NU AVEM CE PROMOVA?

O resursă aproape virgină a litoralului românesc se găseşte nu pe uscat, ci în adâncuri. Este vorba de relicvele istorice şi de vasele scufundate ce zac pe fundul mării, care ar putea atrage scafandri pasionaţi de istorie şi arheologie din toată lumea.

Scufundările subacvatice au depăşit de mult stadiul de hobby exclusivist şi devin din ce în ce mai mult un sport de masă. În clipa de faţă, la nivel global există peste zece milioane de scafandri amatori atestaţi, dintre care o mare parte bat lumea în lung şi în lat pentru a descoperi cele mai palpitante locuri din care poate fi explorat adâncul mărilor şi oceanelor. Unii se dau în vânt după rechini şi alţi peşti mari, alţii străbat şi 10.000 de kilometri pentru a vedea în mediul lor natural căluţii de mare pigmei, alţii au ca pasiune epavele de tot felul – vapoare, avioane, elicoptere scufundate. Goana acestui gen aparte de turişti după noi experienţe subacvatice a creat o adevărată industrie care rulează anual miliarde de euro.
România are ieşire la mare, există condiţii pentru a practica scufundările, însă deocamdată rămâne o destinaţie periferică pe harta „diving”-ului. Cu toate că există motive evidente care explică această stare de fapt, există şi câteva argumente care ar convinge scafandri din alte ţări să vină la Constanţa şi Mangalia. Cu puţin efort din partea autorităţilor şi a investitorilor, numeroşi scafandri pasionaţi de arheologie şi de epave ar renunţa măcar o dată la o vacanţa într-o ţară tropicală pentru o aventură la Marea Neagră.
Tulburea şi tulburătoarea Mare Neagră
Evghenii Mărăşescu face scufundări în Marea Neagră, şi nu numai, de peste 40 de ani. Este de profesie inginer, dar după 1990 şi-a abandonat meseria pentru a-şi urma pasiunea. A înfiinţat în 1994 centrul de scufundări Delphi, printre primele din ţară, şi un magazin de profil.
În opinia lui Mărăşescu, cel mai important dezavantaj al Mării Negre este lipsa de vizibilitate. Sunt zile întregi în care nu se poate intra în apă, pentru că vizibilitatea este foarte redusă. Pentru a stabili gradul de vizibilitate, scafandrii au ca etalon distanţa de la care se poate vedea un disc alb, cu diametrul de 30 de centimetri. În Marea Neagră, vizibilitatea de doi metri e o obişnuinţă. Sub doi metri e rău, oamenii nu se mai scufundă. Cea mai bună vizibilitate este de 15-20 de metri, dar asta nu se întâmplă decât o dată sau două ori pe an. Spre comparaţie, în Marea Roşie, una dintre destinaţiile favorite ale scafandrilor amatori din întreaga lume, vizibilitatea obişnuită este de 40 de metri. Marea Neagră are însă particularitatea că aici se varsă mai multe fluvii, Dunărea aducând cu sine cei mai mulţi afluenţi care tulbură apa.
Comorile din adâncuri
Evghenii Mărăşescu spune însă că, în ciuda vizibilităţii reduse, Marea Neagră are un mare avantaj: este foarte bogată in relicve istorice, vizibile la adâncimi relativ mici. Vase de cupru şi de bronz din secolul trecut, ancore medievale de la navele care ancorau în secolele XVI-XVII şi chiar vase de ceramică, datate de specialişti ca fiind din epoca antică, toate pot fi găsite nu departe de ţărm. Una dintre ancore, găsită de Ev¬ghenii Mărăşescu, aparţinea unui caiac turcesc şi a fost donată Muzeului Marinei, care a expus-o în sălile sale. Este singura ancoră de acest tip descoperită cu lanţul intact.
Cel mai atractiv loc de scufun¬dări din România ar putea fi oraşul antic scufundat în Ma¬rea Neagră, în zona Mangaliei. Primul care a explorat zona este Constantin Scarlat, părintele scafandrilor din România, acum 40 de ani. Acesta a găsit aici amfore şi mai multe vestigii şi a formulat ipoteza că aici ar fi existat cândva ruinele oraşului antic Callatis. Următorul care a exploatat zona a fost Vasile Cosma, un inginer operator la Sahia Film. Acesta a găsit şi urme ale unui dig. Un alt cercetător a găsit o nouă urmă de dig la distanţă destul de mare faţă de ţărm. Jeno Szabo, un alt explorator care a investigat zona, confirmă prezenta sub apă a numeroase artefacte, care ar putea fi recuperate de scafandri arheologi fără costuri exorbitante.
În urma acestor descoperiri, mulţi cred că sub ape se află o adevărată cetate scufundată. Părerile privind existenţa unei Atlantide a Mării Negre sunt însă împărţite. În timp ce Sorin Colesniuc, directorul Muzeului de Arheologie din Mangalia, susţinea anul trecut că scafandrii pot urma traseul fostelor străzi, că se văd pavaje din dale de piatră, resturi ale unor construcţii – coloane şi capiteluri şi ziduri din cărămidă antică -, Mărăşescu crede că mai degrabă este vorba de un mit: „Aşa cum sunt şi legendele că fundul Mării Negre ar adăposti mormântul poetului exilat Ovidius”. Dacă încă nu este absolut cert că putem vorbi de o cetate scufundată, existenţa a numeroase vestigii arheologice aflate în zona din dreptul Mangaliei este incontestabilă, ea fiind documentată prin numeroase explorări efectuate în ultimii zeci de ani.
Foarte interesante sunt şi ruinele cetăţii antice Tomis, a¬flate la câţiva metri sub apă, nu departe de Cazinoul din Constanţa. Evident, o creştere a numărului de scafandri în aceste locaţii arheologice ar impune măsuri speciale de protejare a artefactelor de pe fundul mării, pentru a împiedica sustragerea lor. Alte ţări aplică proceduri destul de simple prin care protejează obiectivele istorice, dar, în acelaşi timp, permit turiştilor să se bucure de ele. Experienţa lor poate fi folosită cu succes şi de România.
SURSA:
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/comorile-ignorate-ale-marii-negre-194514.htm

AUR IN ROMANIA


In 1875, in timpul sapaturilor pentru instalatia de apa ce urma sa deserveasca Manastirea Sinaia, lucratorii ar fi gasit peste 100 de placi din aur inscriptionate intr-o limba necunoscuta. O alta legenda spune ca Se pare ca, in secolul al XIX-lea, in jurul anului 1873, au fost descoperite, fie in cadrul unor lucrari efectuate la temelia Manastirii Sinaia (pe locul unui fost altar al cultului zalmoxian?), fie la saparea fundatiei Castelului Peles, un numar neprecizat de tablite de aur cu inscriptii dacice.

Guvernul condus de Lascar Catargiu ar fi donat veritabila comoara regelui Carol I. Legenda privitoare la misteriosul tezaur a fost transmisa din generatie in generatie, informeaza CanCan.

Doua dintre replicile din plumb se gasesc la muzeul Manastirii Sinaia, cateva zeci, in depozitul Institutului de arheologie „Vasile Parvan”, dar este posibil ca o parte din placutele originale sa se gaseasca inca la Banca Nationala a Romaniei.

Nicolae Ceausescu a ordonat in anii 1970 o ancheta prin care sa se ia urma tezaurului pierdut, dar fara niciun rezultat.

Dupa ce au fost copiate pe alte tablite, dar de plumb, o parte ar fi fost topite de Carol I (caruia ii fusesera daruite de premierul Lascar Catargiu) pentru a finanta constructia resedintei sale montane, in timp ce alta parte ar fi fost depozitate in tezaurul Bancii Nationale si ar fi luat drumul Moscovei, impreuna cu Closca cu puii de aur si alte valori, in timpul momentelor critice de la finalul primului Razboi Mondial.

Conform marturiei extrem de discutabile a unui fost ofiter din trupele speciale sovietice (Vitalie Usturoi, convertit, dupa 1989, in om de afaceri si implicat in mai multe scandaluri, inclusiv de contrabanda cu materiale radioactive), unele tablite s-ar afla in continuare in Rusia, in timp ce altele – circa 35-40 – ar fi reintrat, in secret, in tezaurul Bancii Nationale de la Bucuresti. De asemenea, s-au facut conexiuni intre pictogramele de la Sinaia si scrierea pe mandibule de cai de la Chitila (concurand scrierea pe carapace de broasca testoasa din China neolitica), fapt ce ridica intreaga afacere la un nivel greu de probat stiintific.

In 2003, o carte a lui Dan Romalo, „Cronica apocrifa pe placi de plumb?”, starnea agitatie in presa si, pe alocuri, in lumea academica romaneasca. Autorul, inginer pensionar, povestea ca, in tinerete, prin anii ’40, fusese chemat sa fotografieze niste misterioase placute de plumb depozitate in subsolurile Muzeului de Antichitati din Bucuresti. Laolalta, tablitele constituiau o epopee fastuoasa a regilor daci, cu imagini parca desprinse (sau copiate?) de pe Columna lui Traian si ample fragmente de scriitura in alfabet grecesc, dar si intr-o limba necunoscuta, posibil in limba daca.

Istoricii s-au temut mai multe decenii ca ele ar fi reprezentat niste falsuri, asa ca nu s-au inghesuit sa le cerceteze. O prietena a familei Romalo, Marioara Golescu, s-ar fi incumetat, insa, sa inceapa redactarea unei carti consacrate acestui fenomen si, cu acordul directorului muzeului, profesorul Ion Nestor, l-ar fi chemat pe tanarul Dan Romalo sa le fotografieze. Se pare ca, la acel moment, nu se cunostea nici macar provenienta aproximativa a obiectelor, existand doar presupunerea ca ele ar fi fost aduse la muzeu pe la inceputul secolului XX, de catre academicianul Grigore Tocilescu, cunoscut epigrafist.

In anii ’80, la Muzeul (redenumit) de Arheologie, ar mai fi ramas doar patru asemenea tablite (altele doua regasindu-se in colectia Manastirii Sinaia), insa, printr-un miracol, dupa cutremurul din 1977, mama lui Dan Romalo a reusit sa salveze o mare parte dintre cliseele realizate in 1943-1944. In prezent, oficiali ai Muzeului de Arheologie sustin ca detin pana la 35 de artefacte (din aproape 100 existente candva), estimand numarul lor total pe teritoriul Romaniei, in colectii particulare sau institutionalizate, la circa 50.

S-au emis mai multe ipoteze legate de subiect. Originea obiectelor este, in continuare, extrem de disputata: placi de aur, copiate ulterior in plumb, sau de plumb (dintr-un aliaj aproape identic cu cel folosit la Sarmisegetuza) dar acoperite initial cu folie de aur si realizate de marii preoti daci (teza reluata de Dumitru Manolache in cartea sa din 2006 „Tezaurul dacic de la Sinaia – legenda sau adevar ocultat?”), ori falsuri exceptionale atribuite fie invatatilor din Scoala Ardeleana, fie lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (recidivist dovedit – „Diploma barladeana”, „Hrisovul lui Iurg Koriatovici” – in materie de falsuri patriotice, in opinia lui P.P. Panaitescu) sau Nicolae Densusianu (autorul cartii „Dacia preistorica”), fie unor anonimi geniali (inclusiv un savant de talia lui Vasile Parvan mergand pe aceasta interpretare)?
Un lucru este clar: asemenea materiale, extrem de coerente, nu puteau fi opera unui diletant, ci a unor martori ai evenimentelor narate sau a unor cunoscatori ulteriori ai lor, care aprofundasera subiectul
Adevar sau legenda, cert este ca zona din jurul celebrului castel de pe Valea Prahovei a intrat in vizorul cautatorilor de comori.
SURSA:
http://hartacomorii.blogspot.com/2010/09/100-de-placi-din-aur-inscriptionate.html

COMOARA STRABUNA

În pădurile satului Podul Trestiei, din comuna Jitia, este ascunsă din negura timpului comoara dacilor. Locul este unul aparte, un şir întreg de stânci cu semne şi scrisuri care mai de care mai stranii şi mai haotice, precum un cod, stând mărturie. Locul a fost verificat de Securitate pe vremea comuniştilor şi urma ca o echipă de specialişti să vină cu aparate speciale, să scoată comoara din pământ. Fostul director al Muzeului Vrancei a murit fără a reuşi să desluşească misterul pietrelor însemnate din vechime. Unele pietre au fost dărâmate fiindcă au fost efectuate exploatări de lemn în zonă.ajungi la locul cu pricina, din Jitia de Jos de la Drumul Naţional DN2 N până în satul Podul Trestiei sunt în jur de 1,5 kilometri, iar din sat până la locul comorii „să mai fie de trei ori pe atât“. Ghidul nostru, Enache Ticu, de 63 de ani din satul Podul Trestiei, martor al trecerii timpului peste acele zone ne povesteşte cu lux de amănunte tot ce ştie despre comoara dacilor. Tezaurul dacilor liberi de la curbura subcarpaţilor este codificat de stâncile cu semne pe ele. Oamenii din sat ştiau de la bătrânii lor că acolo e o comoară pentru că în anumite nopţi, cum ar fi Preierul Sfântului Gheorghe, jucau flăcări albastre deasupra. „Din bătrâni ştiu că este îngropată comoara dacilor în acel loc. Cei care au pus-o acolo au scris pe pietre în speranţa că cineva va descifra codul şi îi va da de urmă. Oamenii de aici din sat au săpat mereu să găsească comoara, dar nu au dat de nimic. Acel loc era mult mai frumos cu ani în urmă, însă au tăiat pădurile, au dărâmat şi o parte din stâncile cu scrisuri pe ele. Bolovanii erau mai deşi şi era un fel de linie nu ca acum, au umblat la ei cu buldozere şi dărâmaţi de pe culmea dealului. Eu am ajuns prima dată acolo când avem câţiva anişori şi mă duceam cu vacile prin preajmă. Erau cu mine şi alţii copii din sat, dar atunci nu ştiam noi de scrisurile alea după pietre. Mai târziu oamenii bătrâni ne spuneau că acolo e şi o scriere prin semne. Semnele au rămas la fel, nu s-au deteriorat dar nici nu au apărut altele. Mi-au rămas în minte, parcă ieri le-am văzut prima dată“, a declarat Enache Ticu.

Securitatea voia să scoată comoara

Bucăţile de stâncă legate într-o salbă au, în mod cert, foarte multe semne cărora nu le poţi da o explicaţie rezo-nabilă. Că să înţelegem ceva, radem muşchiul verde de pe ele, îndepărtăm praful şi facem fotografii. Acum nu mai avem nicio îndoială. Liniile sunt foarte clare, se întretaie în fel şi chip, mai subţiri sau mai groase, aliniate şi suprapuse în calupuri de 4-6 dungi. Trecând de la una la alta, observăm că ele se înşiră, la fel ca cele aflate lângă stâncile uriaşilor, pe creasta înaltă de deal care delimitează, ca un fel de cumpănă, două văi destul de adânci. „Până în Revoluţie au venit doi securişti, m-au luat şi m-au pus să-i duc aici să vadă la faţa locului. Au zis că sunt de la judeţ, de la primul secretar. Ne-au cercetat cu privire la ce ştim despre locul de acolo, de unde ştim, de unde am aflat, dacă am fost şi noi să săpăm după comoară, treburi din astea. Ăia doi au zis că după ei urma să vină nişte specialişti cu aparate să cerceteze acolo, să se uite acolo în pământ deoarece este ascuns ceva care este de patrimoniu naţional. După aia a venit şi muzeograful Constantinescu, pe vremea aia director la Muzeu din Focşani. Când am ajuns cu el acolo a rămas mut. S-a închinat omul de ce a văzut acolo şi a zis:«Doamne ce este aicea, aici e ceva care nu vă pot spune la toţi». A fotografiat, a filmat toate pietrele şi a mai spus că asemenea semne de pe bolovanii de acolo nu le poate citi decât un profesor de la Iaşi. Oamenii, mai în glumă mai în serios, săpau după comoară, şi acum sunt găurile pe deal pe acolo. Tot la bătrâni am auzit cum că pe deal ar fi jucat comoara, adică la anumite sărbători importante din an iese o flacără din pământ. De comoara dacilor se vorbea mai tot timpul. Nu am auzit să se fi găsit vreodată ceva, deoarece ar fi băgată mult în pământ“, a mai spus bătrânul în timp ce răzuia muşchiul de pe stâncă pentru a scoate la iveală înscrisurile.

Zonă locuită în urmă cu 6 generaţii

Undeva mai sus, spre creasta dealului, un fag bătrân, foarte înalt şi puternic, a strâns parcă între fiecare dintre rădăcinile lui noduroase câte o stâncă cu tot felul de semne pe ea, ca un fel de cloşcă grijulie care îşi apără puii de primejdii. Puţin mai jos, un fag mai tânăr, este şi el contagiat: ocroteşte în poală doar o singură stâncă, evident mai mică. Pare să ne transmită un mesaj: „Noi am făcut tot ce am putut. Voi ce aveţi de gând să faceţi?“. „În vremurile de demult, acolo au locuit oameni, ce-i drept în bordeie din pământ. Locului i se zicea Măgădanu, după numele vârfului de deal. Poate de la Cuza nu au mai stat oamenii lângă comoară, au fost scoşi şi aduşi la vale aici în sat. Păi dacă mă gândesc bine ar fi vorba de vreo 5-6 generaţii în urmă şi cred că erau în jur de 40 de oameni. Comoara e scăldată de două pâraie, Căşăriei pe de o parte şi Dealu Roşu pe de altă parte. Acum când au văzut că aţi venit în sat oamenii au început din nou să întrebe dacă nu cumva aţi venit să căutaţi comoara. Denumirea veche a zonei este «La comoară». Bătrânii vremii povesteau că dacii au îngropat comoara acolo să fie spălată de cele două izvoare care ies de sub acel deal. Cei bătrâni cred şi astăzi cu tărie în existenţa comorii dacice, doar tinerii sunt mai neîncrezători“, a mai spus Enache Ticu, uitându-se la pădurea de fag, care nu a căzut încă pradă drujbelor. Unele pietre au fost dărâmate din cauză că au fost efectuate exploatări de lemn în zonă, iar buldozerele au scormonit pământul pentru a face drum. „Erau mai multe pietre dar au fost dărâmate din cauza celor care au distrus pădurea cu buldozerul acolo şi distrug în continuare. Au distrus lanţul de pietre de acolo. Dacă o să bage TAF-urile şi dincoace de deal se alege praful, este tare păcat de ce se poate întâmpla acolo. Zona trebuie păzită cu sfinţenie, este istoria noastră, este semnul trecerii noastre pe aceste meleaguri. Dacă nu se intervine pentru protejarea acelei zone se distruge tot“, spune, cu sufletul plin de amărăciune, nea Enache.

Localnici izgoniţi de duhul comorii

O legendă veche spune că „regele Decebal, înainte de a muri, i-a blestemat pe toţi cei care vor dezvălui străinilor locurile unde sunt ascunse comorile, iar cei care profanează tezaurele să nu se poată bucura, nici măcar o singură zi de o singură monedă furată”. Aşa se întâmplă şi aici. Cei care au săpat mai mult după comoară erau alungaţi de spirite şi tot felul de zgomote care mai de care mai înfiorătoare. „Oamenii povesteau că se duceau diverşi să sape după aurul dacic, însă duhul comorii îi speria în fel şi chip. Se auzeau căruţe care hodorogeau deşi acolo nu era niciun fel de drum, gălăgie mare cum ar fi o gloată de oameni, urlete, ţipete de te îngrozeai nu alta. Când auzeau toate acestea cei care săpau la comoară lăsau toate uneltele acolo şi fugeau de le scăpărau călcâiele. Se spune că sunt păzite şi că sunt jurate. A fost un moş pe aici pe la noi, Drăgoi îl chema şi avea vreo 80 de ani la Revoluţie când a murit. El ne povestea că stătea pe acolo că îşi făcuse bordei şi pândea comoara să se arate. Înainte de Preierul lui Sfântul Gheorghe vedea cum joacă comoara, adică iese o flacără de foc din pământ. Un alt om din sat Ionică Cruceanu, care a murit, a văzut o comoară arzând mai sus de unde este cea a dacilor, locului i se spune Poiana Largă. S-a dus acolo a pus semn şi a săpat şi a găsit un fel de cratiţă dar veche cu cărbuni, dar la vreo 70 de centimetri adâncime în pământ. Cică după el ar fi venit altul a săpat mai mult şi a găsit aurul, dar a dispărut repede de la noi din sat“, a încheiat Enache Ticu.
sursa : Monitorul de Vrancea

BISERICI,MANASTIRI?

Întâi de toate, o certitudine: mănăstirile din Nordul Moldovei, care fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, sunt o bucurie pentru ochi. Nu există în lume un grup de mănăstiri ortodoxe pictate, cu o aşa calitate a frescelor exterioare. Adevărate opere de artă, locaşurile îşi merită faima şi vizitatorii. Nici ele nu sunt însă scutite de probleme – aşa cum arată un document detaliat întocmit de Muzeul Bucovinei, pe care îl prezentăm în cele ce urmează.

Ghidurile turistice ridică în slăvi mănăstirile Bucovinei; şi pe bună dreptate. Există însă şi părţi mai puţin cunoscute turiştilor şi vizibile doar unor ochi avizaţi. Un raport întocmit de Departamentul de Monitorizare a Monumentelor Istorice din cadrul Muzeului Bucovinei, în luna mai a acestui an, semnalează o serie de probleme întâlnite chiar la cele mai cunoscute dintre măInfiltraţii, trepidaţii, agenţi biologici, potenţiale incendii…

Biserica cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” din Arbore, construită de hatmanul Luca Arbore pe la 1503, este una dintre fruntaşele la capitolul probleme. Starea deplorabilă a acoperişului, care permite infiltraţia apei, primejduieşte conservarea picturilor murale, atât a celor interioare, cât şi a celor exterioare. Dat fiind că Arbore este o biserică de mir şi nu o mănăstire, îngrijirea locaşului lasă de dorit. Vegetaţia arboricolă abundentă din jurul bisericii crează un micro-climat umed şi lipsit de ventilaţie, care favorizează dezvoltarea unor agenţi biologici (licheni, muşchi, mucegai); iar aceştia distrug nu doar soclul şi trotuarul din jur, dar şi pictura exterioară. Mai mult: pe drumul care trece prin faţa bisericii circulă maşini de mare tonaj, iar trepidaţiile zguduie din temelii clădirea. Se adaugă aici şi instalaţia electrică, foarte veche, ce reprezintă un real pericol de incendiu.

Click aici pentru a vedea Raportul privind starea de conservare a monumentelor din judetul Suceava înscrise în lista patrimoniului mondial

Lucrurile stau ceva mai bine la Mănăstirea Humor, ridicată în 1530 de logofătul Toader Bubuiag şi pictată în 1535 de echipa meşterului Toma. Totuşi, specialiştii au remarcat şi aici o problemă prezentă cam peste tot, şi anume condesul din interior, care favorizează atacul biologic. La Humor s-a constatat, de asemenea, o degradare puternică a picturii din pridvorul bisericii, pricinuită atât de factori naturali, cât şi umani: e vorba de zgârieturile şi măzgălelile care nu ne fac deloc cinste, dar care nu dispar din obicei. Turnul Clopotniţă, construit în timpul lui Vasile Lupu, are ceva mai mult de suferit: bucăţi de tencuială şi zidărie care se desprind, numeroase fisuri şi urme de umezeală. Ruinele din incinta mănăstirii se află şi ele într-o stare avansată de degradare: pierderea mortarurilor de rostuire, friabilizare şi dislocarea pietrelor din componenţa zidurilor.

Autocarele cu turişti – bune şi nu prea

Mănăstirea Moldoviţa, ctitorită de domnitorul Petru Rareș în 1532, stă, poate, cel mai bine dintre toate monumentele cuprinse în raport. Singura problemă majoră este legată de circulaţia autovehicole grele (autocare) în parcarea care deserveşte edificiul. Vibraţiile produse de acestea se resimt în structura monumentului.

Un caz mai puţin fericit este reprezentat de Biserica Pătrăuţi – prima ctitorie certă a domnitorului Ştefan cel Mare, din 1487 -, al cărei renume se trage de la pictura murală din pronaos cu un subiect rar: cavalcada Sfintei Cruci. Una dintre principalele probleme ale bisericii este legată de acoperişul edificiului, care nu mai asigură izolarea monumentului. Plin de găuri făcute de păsări, de licheni, muşchi, alge şi fungi, acoperişul permite infiltrarea apei, deteriorând atât pictura interioară, cât şi structura arcelor. Nici la fundaţii lucrurile nu stau mai bine, pierderea mortarurilor de rostuire şi friabilizarea pietrelor din temelii lăsând drum liber infiltraţiilor. Instalaţia electrică veche pune în pericol de incendiu clădirea, iar iconostasul necesită grabnic intervenţii de conservare-restaurare.

Cam în aceeaşi stare se află şi Mănăstirea Probota, ridicată de domnitorul Petru Rareș în 1530, pe locul unei mai vechi construcții ruinate. ChiUmezeală, pânze de paianjen şi fum

Poate unul dintre cele mai afectate monumente este Biserica „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava, începută în anul 1514 de către fiul lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Chior (1505-1517), şi terminată de Ştefăniţă Vodă (1517-1527) în anul 1522. Destinată a fi noul sediu al Mitropoliei Moldovei, biserica are mari probleme cu acoperişul, deşi, spre deosebire de celelalte locaşuri amintite până acum, învelitoarea este aici de ţiglă şi nu de şindrilă. Faptul că lipsesc multe ţigle a determinat puternice infiltraţii care au dus la degradarea zidăriei şi a tencuielii şi, implicit, la degradarea picturii murale. De asemenea, umiditatea, de diferite tipuri, a favorizat apariţia agenţilor biologici pe trotuarul din preajma bisericii şi pe soclul acesteia, ducând la dislocarea pietrelor componente.

Deşi mare parte a picturii interioare a fost restaurată, umezeala, pânzele de paianjen, infiltraţiile şi fumul au făcut să se revină la starea de dinainte de restaurare. Mortarul de intervenţie a început să se desprindă în numeroase locuri, iar stratul de culoare, să-şi piardă aderenţa. Iconostasul şi mobilierul bisericesc se află într-o stare precară de conservare, multe dintre acestea aflându-se sub atacul cariilor.

Nici Turnul Clopotniţă nu stă mai bine. Acesta prezintă fisuri, desprinderi de tencuială, dislocări ale pietrelor ce formează arcul, care pun în pericol siguranţa publicului vizitator. Nici zona de protecţie a monumentului nu este respectată cu stricteţe, aşa că traficul auto de mare tonaj din apropierea edificiului produce vibraţii ce afectează structura de rezistenţă a locaşului.
Umezeală, pânze de paianjen şi fum

Poate unul dintre cele mai afectate monumente este Biserica „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava, începută în anul 1514 de către fiul lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Chior (1505-1517), şi terminată de Ştefăniţă Vodă (1517-1527) în anul 1522. Destinată a fi noul sediu al Mitropoliei Moldovei, biserica are mari probleme cu acoperişul, deşi, spre deosebire de celelalte locaşuri amintite până acum, învelitoarea este aici de ţiglă şi nu de şindrilă. Faptul că lipsesc multe ţigle a determinat puternice infiltraţii care au dus la degradarea zidăriei şi a tencuielii şi, implicit, la degradarea picturii murale. De asemenea, umiditatea, de diferite tipuri, a favorizat apariţia agenţilor biologici pe trotuarul din preajma bisericii şi pe soclul acesteia, ducând la dislocarea pietrelor componente.

Deşi mare parte a picturii interioare a fost restaurată, umezeala, pânzele de paianjen, infiltraţiile şi fumul au făcut să se revină la starea de dinainte de restaurare. Mortarul de intervenţie a început să se desprindă în numeroase locuri, iar stratul de culoare, să-şi piardă aderenţa. Iconostasul şi mobilierul bisericesc se află într-o stare precară de conservare, multe dintre acestea aflându-se sub atacul cariilor.

Nici Turnul Clopotniţă nu stă mai bine. Acesta prezintă fisuri, desprinderi de tencuială, dislocări ale pietrelor ce formează arcul, care pun în pericol siguranţa publicului vizitator. Nici zona de protecţie a monumentului nu este respectată cu stricteţe, aşa că traficul auto de mare tonaj din apropierea edificiului produce vibraţii ce afectează structura de rezistenţă a locaşului.






MAI MULTE AICI:http://www.historia.ro/galerii-foto/imagini-pericolul-care-pandeste-pictura-bisericile-bucovina-0

ce mai descopera NASA

Staţia Spaţială Internaţională a NASA a descoperit un oraş necunoscut, situat undeva în statul Dakota de Nord din zona vestului mijlociu al Statelor Unite.

În drumul său deasupra Pământului, Staţia Spaţială Internaţională a filmat pe timp de noapte marile oraşe ale lumii identificate cu ajutorul luminilor. Un jurnalist al publicaţiei Midwest Energy News, Ken Paulman a observat că în jurul unor locaţii cunoscute în partea de est se văd la un moment dat luminile unui „oraş foarte mare”, care însă nu poate fi identificat. El susţine că luminile vin de la câmpul de petrol Bakken din Dakota de Nord.

Câmpul de petrol Bakken se extinde în Dakota de Nord, Montana şi Canada, fiind cel mai mare din lume. Este o zonă destul de controversată, pentru că nimeni nu ştie exact ce cantitate de petrol se produce aici, suprafaţa sa fiind de aproximativ 520.000 de kilometri pătraţi.

Filmarea a fost realizată anul acesta timp de trei luni între luna august şi luna octombrie şi a fost publicată pe site-ul http://eol.jsc.nasa.gov Imaginile mai surprind o furtună solară, câteva formaţiuni noroase masive şi lumina rezultată din atmosfera planetei noastre

SCHELETELE DIN ROMA

Între 3.000 şi 4.000 de schelete, care datează din primul secol al erei noastre, au fost descoperite într-o catacombă care conţine şase camere, a anunţat Philippe Blanchard, arheologul şef INRAP. Scheletele erau depozitate unele deasupra celorlalte, cele mai multe dintre ele fiind culcate pe spate.

Detaliul care a şocat comunitatea arheologilor a fost faptul că acele schelete umane au fost depozitate cu zecile în acelaşi timp, „iar acest amănunt ne face să ne gândim la o mortalitate anormală, la un eveniment special”, a declarat Dominique Castex, antropolog la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice (CNRS). Nu există informaţii despre nicio catastrofă naturală care s-ar fi petrecut în acea perioadă, a indicat specialistul.

Catacomba este situată în apropierea mausoleului construit, în anul 320 d.Cr., de împăratul Constantin I în onoarea mamei sale, Elena, şi face parte din reţeaua celor 60 de catacombe ale oraşului Roma, care însumează tuneluri subterane cu o lungime de 4,5 kilometri. Catacombele creştine puteau să adăpostească, la mijlocul secolului al III-lea d.Cr. până la 11.000 de morţi.

Un accident banal, spargerea unei conducte de apă, a condus la această descoperire. În timpul lucrărilor de renovare, echipa de muncitori a descoperit o frescă, ce reprezintă două chipuri având deasupra lor o aură. Prezenţa acestor aure i-a făcut pe arheologi să se gândească imediat la un depozit de martiri creştini.

Corpurile nu prezentă, însă, niciun fel de leziuni, ceea ce sugerează ipoteza unei epidemii, ţinând cont de numărul mare al scheletelor. Un alt detaliu şocant este faptul că feţele morţilor au fost acoperite cu un strat de ghips – similar măştilor mortuare. „În contextul unei epidemii, este ciudat ca un cadravru să fie decorat”, a precizat Philippe Blanchard.

În plus, au fost descoperite foarte puţine bijuterii (o pereche de cercei, un inel, un ac de păr), iar în acea perioadă a istoriei, morţii erau înhumaţi cu multe obiecte de podoabă. Câteva resturi de ţesături, chihlimbar şi fire de aur ar putea să-i ajute pe arheologi să descopere identitatea celor înhumaţi în acele catacombe.

Primele analize medicale efectuate nu au putut să stabilească motivul decesului acelor persoane. În prezent, unul dintre dinţii găsiţi la faţa locului este analizat prin metode moderne, iar cercetătorii speră să afle secretul acestor schelete misterioase.

ROMANIA SECRETA / Ciudanovita – iadul radioactiv | Ziarul Financiar

ROMANIA SECRETA / Ciudanovita – iadul radioactiv | Ziarul Financiar.

%d blogeri au apreciat asta: