aşa-zis paranormale sau superstiţioase, dacă e să-i ascultăm pe sceptici. Pădurea Baciului, Templul Ursitelor, Râpa Diavolului şi satele maramureşene în care maşinile “alunecă” la deal sunt primele destinaţii de pe acest traseu al misterelor autohtone asupra cărora ne-am oprit pentru a vedea unde se termină explicaţiile ştiinţifice şi unde începe folclorul local.
de Camelia Moga
Pădurea Baciu – ‘tărâmul’ preferat al specialiştilor în paranormal şi ezoterism
Pădurea Hoia-Baciu, situată în inima Ardealului, în vestul oraşului Cluj Napoca, este cu siguranţă locul cel mai faimos din România unde au fost investigate şi analizate o serie de fenomene absolut inexplicabile. Fenomenele paranormale întâlnite aici sunt în mod clar evidente, fiind necontestate chiar şi de cei mai sceptici oameni de ştiinţă. Încă din cele mai vechi timpuri, localnicii din jurul pădurii au observat pe propria piele că ceva straniu se întâmplă cu ei sau în jurul lor: senzaţii fizice inexplicabile, observarea unor lumini cu forme şi culori diverse, umbre ciudate, voci şi chipuri umane. Percepută ca o poartă între lumi, pădurea Baciu a rămas multă vreme un subiect tabu, oamenii temându-se să-i calce ‘pragul’ sau să aducă vorba despre ea, considerând-o un loc bântuit de duhuri rele. Cel care s-a încumetat să spargă gheaţa pentru o analiză aprofundată a fenomenelor paranormale specifice locului a fost biologul Alexandru Sift (1936-1993). Din 1950 şi până în 1960, el a surprins cu aparatul de fotografiat ‘umbrele’ care îl însoţeau în lungile plimbări printre stejarii misterioasei păduri, dar şi numeroase alte forme, lumini şi siluete, invizibile cu ochiul liber. După 1970, cercetările începute de Sift au fost continuate de diverşi oameni de ştiinţă din România. Zona devine în scurt timp celebră şi printre specialiştii în paranormal şi ezoterism din întreaga lume, cercetători renumiţi din Europa şi Statele Unite reuşind să prindă pe peliculă misterele pădurii.
Cercetătorul Adrian Pătruţ, doctor în chimie şi conferenţiar la Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj, preşedinte al Societăţii Române de Parapsihologie, şi-a dedicat o bună parte din viaţă cercetării fenomenelor stranii din pădurea Baciu, fiind în prezent una dintre cele mai autorizate voci pe subiect. După 30 de ani de cercetări, profesorul susţine că spectrul larg al fenomenelor paranormale întâlnite în Pădurea Baciu nu permite încadrarea lor într-un singur capitol al fenomenologiei paranormale. Structuri imateriale sau materiale de forme diverse care apar în faţa ochilor curioşilor, în miez de noapte sau în plină zi, fluctuaţii ale câmpului electromagnetic, emisii infrasunet sau urme neobişnuite apărute pe sol reprezintă doar o parte din “spectacolul” pe care pădurea îl oferă cu generozitate călătorului mai mult sau mai puţin avizat. Oamenii care trec accidental prin anumite zone ale pădurii, considerate de iniţiaţi adevărate porţi de trecere în alte lumi, se plâng de arsuri de piele, anxietate, stare de leşin, sete excesivă, iritaţii, dureri de cap etc. Aici şi plantele par afectate de misterele pădurii, vegetaţia prezentând pe alocuri forme de deshidratare, arsuri şi necroze ale tulpinilor şi frunzelor. Pădurea mai este celebră şi datorită aşa-numitelor OZN-uri care străbat cerul, din senin, dar şi celor invizibile pentru ochiul uman, care pot fi însă fotografiate. “Prezenţa OZN-urilor invizibile, mult mai numeroase decât cele vizibile, reprezintă o premieră mondială”, spune Pătruţ.
În lume, zone cu astfel de manifestări mai sunt în Deşertul Mojave, Golful Breeze din Statele Unite, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia şi Muntele Kailasa din Tibet. “Însă, prin amploarea, varietatea şi complexitatea manifestărilor, Pădurea Baciu rămâne, până în prezent, cea mai importantă zonă cunoscută în care se produc relativ sistematic fenomene neconvenţionale”, afirmă profesorul clujean.
Enigmele de la Templul Ursitelor din Şinca Veche

La poalele Făgăraşului, în străvechiul sat românesc Şinca Veche, se află “Mănăstirea Săpată în Piatră” sau “Templul Ursitelor”, cum i se mai spune, un loc fără vârstă despre care se spun poveşti fabuloase, încărcate de magie. Mănăstirea a fost construită pe locul unui străbun loc sacru despre care cercetătorii spun că are o vechime de aproape 7.000 de ani. Controversele despre originea locului sunt numeroase: o mănăstire creştină ascunsă, un vechi templu dacic ori poate preistoric? Deşi există voci care susţin că mănăstirea a fost unul dintre primele locuri de cult creştin din Dacia, alţi specialişti plasează originea ei în perioada predacică, aducând în sprijinul acestei idei existenţa câtorva inscripţii necreştine de pe unul din pereţii altarului. În piatra fragilă au fost săpate cinci încăperi, mai mari de un stat de om, cu două altare şi cu un horn piramidal, ca o turlă de biserică prin a cărei deschidere se vede cerul.
“Energii ciudate” sau “stare deosebită” sunt expresii deseori întâlnite la cei care au călcat pragul mănăstirii săpate în stâncă sau au căutat un loc de odihnă în imediata sa apropiere. Încărcătura energetică deosebită a locului se manifestă uneori prin apariţii inexplicabile de sfere de lumină, cruci şi semne stranii. În prejma marilor sărbători religioase, unii oameni spun că aud coruri care par să vină din cer. Toţi cei care au auzit corul nelumesc spun că au fost fascinaţi de faptul că, deşi muzica părea bisericească, iar cuvintele se auzeau clar, nu reuşeau să desluşească sensul lor. Părea o limbă arhaică şi totuşi neobişnuit de familiară.
Legendele locului mai spun că templul este o poartă către alte lumi, prin care cei din vechime ştiau cum să comunice cu “lumi superioare” sau cu fiinţe din alte dimensiuni. De asemenea, se spune că în locul unde pătrund razele soarelui prin gaura săpată în stâncă se împlinesc toate dorinţele bune şi curate. Acum un secol, tinerii din zonă se urcau pe dealul Pleşu, unde este săpată mănăstirea, şi aruncau o roată cu paie în flăcări, cu credinţa că, văzând desenele făcute de foc şi traseul roţii, îşi vor afla “ursita” şi se vor căsători în acel an. Tradiţia se respectă de Sf. Gheorghe, la Lăsata Secului de Paşti şi Schimbarea la Faţă. Tot în aceste zile se spune că aici îţi poţi schimba destinul. Şi iarba din jurul ”Templului Ursitelor” face minuni. Vacile care pasc aici dau lapte mai mult şi mai gustos decât celelalte, iar dacă vreun localnic suferă de vreo boală, îşi găseşte alinarea mergând la templu şi bând apă din izvorul situat în apropiere.
Unele persoane au avut aici viziunea unor globuri de lumină şi chiar a unei lumini puternice. Majoritatea sunt invizibile pentru ochiul uman, fiind capturate însă de aparatele de filmat sau fotografiat – fenomene energetice încă necunoscute, comparabile cu cele din celebra pădure Baciu, de lângă Cluj. O relatare inclusă şi în paginile “Monitorului” de Braşov în 1996, aparţine unui reporter TVR, Lucian Băbeanu, care se afla în mănăstire să tragă nişte cadre. Spre surpinderea sa, camera de filmat a început să pornească şi să se oprească singură din înregistrare, nerăspunzând la comenzi. La întoarcerea în studio, când au vizionat înregistrarea, au fost uimiţi să observe sfere de lumină care străluceau intens în adâncul bisericii, pe care nici el şi nici ceilalţi nu le văzuseră la momentul filmării.

Comoara blestemată din Râpa Diavolului
La câţiva kilometri de satul Poiana Treistii din comuna Cosminele, judeţul Prahova, se află Râpa Diavolului, un loc pe seama căruia localnicii au creat o adevărată legendă. În vremuri străvechi, spun ei, preoţii daci făceau aici ritualuri şi invocau forţele naturii şi spiritele pentru ghidare şi protecţie. Legenda spune că duhuri necurate bântuie acum zona şi păzesc un adevărat tezaur din metale preţioase, pe care l-ar fi îngropat haiducii, punând asupra lui un blestem ca să nu poată fi găsit. Doar cel care se încumeta să doarmă în zonă poate primi în vis soluţia pentru accesul la această comoară. Ciobanii locului vorbesc despre flăcări albastre care ard deasupra acestui loc în anumite nopţi ale anului. Cât despre cei care au încercat să dezgroape comoara, se spune că mulţi au înnebunit sau au rătăcit zile întregi, fără ţintă, fiind găsiţi la zeci de kilometri depărtare zgâriaţi, cu hainele sfâşiate şi privirea pierdută. Aceeași soartă au împărtăşit-o şi trei preoţi care au încercat, cu mult timp în urmă, să facă o slujbă de exorcizare a locului.
Relatările celor care şi-au luat inima în dinţi şi au încercat să dezgroape comoara vorbesc despre apariţia unor duhuri înspăimântătoare cu cap de taur şi trup uman. Poveşti similare au şi cei care, din curiozitate sau pură întâmplare, şi-au pus cortul lângă Râpa Diavolului. Pe lângă viziunea duhurilor cu înfăţişare stranie, somnul le-a fost tulburat de foşnete, zgomote ciudate şi zgâlţâieli ale cortului.
Maşina care ‘alunecă’ la deal

Fenomene inexplicabile sau simplă iluzie optică? Maramureşenii din Budeşti şi Cavnic sunt martorii unor fenomene fizice neobişnuite. Pe drumul care leagă cele două localităţi exista o pantă care sfidează legile gravitaţiei: lucrurile urcă singure, în loc să coboare. Mai mulţi şoferi povestesc amuzaţi sau nedumeriţi, în funcţie de firea fiecăruia, cum maşinile lor scoase din viteza urca dealul, deşi cheia este scoasă din contact. Cei care ştiu ce se întâmplă acolo scot din viteza maşinile la baza dealului, şi până sus ating cam 20 de kilometri pe oră, în cazul în care maşinile nu sunt foarte grele. Iar fenomenele din Maramureş nu sunt singulare. Maşina urca singură şi pe Dealul Măgura Bacaului. Pentru unii șoferi, ceea ce pare a fi ‘la deal’ e, de fapt, ‘la vale’. Cei care n-au vrut să se lase prinși de vraja fenomenul aparent miraculos, au recurs la măsurători care le-au arătat că dealul este de fapt o iluzie optică, influenţată de unghiul de înclinaţie a întregii zone din care face parte şi panta cu pricina, aducând ca argument bula de aer a polobocului care de fapt coboară şi nu urcă.
O posibilă explicaţie ştiinţifică pentru fenomenele neobişnuite a fost dată de universitarul Adrian Pătruţ, cercetătorul care a explorat fenomenele paranormale din pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj. Astfel de cazuri au fost întâlnite şi în alte zone de pe glob, iar la baza lor se află ceea ce specialiştii numesc ‘mascon’, un termen internațional care defineşte ‘concentrarea de masă’. Mai exact, e posibil ca în susul pantei, să existe focalizată, la adâncime mică, o concentrare fie de minereuri cu proprietăţi magnetice, care pot face şi o busolă să o ia razna, fie de metale grele, care acţionează gravitaţional asupra obiectelor de pe stradă, spune Pătruţ.
Apa care izvorăşte doar înainte de Rusalii
Sătenii din satul Stârciu, din comuna sălăjeană Horoatu Crasnei, spun că, în fiecare an, apa unui izvor tămăduitor iese la suprafaţă doar înainte de Rusalii, pentru a seca din nou după câteva săptămâni. Sute de oameni vin anual să vadă minunea, iar autorităţile locale chiar s-au grăbit să transforme miracolul într-o atracţie turistică. Nimeni nu ştie de ce apa iese la suprafaţă doar înaintea sărbătorii Pogorârii Sfântului Duh. Bătrânii locului spun că în zona de unde ţâşneşte ‘Fântâna Leacului’ ar fi existat cu sute de ani în urmă o mănăstire, iar izvorul vine ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Fețele bisericeşti locale nu infirma, dar nici nu confirmă efectul tămăduitor al apei. Fenomenul de la Stârciu iese din sfera experienţelor palbabile şi explicabile, iar marele său merit este că-i ajută pe oameni să- şi păstreze credinţa. De cealaltă parte, minţile mai raţionale spun că fenomenul poate avea şi explicaţii pur ştiinţifice: apa adunată în subteran în urma topirii zăpezilor din timpul iernii şi a ploilor abundente de primăvară.
http://ghidulcomorilor.blogspot.com

NU AVEM CE PROMOVA?

O resursă aproape virgină a litoralului românesc se găseşte nu pe uscat, ci în adâncuri. Este vorba de relicvele istorice şi de vasele scufundate ce zac pe fundul mării, care ar putea atrage scafandri pasionaţi de istorie şi arheologie din toată lumea.

Scufundările subacvatice au depăşit de mult stadiul de hobby exclusivist şi devin din ce în ce mai mult un sport de masă. În clipa de faţă, la nivel global există peste zece milioane de scafandri amatori atestaţi, dintre care o mare parte bat lumea în lung şi în lat pentru a descoperi cele mai palpitante locuri din care poate fi explorat adâncul mărilor şi oceanelor. Unii se dau în vânt după rechini şi alţi peşti mari, alţii străbat şi 10.000 de kilometri pentru a vedea în mediul lor natural căluţii de mare pigmei, alţii au ca pasiune epavele de tot felul – vapoare, avioane, elicoptere scufundate. Goana acestui gen aparte de turişti după noi experienţe subacvatice a creat o adevărată industrie care rulează anual miliarde de euro.
România are ieşire la mare, există condiţii pentru a practica scufundările, însă deocamdată rămâne o destinaţie periferică pe harta „diving”-ului. Cu toate că există motive evidente care explică această stare de fapt, există şi câteva argumente care ar convinge scafandri din alte ţări să vină la Constanţa şi Mangalia. Cu puţin efort din partea autorităţilor şi a investitorilor, numeroşi scafandri pasionaţi de arheologie şi de epave ar renunţa măcar o dată la o vacanţa într-o ţară tropicală pentru o aventură la Marea Neagră.
Tulburea şi tulburătoarea Mare Neagră
Evghenii Mărăşescu face scufundări în Marea Neagră, şi nu numai, de peste 40 de ani. Este de profesie inginer, dar după 1990 şi-a abandonat meseria pentru a-şi urma pasiunea. A înfiinţat în 1994 centrul de scufundări Delphi, printre primele din ţară, şi un magazin de profil.
În opinia lui Mărăşescu, cel mai important dezavantaj al Mării Negre este lipsa de vizibilitate. Sunt zile întregi în care nu se poate intra în apă, pentru că vizibilitatea este foarte redusă. Pentru a stabili gradul de vizibilitate, scafandrii au ca etalon distanţa de la care se poate vedea un disc alb, cu diametrul de 30 de centimetri. În Marea Neagră, vizibilitatea de doi metri e o obişnuinţă. Sub doi metri e rău, oamenii nu se mai scufundă. Cea mai bună vizibilitate este de 15-20 de metri, dar asta nu se întâmplă decât o dată sau două ori pe an. Spre comparaţie, în Marea Roşie, una dintre destinaţiile favorite ale scafandrilor amatori din întreaga lume, vizibilitatea obişnuită este de 40 de metri. Marea Neagră are însă particularitatea că aici se varsă mai multe fluvii, Dunărea aducând cu sine cei mai mulţi afluenţi care tulbură apa.
Comorile din adâncuri
Evghenii Mărăşescu spune însă că, în ciuda vizibilităţii reduse, Marea Neagră are un mare avantaj: este foarte bogată in relicve istorice, vizibile la adâncimi relativ mici. Vase de cupru şi de bronz din secolul trecut, ancore medievale de la navele care ancorau în secolele XVI-XVII şi chiar vase de ceramică, datate de specialişti ca fiind din epoca antică, toate pot fi găsite nu departe de ţărm. Una dintre ancore, găsită de Ev¬ghenii Mărăşescu, aparţinea unui caiac turcesc şi a fost donată Muzeului Marinei, care a expus-o în sălile sale. Este singura ancoră de acest tip descoperită cu lanţul intact.
Cel mai atractiv loc de scufun¬dări din România ar putea fi oraşul antic scufundat în Ma¬rea Neagră, în zona Mangaliei. Primul care a explorat zona este Constantin Scarlat, părintele scafandrilor din România, acum 40 de ani. Acesta a găsit aici amfore şi mai multe vestigii şi a formulat ipoteza că aici ar fi existat cândva ruinele oraşului antic Callatis. Următorul care a exploatat zona a fost Vasile Cosma, un inginer operator la Sahia Film. Acesta a găsit şi urme ale unui dig. Un alt cercetător a găsit o nouă urmă de dig la distanţă destul de mare faţă de ţărm. Jeno Szabo, un alt explorator care a investigat zona, confirmă prezenta sub apă a numeroase artefacte, care ar putea fi recuperate de scafandri arheologi fără costuri exorbitante.
În urma acestor descoperiri, mulţi cred că sub ape se află o adevărată cetate scufundată. Părerile privind existenţa unei Atlantide a Mării Negre sunt însă împărţite. În timp ce Sorin Colesniuc, directorul Muzeului de Arheologie din Mangalia, susţinea anul trecut că scafandrii pot urma traseul fostelor străzi, că se văd pavaje din dale de piatră, resturi ale unor construcţii – coloane şi capiteluri şi ziduri din cărămidă antică -, Mărăşescu crede că mai degrabă este vorba de un mit: „Aşa cum sunt şi legendele că fundul Mării Negre ar adăposti mormântul poetului exilat Ovidius”. Dacă încă nu este absolut cert că putem vorbi de o cetate scufundată, existenţa a numeroase vestigii arheologice aflate în zona din dreptul Mangaliei este incontestabilă, ea fiind documentată prin numeroase explorări efectuate în ultimii zeci de ani.
Foarte interesante sunt şi ruinele cetăţii antice Tomis, a¬flate la câţiva metri sub apă, nu departe de Cazinoul din Constanţa. Evident, o creştere a numărului de scafandri în aceste locaţii arheologice ar impune măsuri speciale de protejare a artefactelor de pe fundul mării, pentru a împiedica sustragerea lor. Alte ţări aplică proceduri destul de simple prin care protejează obiectivele istorice, dar, în acelaşi timp, permit turiştilor să se bucure de ele. Experienţa lor poate fi folosită cu succes şi de România.
SURSA:
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/comorile-ignorate-ale-marii-negre-194514.htm

AUR IN ROMANIA


In 1875, in timpul sapaturilor pentru instalatia de apa ce urma sa deserveasca Manastirea Sinaia, lucratorii ar fi gasit peste 100 de placi din aur inscriptionate intr-o limba necunoscuta. O alta legenda spune ca Se pare ca, in secolul al XIX-lea, in jurul anului 1873, au fost descoperite, fie in cadrul unor lucrari efectuate la temelia Manastirii Sinaia (pe locul unui fost altar al cultului zalmoxian?), fie la saparea fundatiei Castelului Peles, un numar neprecizat de tablite de aur cu inscriptii dacice.

Guvernul condus de Lascar Catargiu ar fi donat veritabila comoara regelui Carol I. Legenda privitoare la misteriosul tezaur a fost transmisa din generatie in generatie, informeaza CanCan.

Doua dintre replicile din plumb se gasesc la muzeul Manastirii Sinaia, cateva zeci, in depozitul Institutului de arheologie „Vasile Parvan”, dar este posibil ca o parte din placutele originale sa se gaseasca inca la Banca Nationala a Romaniei.

Nicolae Ceausescu a ordonat in anii 1970 o ancheta prin care sa se ia urma tezaurului pierdut, dar fara niciun rezultat.

Dupa ce au fost copiate pe alte tablite, dar de plumb, o parte ar fi fost topite de Carol I (caruia ii fusesera daruite de premierul Lascar Catargiu) pentru a finanta constructia resedintei sale montane, in timp ce alta parte ar fi fost depozitate in tezaurul Bancii Nationale si ar fi luat drumul Moscovei, impreuna cu Closca cu puii de aur si alte valori, in timpul momentelor critice de la finalul primului Razboi Mondial.

Conform marturiei extrem de discutabile a unui fost ofiter din trupele speciale sovietice (Vitalie Usturoi, convertit, dupa 1989, in om de afaceri si implicat in mai multe scandaluri, inclusiv de contrabanda cu materiale radioactive), unele tablite s-ar afla in continuare in Rusia, in timp ce altele – circa 35-40 – ar fi reintrat, in secret, in tezaurul Bancii Nationale de la Bucuresti. De asemenea, s-au facut conexiuni intre pictogramele de la Sinaia si scrierea pe mandibule de cai de la Chitila (concurand scrierea pe carapace de broasca testoasa din China neolitica), fapt ce ridica intreaga afacere la un nivel greu de probat stiintific.

In 2003, o carte a lui Dan Romalo, „Cronica apocrifa pe placi de plumb?”, starnea agitatie in presa si, pe alocuri, in lumea academica romaneasca. Autorul, inginer pensionar, povestea ca, in tinerete, prin anii ’40, fusese chemat sa fotografieze niste misterioase placute de plumb depozitate in subsolurile Muzeului de Antichitati din Bucuresti. Laolalta, tablitele constituiau o epopee fastuoasa a regilor daci, cu imagini parca desprinse (sau copiate?) de pe Columna lui Traian si ample fragmente de scriitura in alfabet grecesc, dar si intr-o limba necunoscuta, posibil in limba daca.

Istoricii s-au temut mai multe decenii ca ele ar fi reprezentat niste falsuri, asa ca nu s-au inghesuit sa le cerceteze. O prietena a familei Romalo, Marioara Golescu, s-ar fi incumetat, insa, sa inceapa redactarea unei carti consacrate acestui fenomen si, cu acordul directorului muzeului, profesorul Ion Nestor, l-ar fi chemat pe tanarul Dan Romalo sa le fotografieze. Se pare ca, la acel moment, nu se cunostea nici macar provenienta aproximativa a obiectelor, existand doar presupunerea ca ele ar fi fost aduse la muzeu pe la inceputul secolului XX, de catre academicianul Grigore Tocilescu, cunoscut epigrafist.

In anii ’80, la Muzeul (redenumit) de Arheologie, ar mai fi ramas doar patru asemenea tablite (altele doua regasindu-se in colectia Manastirii Sinaia), insa, printr-un miracol, dupa cutremurul din 1977, mama lui Dan Romalo a reusit sa salveze o mare parte dintre cliseele realizate in 1943-1944. In prezent, oficiali ai Muzeului de Arheologie sustin ca detin pana la 35 de artefacte (din aproape 100 existente candva), estimand numarul lor total pe teritoriul Romaniei, in colectii particulare sau institutionalizate, la circa 50.

S-au emis mai multe ipoteze legate de subiect. Originea obiectelor este, in continuare, extrem de disputata: placi de aur, copiate ulterior in plumb, sau de plumb (dintr-un aliaj aproape identic cu cel folosit la Sarmisegetuza) dar acoperite initial cu folie de aur si realizate de marii preoti daci (teza reluata de Dumitru Manolache in cartea sa din 2006 „Tezaurul dacic de la Sinaia – legenda sau adevar ocultat?”), ori falsuri exceptionale atribuite fie invatatilor din Scoala Ardeleana, fie lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (recidivist dovedit – „Diploma barladeana”, „Hrisovul lui Iurg Koriatovici” – in materie de falsuri patriotice, in opinia lui P.P. Panaitescu) sau Nicolae Densusianu (autorul cartii „Dacia preistorica”), fie unor anonimi geniali (inclusiv un savant de talia lui Vasile Parvan mergand pe aceasta interpretare)?
Un lucru este clar: asemenea materiale, extrem de coerente, nu puteau fi opera unui diletant, ci a unor martori ai evenimentelor narate sau a unor cunoscatori ulteriori ai lor, care aprofundasera subiectul
Adevar sau legenda, cert este ca zona din jurul celebrului castel de pe Valea Prahovei a intrat in vizorul cautatorilor de comori.
SURSA:
http://hartacomorii.blogspot.com/2010/09/100-de-placi-din-aur-inscriptionate.html

ce mai descopera NASA

Staţia Spaţială Internaţională a NASA a descoperit un oraş necunoscut, situat undeva în statul Dakota de Nord din zona vestului mijlociu al Statelor Unite.

În drumul său deasupra Pământului, Staţia Spaţială Internaţională a filmat pe timp de noapte marile oraşe ale lumii identificate cu ajutorul luminilor. Un jurnalist al publicaţiei Midwest Energy News, Ken Paulman a observat că în jurul unor locaţii cunoscute în partea de est se văd la un moment dat luminile unui „oraş foarte mare”, care însă nu poate fi identificat. El susţine că luminile vin de la câmpul de petrol Bakken din Dakota de Nord.

Câmpul de petrol Bakken se extinde în Dakota de Nord, Montana şi Canada, fiind cel mai mare din lume. Este o zonă destul de controversată, pentru că nimeni nu ştie exact ce cantitate de petrol se produce aici, suprafaţa sa fiind de aproximativ 520.000 de kilometri pătraţi.

Filmarea a fost realizată anul acesta timp de trei luni între luna august şi luna octombrie şi a fost publicată pe site-ul http://eol.jsc.nasa.gov Imaginile mai surprind o furtună solară, câteva formaţiuni noroase masive şi lumina rezultată din atmosfera planetei noastre

ISTORIA UITATA-GADDAFI

Unul din efectele „secundare” ale morţii lui Muammar Gaddafi este acela că arheologii pot explora părţi ale ţării, care în trecut erau ţinute în secret de către dictatorul libian.

Cu ajutorul unor sateliţi, experţii au descoperit existenţa a mai mult de 100 de fortificaţii, oraşe şi sate – multe din ele cu structuri asemănătoare castelelor – în partea de sud-vest a deşertului libian.

Arheologii de la Universitatea din Leicester, Marea Britanie au descoperit că aceste construcţii impresionante sunt opera civilizaţiilor pre-islamice, aşa numiţii Garamantes – popor cunoscut numai din scrierile grecilor şi romanilor.

Construcţiile găsite pe teritoriul libian sunt într-o stare perfectă de conservare: „zidurile sunt înalte de patru metri, iar cărămizile din chirpici sunt aproape intacte”, a declarat unul din cercetătorii care studiază acest sit.
„Din cauza regimului Gaddafi a fost uitată această parte de istorie. Clădirile sunt impresionante, însă din păcate au rămas neobservate şi neînregistrate vreme de peste 40 de ani”, a declarat David Mattingly, profesor de arheologie de la Universitatea Leicester.

„Aceste imagini realizate cu ajutorul sateliţilor scot la iveală date istorice care ne ajută să înţelegem cât de mult sau puţin s-a schimbat lumea vreme de 1500 de ani. Dovezile ne arată că tipul de climă, specifică deşertului, nu s-a schimbat prea mult”, a adăugat profesorul dr. Martin Sterry, citat de Io9.com.
Această descoperire oferă mai multe informaţii despre Garamates, civilizaţia barbară despre care se ştie că a dat naştere la o mulţime de conflicte militare, pe vremea Imperiului Roman.

„Tot ce ştiam până acum despre Garamates s-a schimbat radical. Îi credeam un popor înapoiat, dar de fapt ei sunt foarte bine organizaţi. Trăiau în sate şi oraşe fortificate şi sate bine conduse”, a conchis Mattingly.

DA VINCI

Celebra pictura Salvator Mundi, cea despre care se spune ca este pictura pierduta a lui Leonardo da Vinci, va fi expusa la National Gallery din Londra in cadrul expozitiei „Leonardo da Vinci: Pictor la Curtea din Milano” („Leonardo da Vinci: Painter of the Court of Milan”), informeaza The Sun.PICTURA DA VINCIDespre panza care il infatiseaza pe Iisus Hristos tinand in mana stanga un glob de sticla, care poate semnifica lumea sau cosmosul, se considera, initial, a fi semnata de un discipol al maestrului Da Vinci insa expertizele ulterioare au confirmat faptul ca este vorba despre o opera originala Leonardo da Vinci.

Pe langa artificiile care tin de tehnica curata in pictura lui Da Vinci, specialistii au remarcat si asemanarea dintre chipul si postura Mantuitorului din acest tablou cu cea a Mantuitorului din mult mai cunoscuta pictura „Cina cea de taina”.
ANTENA3

RUINE IN MAREA NEAGRA

%d blogeri au apreciat: