ENIGME

Exista numeroase exemple de cunostinte fascinante ale invatatilor din timpurile stravechi, in diferite domenii, care inca ii uimesc pe cercetatorii de astazi. Una dintre cele mai fascinante enigme cu care se confrunta oamenii de stiinta de astazi este constructia piramidelor egiptene. Fiecare bloc al faimoasei piramide a lui Keops cantareste intre 15 si 100 de tone. Plafonul mormantului faraonului este facut dintr-un strat monolit de granit rosu, in greutate de 70 de tone. Fiecare asemenea bloc este imbinat unul cu altul cu o mare precizie. Nivelul preciziei egiptenilor in manevrarea blocurilor de piatra de o asemenea greutate depaseste de zece ori pe cea a constructorilor moderni care lucreaza cu blocuri de 300 de ori mai usoare.
Istoricii francezi afirma ca transportarea unui pietre tombale de la un sanctuar din Luxor la Paris a durat circa doua luni. Pentru acest transport, care a avut loc in 1835, a fost nevoie de un mare numar de oameni, piatra fiind totusi mult mai usoara decat blocurile masive din care este ridicata piramida lui Keops.

Asa cum aceasta piatra tombala pare mica in comparatie cu monolitii din care sunt facute piramidele, tot asa acesti monoliti par de dimensiuni mici in comparatie cu blocurile de piatra din Machu Pichu si Saksahu-Amane din Peru. Fiecare dintre aceste blocuri-gigant este lung de sase metri si lat de trei. Toate sunt asezate perfect unul langa celalalt si unul peste altul. Precizia este atat de uluitoare, incat potrivit omului de stiinta american Siegfried Hunter, este greu de crezut ca toate acestea au fost create de oameni cu mii de ani in urma. Blocurile de piatra din Peru nu mai par uriase daca sunt comparate cu monolitii folositi in constructia unui templu din Baalbek, pe teritoriul Libanului modern. Unele blocuri monolite din fundatia templului cantaresc pana la 750 de tone. Modul in care acesti oameni au reusit sa aduca blocurile masive de piatra de la cariere si apoi sa le imbine atat de perfect unul cu altul ramane un mister. Nimeni nu poate da o explicatie logica acestui fenomen.
Cu ceva vreme in urma, omul de stiinta sovietic M.M. Agrest a lansat o ipoteza in ce priveste constructia faimosului templu din Baalbek. El a afirmat ca sanctuarul a fost construit de extraterestri. Interiorul spatios al templului le-a servit drept pista de lansare. Potrivit lui, o serie de fragmente din Biblie, precum si extrase dintr-un manuscris descoperit in 1947 pe tarmul vestic al Marii Rosii vin in sustinerea ipotezelor sale. In plus, teoria lui Agrest se coreleaza cu alta descoperire facuta de A.P. Kazantev in Peru. Acesta a descoperit intr-o grota picturi care infatiseaza cu expresivitate masini misterioase sau nave spatiale. Este posibil ca intre toate aceste constructii gigant din Egipt, Liban si din alte parti ale lumii sa existe o legatura. Au fost gasite constructii-gigant in diferite parti ale lumii. Stonehenge, in Anglia, cu o vechime de aproape 4000 de ani. Potrivit ultimelor analize, acest monument megalitic, format din cateva sute de blocuri de piatra de diferite dimensiuni, reprezinta un observator astrologic unic. Blocurile de piatra cantaresc aproape 30 de tone si a fost nevoie ca unele dintre ele sa fie transportate de la o distanta de 400 de kilometri. Dupa aceea, fiecare bloc trebuia ridicat intr-un anumit loc. Se stie ce fel de oameni traiau pe meleagurile acelea in trecut si se stie la fel de bine ca niciunul dintre ei nu ar fi fost capabil sa construiasca ceva de o asemenea complexitate. In plus, nivelul lor general de dezvoltare nu era avansat; ei nu aveau nevoie de un observator. Atunci de ce l-au construit? Pentru ce? Folosind ce fel de tehnologie?
Iata un alt mister care continua sa uimeasca lumea. In 1772, marinarul olandez Jacob Roggewen a descoperit o insulita in partea rasariteana a Oceanului Pacific pe care ulterior a numit-o Insula Pastelui. In trecutul indepartat, populatia insulei nu putea sa fi depasit 2.000-3.000 de oameni. Insula Pastelui are un sol foarte arid si, in urma mai multor studii, se pare ca aici nu a crescut niciodata nici macar un singur copac. De aceea ramane un mister felul in care acesti insulari au transportat masivele blocuri de piatra pentru faimoasele monumente cunoscute sub denumirea de “moai”. Cand au sosit primii misionari in insula, au gasit langa mai multe statui numeroase tablite cu hieroglife. Dupa cum se spune, unele au fost distruse, altele au fost trimise la Vatican, unde pot fi gasite si astazi. Etnologii au putut sa descifreze cateva. Legendele vorbesc despre o rasa alba care a coborat din cer. Totusi nu este clar inca daca aceste legende au ceva in comun cu statuile.
Cartile indiene sacre “Ramayana” si “Mahabharata” vorbesc, de exemplu, de creaturi extraterestre – “fii ai Lunii si ai Soarelui” – care au coborat pe Pamant. Aceste carti mentioneaza si batalii duse cu ceea ce pare sa fi fost energie atomica. Ambele carti au o vechime de peste 2000 de ani. Ele descriu obiecte zburatoare de forma ovala care foloseau drept combustibil mercurul. Interesant este faptul ca ideea unor masini zburatoare alimentate cu mercur a fost discutata la un Congres International care a avut loc la Paris in 1959. Cartile ofera relatari detaliate si despre exploziile unor bombe care “au distrus orase intregi si au degajat o lumina a carei putere echivala cu cea a 100.000 de sori”.
Iata o alta enigma. La sfarsitul anilor ‘50 ai secolului trecut, oameni de stiinta sovietici, americani si indieni au ajuns la concluzia ca, acum aproximativ 10000 de ani, stramosii eschimosilor de astazi locuiau pe teritoriul actual al Asiei Centrale, Mongoliei si Ceylonului. Ei nu au migrat spre taramul zapezilor decat mult mai tarziu. Se pare, de asemenea, ca aceasta migratie a fost destul de brusca. De ce? Ce i-a determinat pe acesti oameni sa-si paraseasca dintr-odata asezarile si sa porneasca spre “capatul lumii”? Folclorul eschimosilor este bogat in legende, unele vorbind despre pasari de fier care i-au transportat pe stramosii lor spre Nord.
Toate aceste enigme nu reprezinta decat o mica parte din misterele de care oamenii de stiinta continua sa se ocupe asiduu.
https://developarea.wordpress.com/wp-admin/post-new.php#requestfeedback

Rapa Nui

Misterul din Rapa Nui constă în sinuciderea în masă a locuitorilor săi. De ce au tăiat copacii de pe insulă pentru a-i înlocui cu statui gigantice, deşi ştiau că asta ar fi sfârşitul existenţei lor? Erau atât de orbi încât au desconsiderat punctul sensibil al insulei, transformat într-un punct de reper pentru navigatorii de pe restul planetei?

Insula Paştelui sau Rapa Nui aparţine de Chile din 1888, deşi este la 3.700 km de coastă, fiind izolată practic în mijlocul Oceanului Pacific (la vest se află Tahiti, la 4.000km). Această aşezare este şi mai misterioasă prin semnificaţia celui de-al doilea nume în polineziană, Te-Pito-Te-Henua, care înseamnă “buricul pământului”. A treia denumire este Marakiterani : “ochii care privesc spre cer”, probabil cu referire la enigmaticele statui.

Are formă triunghiulară şi numără trei vulcani deja stinşi. Suprafaţa sa ocupă doar 117km pătraţi, a cincea parte dintr-o insulă ca Ibiza.

Primii europeni care au ajuns aici în 1722 s-au întâlnit cu mii de polinezieni care populau insula, insă, ăn doar două secole, sclavia şi boala au redus populaţia nativă la mai puţin de 200 de indivizi. În prezent are sub 3.000 de locuitori, produsul amestecului dintre băştinaşi şi chilieni de origine spaniolă.
Numele de Insula Paştelui se datorează descoperitorului său, olandezul Jacob Roggeveen, care a ajuns pe coastele insulei în 5 aprilie, în Duminica Paştelui.

De când a fost descoperită, Rapa Nui a stimulat imaginaţia a milioane de persoane, graţie impresionantelor sculpturi megalitice, sfincşi unici care ne trimit la o civilizaţie despre care nu ştim aproape nimic.
Giganţii moai

În ciuda numeroaselor întrebări izvorâte din dorinţa de a clarifica existenţa sculptorilor moai – nume pe care l-au primit statuile în limba băştinaşă – , antropologii afirmă că primele popoare din Rapa Nui erau originare din Polonezia, şi nu din America de Sud, cum s-a presupus atâta timp.

Ultimele ipoteze susţin că polinezienii care încă trăiesc pe insulă au ajuns aici cu bărcile canoe, venind din insula Marquesa, prin secolul al IV-lea î.C., şi au pus stăpânire pe teritoriul după ce i-au exterminat pe primii locuitori. După specialişti, aceste popoare venite a doua oară au fost cele care au sculptat cei 1.600 moai care au ajuns să stăjuiască insula, dintre care doar jumătate se mai conservă.

În unele puncte ale insulei, aceste impunătoare statui – înălţimea lor oscilează între 3 şi 12 metri – se grupează pe platforme enorme de piatră – sau ahu – , utilizate ca sanctuare, în mod normal orientate către mare. Cel mai celebru ahu, numit Tongariki, numără cinci statuete. Dar asta nu e singura surpriză din Rapa Nui, căci în unele peşteri s-au găsit tăbliţe şi gravuri care ar putea fi singurele mărturii scrise ale limbii vorbite în Polinezia : un limbaj ideologic numit rongo-rongo.

Sfincşii Pacificului

Câteva dintre marile forme umanoide de piatră – de până la 20 t – sunt acoperite de o ciudată pălărie cilindrică şi privirea lor e aţintită spre soare, ca şi cum ar aştepta cu multă răbdare venirea a ceva sau a cuiva.
Pe insulă sunt diferite grupuri de statui. Aceasta e ultima numărătoare, deşi este posibil să existe mult mai multe în peşteri sau alte locuri încă nedescoperite :

* 276 moai verticali păzind laturile vulcanului
* Peste 300 sunt culcate de-a lungul platformelor abrupte, în zonele unde sunt cariere de piatră
* Un număr mai mic, localizat pe drumurile vechi ale satelor
* 80 statui sunt neterminate

S-a speculat mult asupra misterioasei expresii a acestor idoli de piatră, care par într-o aşteptare eternă. Întrunul dintre miturile aborigene se spune că statuile moai au ajuns din cer transportate de nave, în timp ce unii autori au asociat numărul mare de statui neterminate şi abandonate cu prăbuşirea Atlantidei, iar Rapa Nui ar fi ultima porţiune a acestui continent.

Mahabharata

In Mahabharata, grandiosul poem epic al Indiei vechi, la tot pasul, intr-un mod convingator si pitoresc in acelasi timp, sint descrise episoade ale unui razboi nuclear. O analiza comparativa a miturilor le-a permis cercetatorilor sa presupuna ca Mahabharata vorbeste despre niste timpuri care au existat cu zeci si sute de mii de ani inaintea noastra, despre civilizatia asurilor care, asemenea atlantilor, lemurienilor si hiperboreenilor, a existat inainte de civilizatia contemporana.

Orasul indian si marturiile despre o civilizatie dezvoltata

Sapaturile arheologice au confirmat in intregime evenimentele istorice din trecutul de neuitat, descrise in eposul indian. Inca din secolul al XIX-lea, pe valea Indusului a fost descoperit orasul disparut Mohendjo-Daro. Sistemul dezvoltat de canalizare, planurile complicate ale orasului si multe alte fapte sint o dovada a faptului ca in acele timpuri (cu aproximativ 10.000-12.000 de ani inainte de era noastra), cind, dupa parerea stiintei oficiale, omul abia-abia devenea om, exista deja o civilizatie foarte dezvoltata, care stapinea cunostinte inaccesibile noua chiar si astazi.

Exista insa un detaliu interesant: nivelul de radiatii al tuturor scheletelor descoperite in oras depaseste intr-o masura destul de mare norma, iar scheletele au fost gasite in niste pozitii care vorbesc despre faptul ca moartea a survenit pe neasteptate. Peretii din piatra sau din pamint ai caselor si obiectele din ceramica s-au topit pur si simplu, devenind asemanatoare sticlei. Unica explicatie care poate fi data acestui fapt este urmatoarea: actiunea unei temperaturi ridicate, care a aparut ca urmare a unei explozii nucleare.

Asemenea descoperiri (ruine ale unor orase preistorice cu urme clare ale actiunii unei temperaturi ridicate) sint de ordinul zecilor si nu numai in India, ci si in Scotia, Turcia si alte tari. Dovezi indirecte ale actiunii radiatiilor asupra oamenilor in trecutul indepartat sint si mai multe.

Ciclopii – mutatii genetice provocate de radiatii

Dupa cum se stie, actiunea radiatiilor conduce la diferite forme de mutatii. Una dintre acestea este ciclopismul, prezenta la o fiinta vie a unui singur ochi. Este greu de gasit un mit in care sa nu fie amintiti ciclopii (cu unul dintre acestia, Polifem, a trebuit sa se lupte la un moment dat in calatoriile sale Odiseu) sau fiinte asemanatoare cu un singur ochi. O alta forma de mutatii genetice sint embrionii multipli, duplicarea numarului de cromozomi, ceea ce duce la aparitia gigantismului si a unor organe si membre de prisos. Chiar si in zilele noastre, arheologii mai gasesc in mormintele vechi schelete gigantice cu doua rinduri de dinti. In mituri, povestiri si legende, uriasii cu mai multe miini sint niste eroi permanenti.

Inca o dovada a radiatiei este atavismul si tot felul de anomalii provocate de schimbarea numarului de cromozomi. Oare nu prin aceasta se explica legendele despre fauni, rusalce, mume ale padurii si alte fiinte asemenea acestora? Mama nefericita a unui asemenea copil putea fie sa il paraseasca in voia sortii, fie sa il pastreze si sa il creasca departe de ochii lumii. Intilnirile intimplatoare ale taranilor nestiutori cu asemenea jertfe ale unui conflict nuclear preistoric au dat nastere numeroaselor legende despre diavoli si fiinte asemanatoare, care nu se disting deloc prin frumusete.

Dar cea mai convingatoare dovada a unui razboi nuclear se poate gasi pe suprafata planetei noastre. Exista mai mult de 100 de gropi cu diametrul de 2-3 kilometri si doua gigantice – una cu diametrul de 40 de kilometri in America de Sud si una de 120 de kilometri in Africa de Sud. Afirmatiile reprezentantilor stiintei oficiale ca acestea dateaza din perioada paleozoica (350 de milioane de ani in urma) sint destul de nejustificate.

La fiecare 100 de ani, suprafata pamintului datorita activitatii animalelor, plantelor si aluviunilor creste cu un metru. De aceea, dupa un milion de ani, dintr-o groapa cu adincimea de 10 kilometri nu a mai ramas nici o urma. Aceste socoteli ne permit sa determinam care este virsta lor (25.000-30.000 de ani inaintea erei noastre) si, in acelasi timp, sa analizam puterea loviturii nucleare: potrivit socotelilor unor cercetatori, aceasta consta din 5.000 de megatone in echivalent trotil.

Iarna de 20 de ani si viata in galerii subterane

Acum, cind catastrofa nucleara din trecut nu mai trezeste nici o urma de indoiala, putem incerca pe baza operelor epice vechi sa refacem continuitatea evenimentelor. Seria exploziilor nucleare a provocat un sir si mai ingrozitor de incendii, care au distrus tot ceea ce era viu (potrivit datelor cercetatorilor, in timpul incendiilor, cauza carora sint expoziile nucleare, energia emanata este de 28 de ori mai mare decit in cazul unei explozii obisnuite).

Dupa incendiu a inceput o ploaie radioactiva care i-a otravit pe cei care nu murisera in foc sau din cauza fumului. Ca final apoteotic al acestui fenomen, valul puternic de radiatii a distrus stratul de ozon, ceea ce a cauzat o scadere catastrofala a presiunii atmosferice si iradierea suprafetei planetei cu raze ultraviolete.

Procesele de putrezire a corpurilor care au inceput dupa aceea au otravit aerul si apa, iar praful si funinginea au acoperit soarele, provocind o iarna nucleara, care a durat 20 de ani. Excesul de bioxid de carbon care a fost eliminat in timpul incendiilor a creat dupa aceea efectul de sera si a condus la cresterea activitatii tectonice: pe parcursul a citeva sute (dupa alte izvoare chiar mii) de ani, ploile torentiale si potopurile au alternat cu ierni grele. Iata de unde au aparut numeroasele legende despre potopuri.

Iar oamenii? Ce au facut stramosii nostri indepartati in aceste vremuri? Nivelul foarte ridicat de civilizatie si detinerea citorva tehnologii, inaccesibile noua chiar si in prezent, le-au permis sa isi construiasca foarte repede niste galerii-adaposturi subterane, unde putea fi mentinuta o presiune, o temperatura si un nivel de umiditate constante. Aceste tehnologii, cu ajutorul carora au fost create labirinturile pesterilor locuite, sint descrise detaliat in Mahabharata si amintesc de departe laserul contemporan. Practic, toate sistemele de pesteri (de exemplu, pestera Kungurskaia din regiunea Permsk, pesterele Tian-Shania, Sahara, Gobi, tunelul care uneste Marocul si Spania), care se gasesc la adincime de multi kilometri, sint resturi ale oraselor subterane titanice, construite de asuri. Speleologia oficiala considera in mod gresit ca acestea au origine naturala.

Gnomii – urmasii civilizatiei foarte dezvoltate de pe Pamint

Traind citeva generatii in subteran, oamenii si-au pierdut treptat vederea. In legendele rusesti, tatal voinicului Sviatogor era orb si de aceea traia sub pamint. Numeroase mituri scandinave si din vestul Europei pastreaza de asemenea marturii despre popoare intregi (trollii si gnomii de munte), care traiau in intunericul pesterilor. Trebuie sa amintim ca, potrivit legendelor, gnomii sint niste fiinte mici de inaltime, care adesea isi manifesta ura fata de oameni, care au niste cunostinte neobisnuite in meseriile tainice si care construiesc din cind in cind obiecte uimitoare pentru oameni.

Toate acestea coincid cu ipotezele istoricilor despre asuri. Inaltimea mica se explica prin mutatiile radioactive si alimentatia saracacioasa, tehnologiile ridicate ei le-au pastrat din timpurile de inflorire si de stapinire a civilizatiei lor. Dupa razboiul nuclear, arborele evolutiei omului s-a impartit in citeva ramuri: uneia dintre ele ii apartin gnomii mitici, alteia – gigantii si titanii din miturile grecesti si scandinave, eroii bilinelor rusesti (Gorinia, Dubinia, Usinia, Sviatogor), iar in cea de-a treia categorie este inclus tipul contemporan al omului. Este interesant insa ca la fiecare popor exista legende despre gnomi si giganti.

Planeta Venus – locul de unde au pornit atacatorii

Pina aici nu am vorbit deloc despre cine a fost cea de-a doua parte combatanta, din vina cui a avut loc in istoria noastra aceasta catastrofa. Cercetarea mitologiei si a povestirilor, dar si unele date arheologice si astronomice le permit specialistilor contemporani sa identifice cine a fost dusmanul asurilor. Iata ce versiune propune ufologul rus Vladimir Semciuk: dusmanul necunoscut a venit, mai curind, de pe una dintre planetele sistemului nostru solar. Pentru a raspunde la intrebarea Care au fost scopurile acestui inamic? trebuie sa apelam din nou la mituri.

La toate popoarele exista legende despre un razboi intre zei si giganti sau intre zeii batrini si cei tineri, care a avut loc in trecutul indepartat. In Purane sint descrise maretele razboaie din cer, in tragediile lui Hesiod, scrise dupa subiectele unor mituri vechi grecesti, se vorbeste despre lupta zeilor cu titanii, cei care apartineau generatiei batrine a zeilor, cu cei cu 100 de miini si cu Tifon, care reprezentau niste creatii demonice ale pamintului.

Miturile sumeriene vorbesc despre doborirea zeilor batrini de catre cei tineri; motive asemanatoare se intilnesc si in legendele scandinave. Biblia vorbeste despre lupta arhanghelului Mihail si a unei ostiri ceresti cu Lucifer (Venus) si Dragon (Jupiter). Popoarele mongolice povestesc despre Tolbon (Solmon), stapinul lui Venus, care gasindu-se in cer provoaca un razboi pe Pamint.

Toate aceste mituri au o serie neschimbata de momente comune. Mai intii de toate, sint foarte multe lucruri comune in descrierea bataliilor: acestea sint intotdeauna insotite de catastrofe pustiitoare pe Pamint si de suferinte ale neamului omenesc. O alta particularitate: cei infrinti nu sint nimiciti in intregime de catre invingator, ci sint goniti sub pamint; se subliniaza insa ca si sub pamint ei pot fi periculosi pentru rasa invingatorilor. Si, in sfirsit, o a treia particularitate: izvorul raului se numeste aproape intotdeauna planeta Venus. De aici se poate ajunge la concluzia ca dusmanii asurilor au venit tocmai de pe aceasta planeta.

Cercetarile astronomice confirma pe deplin miturile: pe Venus, la fel ca si pe Marte si pe Mercur, a existat la un moment dat o biosfera favorabila vietii, in multi parametri ea chiar o depasea pe cea paminteasca. Cercetatorii explica acest lucru in felul urmator: in timpul sau, V.I. Vernadski a aratat ca continentele s-au putut forma numai datorita biosferei.

Intre ocean si continent exista intotdeauna un balans negativ, adica riurile introduc in ocean intotdeauna mai putine substante decit ies. Forta principala care participa la acest transfer nu este vintul, ci fiintele vii, mai intii de toate pasarile si pestii. Daca nu ar fi aceasta forta, potrivit consideratiilor lui Vernadski, peste 18 milioane de ani continentele nu ar mai exista pe Pamint. Continente au fost descoperite si pe Marte, pe Luna si Venus, ceea ce confirma utilitatea biosferei.

Cuceritorii erau reptile rationale

Ce i-a facut pe cei de pe Venus sa atace Pamintul? Venus se gaseste mai aproape de Soare, iar procesele de evolutie se desfasoara acolo cu mai multa intensitate. Daca amintim legea biologiei despre planul comun al constructiei vietii, putem ajunge la concluzia ca pe Marte, Pamint si Venus viata difera foarte putin. Diferente pot exista numai in ceea ce priveste treptele de evolutie. Pe Venus viata este mai dezvoltata. In zilele noastre, pe Pamint exista 19 grupe de mamifere. Plecind de la lucrarile lui Nikolai Vavilov, putem spune ca teoretic ele ar putea ajunge pina la 343, si fiecare grupa poate atinge apogeul evolutiei – sa treaca la tipul rational.

In biosfera noastra, numai o grupa de primate, careia ii apartine tipul uman, a facut acest lucru. Pe Venus insa, ca urmare a evolutiei mai intense fata de alte planete din sistemul solar, nivelul de rationalitate au putut sa il atinga nu numai mamiferele, ci si alte clase de fiinte vii. Bogatia fiintelor rationale care apartin diferitelor clase a dus la conflicte si chiar la razboaie. De aceea, tocmai suprapopularea lui Venus a devenit, cel mai probabil, cauza conflictului intre una dintre civilizatiile de acolo si asuri.

Ce reprezenta insa rasa cuceritorilor? Si aici cheia dezlegarii enigmei ne este data tot de mituri, iar arheologia ii da acestei chei statutul de fapt stiintific. In legendele tuturor popoarelor care locuiesc pe planeta noastra, unul dintre cele mai raspindite personaje este balaurul, dragonul. Practic in toate mitologiile, in cea chineza, egipteana, greaca, indiana, australiana si slava, descrierea acestui personaj coincide pina la amanunt.

Astfel, se poate spune ca cei care au cucerit Pamintul erau niste reptile rationale. Unele popoare au zeificat dragonii si chiar se inchinau lor. Legendele indiene vorbesc despre Naga – zeii-serpi, iar numele unui imparat chinez insemna dragonul din cer.

Insa pozitia cuceritorilor s-a dovedit a fi instabila, pentru ca ei se aflau in postura unor outsideri biologici. Nici unul dintre cei supusi de ei nu apartinea grupei reptilelor, de aceea prin intermediul ingineriei genetice si al experimentelor stiintifice ei s-au straduit sa gaseasca o posibilitate de a-si continua specia (in aceste scopuri si cereau fete care, potrivit legendelor, li se aduceau ca jertfa). Insa incercarile lor nu s-au bucurat de succes si dupa citva timp au pierdut stapinirea, despre ei mai raminind amintiri doar in mituri, legende si povestiri.

De ce ciocnirea intre paminteni si cei de pe Venus nu s-a mai repetat? Exista o ipoteza stiintifica, potrivit careia biosfera de pe Venus a fost distrusa de niste protuberante solare, care au ars tot oxigenul din atmosfera si au evaporat oceanele.

INTIMITATEA

Dacă toți teoriștii ar ști cât de ușor sunt interceptați (da, chiar și cu bateria scoasă), n-ar mai vorbi la telefon. Atunci, securiștii ar trebui să-i prindă altfel sau să-și caute de lucru. Sau să-i asculte doar pe oamenii obișnuiți.

Răsturnare de situație spectaculoasă în scandalul Blackberry. După ce arabii și indienii au vrut să le interzică pentru că ar fi prea sigure, germanii renunță la ele la nivel înalt pentru că le cred prea vulnerabile.

Povestea pe scurt: Emiratele Arabe Unite, apoi Arabia Saudită, apoi India au anunțat că vor suspenda serviciile de mesagerie ale telefoanelor Blackberry, pe motiv că o parte dintre mesaje sunt criptate, trimise direct prin serverele producătorului din canada, și din cauza asta statul nu le poate intercepta. Scandalul a dezvăluit că Blackberry este singurul echipament distribuit pe scară largă care le face probleme celor care vor să tragă cu urechea. Însă a ridicat și o mulțime de întrebări noi. De exemplu, de ce China și Rusia nu par să aibă o problemă cu așa o jucărie și de ce guvernul SUA sare în apărarea dreptului la discreție. Un răspuns pare să îl sugereze reacția Germaniei, care le-a interzis miniștrilor să mai folosească Blackberry din cauza riscurilor “dramatice” de a fi victimele unor atacuri cibernetice. Încă un mit spulberat din fașă.

Însă morala rămâne.
1: Aproape toate convorbirile la telefon sau în apropierea telefonului pot fi ascultate, dar cu cât soluția de securitate este mai avansată, cu atât sunt mai mici șansele ca cei care o pot intercepta să fie interesați de convorbirile tale, și 2: mesajele text le dau mai multe bătăi celor care interceptează decât cele vocale.

Cum poți fi interceptat și cum să te ferești: În primul rând, ține cont de posibila “ascultare ambientală”, adică cu microfoane direcționale sau ascunse în apropiere, caz în care nici măcar nu mai e nevoie de teleon. Dacă totuși e nevoie de telefon…

1. Metoda cea mai accesibilă “publicului larg” este interceptarea semnalului de aproape, cu echipament pe care și-l permite aproape orice agenție de detectivi sau divizie județeană de doișiunsfert. Însă se aplică doar pentru standardul GSM, care folosește o criptare ușoară. În cazul 3G sau CDMA, decodarea mesajului este aproape imposibilă. Concluzia: Dacă ai opțiunea asta, folosește telefonul exclusiv pe modul 3G.

2. Criptarea nu mai face două parale atunci când ești ascultat din centrală, operațiune care se face – de regulă – cu mandat de interceptare. Tot de regulă, beneficiarii sunt în acest caz agențiile guvernamentale. Poți ocoli această metodă de interceptare cu ajutorul mai multor soluții proprii de criptare.

a) soluția ieftină și simplă: Apeluri VoIP (prin Skype, Gizmo5 etc.) de pe un smartphone. Însă metodele de decriptare pentru rețelele standard nu par a mai fi un secret, pentru serviciile guvernamentale cel puțin.

b) soluția ieftină și complicată: Programul zfone (www.zfoneproject.com) instalat tot pe un telefon deștept și folosit exclusiv pentru apeluri VoIP. În cazul acesta, protocolul de criptare este cunoscut doar de cei doi parteneri de discuție. Singura condiție este ca ambii să aibă programul instalat.

c) soluția scumpă și simplă: Un telefon criptat (exemple: http://www.cryptophone.de, http://www.privatewave.com, http://www.caspertech.com, http://www.gold-lock.com, http://www.totallysecurecommunication.com, http://www.tl2000.pl). Și în acest caz, ambii interlocutori trebuie să aibă telefoane similare. Avantajul este că furnizorii rezolvă și alte găuri de securitate.

Ce, credeai că s-au terminat? Nici vorbă. Aproape oricare telefon, deștept sau nu, poate fi programat de la distanță (de operator sau chiar de rău-voitori) să transmită conținutul convorbirii pe un canal paralel. Criptarea nu mai contează, de vreme ce ea este valabilă pentru canalul principal. Și da, poți fi ascultat chiar și când nu vorbești la telefon.

3. În cazul smartphone-ului este cel mai ușor, dacă cel care vrea să te asculte îți instalează un program special pe telefon (să-i zicem virus) fără știrea ta. Soluția este să ții închise infraroșiile, bluetooh sau wifi.

4. Chiar dacă telefonul este mai puțin deștept, metoda rămâne disponibilă pentru experți. Protocolul numit “roving bug” presupune că un semnal de la distanță ordonă deschiderea microfonului.

5. Dacă securistul are puțin noroc și echipamentul potrivit, nu-i trebuie atâtea complicații. Unele telefoane transformă vocea și în semnale reziduale pe care le aruncă pe distanțe scurte în jurul benzii de 2 MHz (față de 900 MHz, frecvența GSM). Metoda este similară dar mai eficientă decât cea de la punctul 1, pentru că semnalul este tot timpul analog.

Chiar și cu bateria scoasă, “inamicul ascultă”. Are nu o metodă, ci două:

6. Dacă are acces fizic la telefonul tău, îți poate plasa un microfon independent. Cel mai ușor este să îl integreze într-o altă baterie, de unde să aibă și sursă practic nelimitată de curent. Soluția evidentă este să nu lași niciodată telefonul la îndemâna altcuiva.

7. Însă chiar și dacă arunci bateria cu totul poți fi ascultat. Știu că deja nu-ți vine să crezi. Nici americanilor nu le-a venit să creadă că ambasadorul lor în Rusia a fost ascultat timp de șapte ani cu ajutorul unui dispozitiv atât de simplu încât nimeni nu credea că poate exista. “Chestia“, care nu avea nevoie de o sursă de curent, fusese inventată de savantul rus Leon Teremin și stă la baza tehnologiei RFID de azi.
Pe scurt, dacă microfonul telefonului tău este bombardat cu microunde de o anumită frecvență el va rezona inclusiv modulațiile de voce pe care le percepe. Deci, cel mai sigur este să nu ai telefonul lângă tine când pui la cale vreo lovitură de stat.
https://developarea.wordpress.com/wp-admin/post.php?post=1005&action=edit&message=10#requestfeedback

Eisriesenwelt


Alpii austrieci detin in ascuns in adancurile lor secretul magnific al unei frumuseti ireale, inghetate cu milenii in urma. Aici exista o pestera unica in lume, care fura mintile si imaginatia celor indeajuns de norocosi sa-i calce pragul. Un extraordinar fenomen natural o salveaza de verile tot mai toride din ultimii ani. Are o lungime de peste 42 de kilometri si este cea mai mare pestera de gheata din intreaga lume. Daca intrati in ea, aveti mare grija! Cunoscatorii spun de spre ea (pe buna dreptate), ca are puterea de a va fura fara de veste imaginatia, mintea, visele, dorintele, pana cand veti ajunge supusii Maretului Regat de Gheata din Eisrisenwelt! Garantat, va veti reintoarce…
Intre calcar si gheata
Ti-ai imaginat vreodata ca cea mai mare pestera de gheata din lume se afla in apropierea noastra? Nu este nici in indepartatul Imperiu de Greata al Antarcticii, nici in Arctica, Groenlanda sau Alaska. Nici macar in semetul Himalaya, cel mai inalt lant montan din lume. Nu, Natura in socotelile ei misterioase a apelat la ajutorul Timpului pentru a crea cel mai fascinant labirint de gheata al lumii, undeva in Alpii austrieci. Mai precis, pestera Eisriesenwelt se afla in inima masivului Hochogel care apartine lantului muntos Tenngerbirge din Alpi. Muntii Tenngerbirge s-au format relativ recent, la scara geologica, in Tertiar, in perioada glaciatiunii Wurm din Pleistocenul european. Acest lant muntos este, de fapt, cel mai intins platou carstic din Alpii Salzburgului, pestera Eisriesenwelt, fiind situata la baza platoului.

Cu toate ca are o lungime totala de peste 42 km, doar primul kilometru de la intrare este format din gheata, acesta find si singurul segment din pestera unde este permis accesul turistilor. Cei 41 de kilometri care serpuiesc in adancurile misterioase ale muntelui traverseaza doar straturi de calcar. Geneza Pesterii Gigantilor de Gheata (cum au numit-o dintotdeauna localnicii pe baza legendelor) este una deosebit de interesanta, parcurgerea sa dovedindu-ne inca o data activitatea „artistica” de care dau deseori dovada elementele Naturii: apa, pamantul, focul, vantul. In cazul de fata, doar apa si pamantul, sau ca sa fim mai corecti din punct de vedere geologic, gheata si calcarul. Pestera Eisriesenwelt s-a format prin intermediul raului Salzach, care si-a croit drum in inima muntelui, peste intregul fenomen de erodare a apei suprapundandu-se venirea subita a glaciatiunii Wurm.

Geologii care au avut curiozitatea sa determine varsta pesterii au dat peste un fapt deosebit de interesant. Datele oferite de mostrele prelevate atat din depozitele de gheata cat si din straturile de calcar, demonstreaza ca Pestera Gigantilor de Gheata este un „copilas” la scara geologica, si inca unul nascut recent. Daca varsta pesterii in ansamblul ei este cuprinsa intre 50-100 milioane de ani, ei bine, portiunea de gheata de la intrare care fura imaginatia vizitatorilor, are varsta de doar cateva mii de ani…
Secretul din horn
Deoarece intrarea in pestera este deschisa tot timpul anului, inclusiv vara, cand temperaturile din ultimii ani cresc tot mai mult alimentate de incalzirea globala, specialisti s-au intrebat pe buna dreptate de ce pe timpul verii, portiunea de gheata de la intrare nu se topeste? Raspunsul rezida din topografia subterana a pesterii, precum si intr-un interesant fenomen care permite mentinerea pe tot timpul anului a stratului de gheata ramas acolo din vremurile in care primii oameni vanau mamuti si ursi de pestera. Gheata pesterii s-a format in urma zapezilor aduse de catre vanturile iernii, topite initial de temperatura din interior pentru a fi reinghetate de catre geruri. Eisriesenwelt este, de fapt, un labirint de pesteri formate in timp, primele crevase si crapaturi aparand acum multe milioane de ani si devenind cu timpul din ce in ce mai extinse sub actiunea necrutatoare a reactiilor chimice ale elementelor si a eroziunii apelor.

Din punct de vedere strict carstic, Eisriesenwelt este o asa numita „pestera dinamica”. Cu alte cuvinte, coridoarele si crevasele se interconecteaza unele cu altele de la intrarea joasa a pesterii, pana spre deschizaturile inalte din tavan. Acest fenomen natural permite de la sine absorbirea si recircularea aerului din exterior, similar cumva cu efectul unui banal horn. In functie de temperatura de afara, care poate fi calda sau rece in functie de anotimp, aerul va circula in josul pesterii daca este rece, sau spre tavan daca, evident, este aer cald. In perioada iernii, cand aerul din pestera este mai cald decat cel de afara, curentii de aer rece sunt atrasi in pestera din „hornurile” naturale din acoperis, reducand drastic temperatura din pestera. Odata cu venirea primaverii, zapada care se topeste deasupra pesterii, pe versantul muntelui Hochhogel, se scurge in pestera prin aceleasi crevase si fisuri cu rol de „horn racitor” pe timp de iarna. Apa care ajunge pe peretii si solul pesterii ingheata din nou in contact cu aerul rece ramas din iarna anterioara. Din fericire, in urma acestui fenomen natural salvator, lumea de gheata de la Eisriesenwelt este salvata chiar si de amenitarea zilelor calde ale verii. Fenomenul trebuie vazut pentru a fi inteles in adevarata sa dimensiune.
Adapost pentru braconieri
La sfarsitul secolului al XIX-lea, pesterile erau cunoscute si pretuite doar de catre vanatori si braconieri. Primii se adaposteau in ele cand erau surprinsi de furtuni, urmatorii faceau acelasi lucru, depozitand in plus animalele braconate a caror carne era tinuta la rece in incinta pesterilor, pana cand putea fi portionata si transportata in orase fara a atrage banuielile paznicilor de vanatoare. Nici Eisriesenwelt nu a fost exceptia de la regula… Pentru lumea stiintifica, insa, descoperirea sa a avut loc in anul 1879, cand Anton Posselt, un naturalist pasionat din Salzburg, a parcurs de curiozitate o distanta de 200 metri in interiorul pesterii, descoperind astfel, in mod oficial, „Pestera Gigantilor de Gheata”. Pestera era, evident, cunoscuta si de catre localnicii care erau convinsi ca reprezinta una dintre intrarile spre Iad, neavand curajul nici macar sa-i treaca pragul.
Un an mai tarziu, Anton Possel a publicat un raport detaliat al descoperirii sale intr-o revista de alpinism, dar materialul sau a fost, in mod bizar, uitat si ignorat… Au trecut ceva ani pana cand Alexander von Mork, un pionier al speologiei din zona Salzburgului, a facut cunoscuta descoperirea lui Posselt. Expeditiile sale din anul 1920 au facut pestera celebra, atragand inca de pe atunci primele valuri de turisti.
Urna dintre gheturi
Sub indrumarea lui Alexander von Mock, in anul 1920 s-a construit prima cabana din zona, denumita Forscherhutte (Refugiul Descoperitorilor). Un an mai tarziu, numarul tot mai mare de vizitatori a impus autoritatilor construirea unei cai de aces intre Werfen si Tenneck. Inca din anul 1924, sectiunea acoperita de gheturi a pesterii era deja accesibila turistilor, o noua cabana fiind construita langa cea veche. Din anul 1953, accesul cu masina este posibil pana la intrarea pesterii in urma construirii unei sosele moderne. Iar din anul 1955 exista un teleferic cu care se poate ajunge in cateva minute la baza pesterii. La ora actuala, pestera Eisriesenwelt este detinuta si administrata de catre Comisia Nationala Forestiera a Austriei. Administrarea pesterii la fata locului se face de catre Asociatia Speologilor din Salzburg, iar o parte din venituri sunt livrate Comisiei Forestiere. Parteneriatul dintre cele doua entitati administrative este valabil din anul 1928 si functioneaza exemplar. Pestera este deschiza zilnic in perioada 1 mai – 26 octombrie, iar orele de vizitare sunt cuprinse in intervalul 9:00-16:30 in lunile iulie si august, si 9:00-15:30 in lunile mai, iunie, septembrie, octombrie. Accesul in la Eisriesenwelt se poate face cu automobilul pe autostrada A10, din Salzburg, sau cu trenul din statia Werfer. Din Werfern sunt circa 40 km pana in Salzburg, de unde se mai parcurg doar 5 km pana la parcarea auto de langa Eisriesenwelt. Din Werfern exista, de asemenea, curse locale de autobuze care te lasa pana la intrarea in pestera.

Temperatura din pestera este sub limita inghetului si in mijlocul verii, asa ca hainele groase sunt neaparat necesare. De fapt, accesul in pestera nu este permis in tricouri, pantaloni scurti si sandale din motive evidente care tin de sanatatea si siguranta turistilor. Odata intrat in pestera fotografiatul si filmatul sunt strict interzise. Turul Pesterii Gigantilor de Gheata, incepe chiar de la intrare, continuandu-se in Sala lui Posselt, o incapere uriasa cu stalactite dintre care cea mai mare a primit numele de Turnul lui Posselt, in onoarea exploratorului austriac. Dupa Turnul lui Posselt exista o placa care marcheaza locul exact pana unde a patruns prima data in pestera descoperitorul lumii de gheata din Alpi. Din acest loc se poate admira Marea Aglomerare de Gheata, o formatiune masiva de gheata care atinge inaltimea de 25 metri si reprezinta cea mai impresionata aglomerare de gheturi dintr-o pestera de pe Terra.

Imediat dupa impetuosul „munte” de gheata, apare alta formatiune fascinata denumita Castelul lui Hymir, dupa numele gigantului din mitologia scandinava. Apoi, in fata ochilor se reveleaza o formatiune de stalactite inghetate denumita Valul lui Frigga sau Orga de Gheata. Continuand parcursul, apare brusc Catedrala lui Alexander von Mock, una dintre cele mai mari incaperi ale pesterii. Aici este locul unde este depozitata intr-o urna funerara cenusa pionierului speologiei din Salzburg. Ultima oprire din tur are loc in fata incredibilului Palat de Gheata, o alcatuire naturala de gheata care te lasa afara cuvinte. Esti deja la un kilometru de intrarea pesterii, la o adancime medie de 400 metri. Feeria s-a sfarsit si trebuie sa te reintorci in lumea ta. Intreaga incursiune dus-intors in magnifica si secreta lume de gheata de sub Alpi dureaza circa o ora si un sfert.

Ajuns inapoi la lumina, sub soare si inconjurat de atmosfera primaverii, verii sau toamnei, depinde de momentul in care ai ajuns aici, foamea isi face simtita prezenta. Nu intra in panica! Imediat langa telecabina care te transporta inapoi in vale, exista un resturant denumit Dr. Oedl-Haus, cu specific alpin-austriac, iar imaginea panoramica din fata restaurantului este una care merita admirata… La baza telecabinei este un mic restaurant denumit Wimmerhutte, care poate primi pana la 70 de persoane. Lumea de gheata este inca acolo, iar tu trebuie sa mai dai gata cateva beri inainte de a te auto-asigura ca ai trait o experienta adevarata, intr-o lume in care toate simturile te avertizau ca ai intrat pe portile largi si inghetate ale Fantasticului & Irealului.

Giant’s Causeway


Frumoasa, strania şi melodioasa limbă irlandeză are o denumire cum nu se poate mai potrivită pentru interesantul fenomen natural, cunoscut sub numele de Giant’s Causeway. Bunăoară, în limba barzilor eroului mitic Cuchulainn, promontoriul stâncos care se pierde în apa Atlanticului se cheamă Clochan an Aifir sau, dacă vreţi să vă doară limba, Clochan na bhFomharach…
Ciudatele formaţiuni stâncoase, reprezentate de circa 40.000 de coloane de bazalt, ocupă o suprafaţă de doar 0,7 kilometri pătraţi. Dar ceea ce pierd prin dimensiune, compensează din plin prin frumuseţe, unicitate şi, mai ales, istorie, mitologie şi folclor local.
Dacă sunteţi cumva în Irlanda de Nord (mai precis, în regiunea denumită Ulster-ul britanic şi deţinută încă de Coroana Britanică), trebuie să vizitaţi neapărat acest loc deosebit, scoborăt parcă din vechile legende celtice. Giant’s Causeway este situat pe litoralul marin de nord-est al Ulsterului, în comitatul Antrim, la aproape 5 kilometri distanţă de oraşul Bushmills.
Geneza geologică a formaţiunilor este aproape la fel de interesantă precum miturile legate de apariţia lor. Acum circa 60 milioane ani, în Terţiarul timpuriu, perioada Paleogenului, locul unde astăzi se întinde molcomul şi liniştitul comitat Antrim era răvăşit de o intensă activitate vulcanică. Atunci, rocile de bazalt incandescente s-au scurs treptat prin fisurile rocilor sedimentare din regiune, pentru a forma, mai apoi, un întins platou de lavă, care astăzi constituie întreaga linie costieră Causeway.
Conform studiilor geologice, întregul proces a implicat trei scurgeri succesive de lavă, cunoscute sub numele de Bazaltele Primare, Mijlocii şi Superioare. Scurgerile bazaltice mijlocii sunt cele care dat naştere coloanelor care formează, în prezent, complexul geologic Giant’s Causeway. Odată cu răcirea rapidă a lavei, contracţiile acesteia, determinate de variaţiile de temperatură înregistrate de-a lungul timpului, au dus la definitivarea formelor actuale. Contracţiile pe direcţia verticală au dus la reducerea vâscozităţii lavei, fără ruperea coloanelor proaspăt ridicate; contracţiile pe orizontală nu au dus nici ele la ruperea coloanelor, ci au provocat doar fisuri adânci în stratul primar de lavă. Mărimea coloanelor este determinată, în general, de viteza cu care s-a răcit lava.

Pe scurt, modelul fascinant vizibil astăzi este un rezultat al cristalizării rocii sub acţiunea răcirii accelerate. Acest fenomen apare, de obicei, atunci când lava topită intră în contact brusc cu apa oceanului, cum se întâmplă şi astăzi în Hawaii. Răcirea imediată provoacă fisuri, uneori şanţuri adânci, cum sunt cele din Causeway. Marea majoritate a coloanelor de bazalt prezintă o secţiune orizontală de formă hexagonală, altele fiind de formă penta-, hepta- sau octogonală. Coloanele hexagonale se întâlnesc în stratul mijlociu de bazalte, formaţiuni de aceeaşi vârstă geologică putând fi admirate în Peştera lui Fingal din Staffa, Scoţia.
O mică parte dintre coloane au o formă predominant rotunjită, cauzată de ploi, vânturi şi variaţiile sezoniere de temperatură, fiind denumite de localnici „Ochii Giganţilor” .
Alte grupări de coloane au primit nume la fel de sugestive, precum Hornurile, Harpa, Orga sau Cocoaşa Cămilei.
Doi giganţi orgolioşi şi o femeie înţeleaptă

Dacă varianta ştiinţifică a genezei podului de bazalt ne explică, oarecum sec, că originea Giant’s Causeway este una pur vulcanică, bogatul imaginar mitologic celtic are propriile sale variante, mult mai captivante, referitoare la naşterea punţii de coloane negre care pare a lega Irlanda de Scoţia.
Povestirile cu pricina fac parte dintr-un important ciclu epic apărut în secolul III d. Hr., în provinciile Leinster şi Munster.
Denumită Ciclul Fenian, această veche culegere de povestiri şi legende irlandeze este axată pe faptele şi istoriile războinicilor şi eroilor celtici din Insula Verde.
Unul dintre cei mai mari (la propriu şi la figurat) eroi ai miturilor irlandeze este războinicul uriaş Fionn mac Cumhaill, botezat de vecinii scoţieni Finn McCool.
Fionn este, în multe privinţe, corespondentul irlandez al regelui mitologic al britonilor, mult mai celebrul Rege Arthur.
Fionn era conducătorul grupului Fianna – o confrerie a războinicilor de elită iralndezi, a căror singură datorie era aceea de a-i apăra, cu orice preţ, pe regii Insulei Verzi. Personajul este omniprezent în eposul celtic irlandez, vechi barzi creditându-l ca fiind responsabil de apariţia podului de roci bazaltice admirat astăzi de milioane de turişti.
Legendele spun că Fionn a construit Giant’s Causeway pentru a avea, astfel, un pod natural care să-i fi permis accesul în Scoţia. Acolo, Fionn urma să se lupte cu un alt uriaş, temutul Benandonner.
Conform celei mai cunoscute versiuni a poveştii, Fionn mac Cumhaill trebăluia, într-o bună zi, pe coasta nordică a regatului irlandez. Atunci, uriaşul scoţian l-a zărit şi a început să-l ridiculizeze, făcând haz pe seama lui şi imitându-l în batjocură.
Turbat de furie, Fionn reacţionează în clasica tradiţie a popoarelor războinice din nordul Europei: smulge hotărât o stâncă şi o aruncă pe ţărmul scoţian, unde Benanndoner se prăpădea de râs.
Acum nu mai era cale de întors. Conform obiceiurilor celtice, dacă un războinic aruncă un bolovan mare spre un alt luptător, lupta este gata, deoarece nu se poate închipui o provocare mai mare decât acest gest al forţei şi curajului. Lezat, uriaşul scoţian aruncă, la rândul său, o stâncă spre Fionn, strigându-i acestuia că dacă pune cumva mâna pe el, Irlanda va rămâne fără gardian…
Benandonner încheie ironic asigurându-l pe Fionn că numai faptul că nu ştia să înoate îl salvează pe acesta din urmă de o lecţie umilitoare. Turbat de furie, Fionn se apucă să smulgă bucăţi de stâncă, pe care le aruncă în ocean, creând, astfel, un pod natural de pietre către Scoţia, astfel încât uriaşul Benandonner să nu mai aibă nicio scuză.
Din teama de a-şi pierde reputaţia printre tovarăşii săi giganţi din Scoţia, Benandonner se apucă să traverseze podul de pietre făcut în pripă de Fionn. Acesta, obosit de efortul depus, adormise pe malul irlandez. S-a trezit totuşi la timp, din cauza zgomotului făcut de paşii lui Benandonner. Ocazie cu care descoperă, cu surprindere, că Benandonner era de două ori mai solid decât el. De la distanţă, nu părea atât de mare…
Salvarea inconştientului Fionn a venit… de unde credeţi? De la o femeie.
Văzând ce se întâmplase, soţia sa, Oonagh, a aruncat o pătură peste Fionn, înainte ca Benandonner să ajungă în pragul casei. Când acesta a sosit, a întrebat cine este cel care doarme sub pătură. Înţeleapta şi prevăzătoarea Oonagh i-a răspuns cum nu se poate mai inspirat, asigurându-l pe gigantul scoţian că cel care doarme ar fi nimeni altul decât fiul cel mic al lui Fionn, născut în noaptea precedentă, iar Fionn ar fi, chipurile, la pădure, să doboare copaci. Şocat de dimensiunea uriaşă a „pruncului”, Benandonner a intrat în panică, întrebându-se cât de mare este atunci tatăl acestuia, proaspătul său duşman.
Îngrozit de-a dreptul, Benandonner o rupe la fugă peste proaspătul pod de pietre, distrugîndu-l, în acelaşi timp, pentru ca Fionn să nu-l poată urmări în Scoţia atunci când se va întoarce de la pădure…
Altă variantă a mitului ne spune că, la apropierea uriaşului scoţian, Oonagh i-a servit o porţie normală de mâncare lui Fionn deghizat în copilaş. Evident, Benandonner s-a speriat de cât de mult putea să mănânce „copilaşul” şi a fugit imediat în Scoţia, distrugând podul şi întrebându-se, fără îndoială, despre cantităţile colosale de mâncare consumate de tată.
Epopeea turistică actuală

Complexul geologic Giant’s Causeway a fost redescoperit de către comunitatea ştiinţifică abia în anul 1693, de către Sir Richard Bulkelly, profesor în cadrul Trinity College din Dublin, anunţul său fiind publicat în periodicele emise de Royal Society. Locul a devenit celebru pe plan mondial după ce artista irlandeză Susanna Drury a realizat prima schiţă în anul 1739. 26 ani mai târziu, Giant’s Causeway este citat deja în Enciclopedia Franceză. Locul a fost, timp de secole, un subiect de aprige controverse între oamenii de ştiinţă ai vremii. O parte dintre aceştia susţineau că se află în faţa unui bizar fenomen geologic, iar restul credeau că stâncile verticale fuseseră sculptate în vechime cu ajutorul dălţii şi al ciocanului, întregul ansamblu fiind, de fapt, un misterios altar al celţilor. Evident, dreptatea aparţinea primilor.
Anul 1960 a fost unul de cotitură pentru obiectiv, deoarece Giant’s Causeway a intrat sub protecţia National Trust. În anul 1986, Giant’s Causeway a fost declarat de UNESCO drept World Heritage Site. Este considerat un obiectiv natural şi, deopotrivă, cultural de maximă importanţă, fiind unul dintre cele doar 25 de astfel de obiective de interes mondial, care întrunesc ambele criterii stabilite de UNESCO.
Facilităţile moderne construite în anul 2007 oferă turiştilor toate informaţile necesare. În acelaşi an, a fost inaugurat Causeway Center, care include birouri de informaţii turistice, un serviciu de cazare, un centru de prezentare de materiale audio-video, un magazin de suveniruri şi chiar o casa de schimb valutar.
Afluxul tot mai mare de turişti (în ultimii ani există o medie anuală de 500.000 vizitatori) a determinat forul National Trust (sponsorizat de loteria naţională) să înceapă lucrările pentru un nou centru turistic, despre care se crede că va fi dat în folosinţă în anul 2012.
Până atunci, poposiţi o clipă într-o lume deosebită, acolo unde treptele de bazalt se pierd la orizont , între cer şi ocean.
Dacă vă lăsaţi pradă reveriei momentului, puteţi pătrunde, fie şi pentru o clipă, în lumea populată cu spiriduşi, giganţi, războinici, elfi, zâne şi alte fiinţe mitologice. Cine ştie… Merită să încercaţi!

DIAVOLUL IN ROMANIA

Satul blestemat Silistea Buciumeni este un sat de munte blestemat sa arda vesnic. Pentru ca incepind cu anul 1911, nu a fost casa care sa nu fi ars. Oamenii spun ca flacarile apar de nicaieri, ca se despica pamintul si limbile de foc ies din adincuri, distrugind totul in calea lor, neputind fi stinse de apa. Pentru fiecare foc distrugator, pentru fiecare casa arsa sau hambar distrus, oamenii au pus in curte o cruce. Ca sa se stie ca acolo a fost focul ucigas si cine stie, poate in speranta ca focul nu va reveni. Sunt pline curtile oamenilor de cruci. Cei batrini isi aduc aminte ca napasta a pornit din senin, din cauza unui preot despre care se spunea, pe ascuns, ca s-ar ocupa cu lucruri nu tocmai curate si ca ar tine slujbe in cinstea Satanei. Apoi, intr-o zi, in timpul slujbei, din senin, preotul a inceput sa-i blesteme pe oameni: ”Arza-v-ar focul sa va arza… sa putreziti in cel mai intunecat colt al Iadului si focul cel vesnic sa va mistuie… sa nu va bucurati de bucate, asa cum nu ma bucur eu si piatra de piatra sa nu ramina din satul asta ci numai foc si scrum si cenusa.

Sa nu aveti parte de iertare si Diavolul sa va bata la poarta in clipa mortii si-n loc de mir si aghiazma sa aveti parte doar de foc si pucioasa… Si neam de neamul vostru sa nu cunoasca bucuria iubirii ci numai flacarile durerii si jalea…” Se spune ca in momentul blestemului, vintul s-ar fi iscat din senin si ar fi smuls usile de la biserica. Incotro au fost duse nimeni nu stie sa spuna, pentru ca nu au mai fost gasite niciodata. Nori negri s-au aratat deasupra satului si fulgerele au inceput sa loveasca biserica. Au luat-o oamenii la fuga care incotro, spre casele lor, iar preotul a ramas mai departe in biserica, boscorodind si blestemind continuu, de parca isi pierduse mintile. Citiva au mai apucat sa vada cum un fulger a aprins biserica si cum lemnul s-a aprins de jos in sus, nu de sus in jos, cum ar fi fost normal. Trei zile si trei nopti au stat norii deasupra satului si nimeni nu a avut curajul sa se apropie de biserica. Si-n tot acest timp biserica a ars si cenusa a fumegat, imprastiind un miros greu, de pucioasa. In a treia zi soarele s-a aratat din nou si oamenii si-au facut cruce si au mers sa vada ce s-a ales de biserica.

Au mai gasit la fata locului numa o cruce de lemn, intoarsa in jos, cu niste litere ciudate scrise pe ea. La citeva zile dupa ce biserica a ars in marginea satului a aparut un ciine mare, negru, fara stapin. Nu au avut oamenii cum sa il alunge, pentru ca nimenea nu indraznea sa dea in el. Toti erau convinsi ca este Satan care venise sa-si pazeasca satul ce-i fusese dat de preot prin blestemul lui. De atunci, oriunde apare ciinele cel negru, gospodaria respectiva este lovita de foc. Unii spun ca l-ar fi auzit vorbind cu o voce grea, cavernoasa dar ca nu au inteles nimic din ceea ce spunea. De peste 90 de ani ciinele isi face aparitia din cind in cind si de fiecare data gospodaria respectiva este lovita de foc. Cu toate astea, oamenii nu pleaca de acolo, ca si cind o vointa mai puternica decit a lor ii tine pe loc.

Satan, stapanul uitat al Pamintului

Desi se vorbeste prea putin despre ele, sectele satanice sunt tot mai bine organizate si si-au inceput lupta nevazuta impotriva credintei celei adevarate. Buni psihologi, liderii acestor secte se folosesc de slabiciunile oamenilor si interpreteaza textele sfinte, inclusiv Biblia, dupa cum o cer propriile interese. Mai mult, ofera doritorilor un trai bun nu doar dupa moarte, ci din chiar aceasta viata. Ce le cer adeptilor lor? Doar sa-si traiasca viata asa cum vor si sa-l cinsteasca pe Satan. Sectele sataniste sustin ca ele lupta pentru a restabili credinta a ceea ce considera ei „adevaratul stapin al Pamintului”. Conform traditiilor sataniste, Satan ar fi imparatit peste Pamant in urma cu citeva mii de ani. Puterea sa ar fi fost uzurpata de Dumnezeul crestinilor si de Mintuitorul Iisus. Despre Biblie insasi se spune ca ar fi dedicata diavolului, cel putin in partea sa cu Vechiul Testament.
Pentru ca acolo, cititorul vede chipul unui Dumnezeu crud, razbunator, care pentru fiecare iertare pe care o da solicita anumite sacrificii din partea oamenilor si care blesteama semintiile pentru mai multe generatii. „Acesta este stapinul adevarat al Pamantului, imparatul pe care multi l-au uitat. Iisus nu este decit un uzurpator, un individ care le cinta in struna oamenilor, stiind ca acestia sunt caractere slabe. Pentru ca ce Creator ar permite creatiei sale sa-si faca rau unii altora si chiar sa se ierte pentru ceea ce fac? E clar ca numai cel care nu a participat la actul creatiei poate ierta cu atita usurinta distrugerea unei creatii care s-a faurit cu truda si singe”, sustine R. T., liderul unei secte sataniste. „Cind l-a creat pe om, Satan l-a facut din Pamant. A picurat singe din singele sau si a suflat peste el ca sa-i dea viata. Din cauza asta singele este cel mai important element al corpului, din cauza asta omorul este cea mai odioasa crima si nu poate fi iertata”. Conform principiilor sataniste, singurii care stiu adevarul sunt evreii, cei care nu l-au recunoscut pe Iisus ca Mantuitor.

Cat priveste minunile savirsite de Iisus, se spune ca la vremurile respective faceau parte din viata cotidiana, oamenii fiind cunoscatorii unor secrete acum uitate. Doar propaganda religioasa i-a atribuit puteri speciale si care, in realitate, nu erau apanajul unei singure persoane ci de ea beneficiau toti vrajitorii si magicienii. „Evreii au fost singurii care stiau ca iisus este un vrajitor impostor care si-a luat numele de Fiu al lui Dumnezeu. Si de aceea nu l-au recunoscut

Marele preot este… minor

De cele mai multe ori, diavolul apare sub forma unor animale fioroase, dar nu o data, Ingerul Intunericului s-a aratat oamenilor in toata puterea sa, dindu-le sfaturi si porunci, pregatindu-i pentru timpurile care vor veni. O alta secta are lider spiritual un copil de nici 9 ani, care a fost ales de diavol pentru a-i duce poruncile catre oameni. Printul Intunericului i s-a aratat micutului cind acesta era in clasa I. “Mergeam spre scoala. Era dimineata si intirziasem. La un moment dat, in fata mea a aparut un domn imbracat in negru, inalt, puternic. Am crezut ca vrea sa ma intrebe ceva si m-am oprit, dar cind m-am uitat la el mi s-a facut frica. Avea asa, niste ochi galbeni care straluceau si vorbea putin ragusit.”

La inceput, copilul s-a speriat, dar nu a putut sa fuga. Ceva parca il tintuise in ochi. Strainul l-a intrebat daca el crede in Dumnezeu. Cand copilul a spus ca da, l-a intrebat de ce crede in cineva pe care nu l-a vazut niciodata. Apoi a inceput sa vorbeasca urat despre Dumnezeu. Spunea ca Dumnezeu este hain, ca este un stapin rau, care da numai boli si durere, ca a fost atit de rau incit si-a sacrificat copilul, nu a vrut sa-i ajute si l-a lasat sa moara. “Spunea ca un Tata care si-a lasat copilul sa moara nu merita dragostea oamenilor. Si cred ca avea dreptate. Si mi-a mai spus ca si el e tata la mai multi copii si ca niciodata nu si-a lasat copiii sa fie batuti de altii si i-a ajutat. Ca lumea e rea si il condamna degeaba, ca el nu are coarne si coada cum spun preotii care sunt nise mincinosi ordinari… Mi-a spus ca ma asteapta si ca o sa aiba grija de mine, ca el ma iubeste si ca nu trebuie sa ma tem de nimic atita vreme cit el ma va ocroti.”.

Asta se intimpla in urma cu circa doi ani. De atunci, copilului i s-a aratat de mai multe ori diavolul si de fiecare data i-a vorbit de planurile lui de recucerire a lumii. Spunea ca Dumnezeu nu merita o lume atit de frumoasa si ca Dumnezeu nu-i iubeste pe oameni, altfel nu ar lasa sa se petreaca atitea nenorociri in lume, atitea razboaie, crime, boli, foamete. De doi ani de cind i s-a aratat diavolul, micutul si-a convins parintii sa se inchine acestuia. La ora actuala tine ritualuri in templul ridicat special in cinstea lui Lucifer, iar cei aproape 200 de membri, sustin ca in timpul ceremoniilor, micutul pare transpus, iar vocea sa este a unui om matur.

Intoarcerea Satanei

In localitatea Muntenii Buzau, doua fete au capacitati iesite din comun. Desi localnicii spun ca sunt doar nebune si rele, parapsihologi români si cei straini afirma ca in cele doua gemene s-ar fi intrupat Raul insusi. “Ca sa ajunga iar pe Pamint, Diavolul trebuie sa iasa din temnita unde l-a bagat Dumnezeu. Si asta o poate face doar printr-un suflet nevinovat, intrupat intr-un corp de copil” sustine Richard Doodley, un englez care s-a ocupat de caz. Englezul sustine ca România este o tara fascinanta din punct de vedere energetic si ca niciodata nu se pot face previziuni pe termen lung. Cind a venit in România sa verifice spartura energetica din zona Ialomitei. Surprizele s-au tinut lant. Mai intii, masuratorile s-au dovedit imposibil de efectuat din cauza modificarilor continue a liniilor de forta. Apoi masuratorile au aratat existenta unui punct de forta iar graficul masuratorii era sub forma unei sinusoide, “ lucru foarte rar intilnit si care se petrece doar in zonele perturbate extern. Stii, ca si cind ai lovi succesiv o bucata de tabla cu un baros, din loc in loc, cautind punctul cel mai slab. Asta se intimpla si acolo. Ceva sau cineva, incerca sa gaseasca o poarta de trecere.” Apoi, cind barbatii s-au apropiat de copii, entitatea din fata a inceput sa vorbeasca in limba vechilor celti si sa rida de neputinta lor, de faptul ca au ajuns prea tirziu ca sa-l mai poata opri.

Un fost preot il venereaza pe Lucifer

Numarul vrajitorilor, al descintatorilor si al altor practicieni de magie il depaseste cu mult pe cel al preotilor crestini. Numarul celor care merg la acestia sa ceara ajutorul Diavolului il depaseste pe cel al oamenilor care merg la biserica. Numarul celor care injura cu “Du-te dracului!” sau “Lua-te-ar dracu” sau “Duca-se dracului”, este mult mai mare decit al celor care spun “Doamne ajuta”. Diavolul este prezent la fiecare pas, in viata de zi cu zi. Si atunci lumea a cui este?!
T. N. are 46 de ani. A terminat doua facultati, Universitatea si Teologia si a practicat mai bine de sase ani ca si preot. Apoi, dintr-o data, au aparut schimbarile. A inceput sa le vorbeasca oamenilor despre diavol, cu evlavie si respect. Spune ca dupa ce a studiat teologia si mai ales istoria crestinismului, a ajuns la o concluzie: anume ca adevaratul crestinism ar fi reprezentat de Satan. “Domnilor, crestinii au furat, pur si simplu ritualurile care se practicau de mii de ani si au inlocuit doar numele sfintilor vechi cu ai propriilor sfinti… Lucifer nu trebuie hulit asa cum se face, pentru ca el a vrut doar ce e mai bun pentru oameni si pentru ingeri. Lucifer iubea libertatea si nu a putut suporta incatusarea semenilor sai. El a vrut ca toata lumea sa aiba dreptul sa evolueze mereu, ca fiecare sa poata avea acces la cunostintele universale. Lui Dumnezeu nu i-a placut asta si a incercat sa-l distruga. Dar Lucifer era iubit si atunci s-a iscat marele razboi al ingerilor, care nu s-a terminat nici acum.

De atunci tot incearca Lucifer sa-i descatuseze pe oameni, sa-i elibereze de un Dumnezeu crud si care nu te ajuta decit daca mergi la biserica si faci o gramada de lucruri. De ce nu poti, pur si simplu, sa traiesti cum vrei? De ce trebuie sa o faci cum ti se spune? Unde este libertatea de credinta?”

Dupa ce a fost scos din cinul preotesc, T.N. s-a dedicat trup si suflet noului sau stapin, Lucifer. Casa sa de la tara a transformat-o intr-o biserica dedicata Diavolului. Explica tuturor celor interesati ca Satan este de fapt adevaratul Mintuitor al omenirii si nu Iisus si ca Lucifer este protectorul oamenilor si singurul Dumnezeu caruia ar trebui sa i se inchine. Este convins ca nu va trece mult timp pina cind Satan isi va ocupa locul pe care-l merita printre oameni.

“Ofensiva crestinismului impotriva lui Satan a inceput. Se construiesc biserici dupa biserici, nu pentru ca oamenii sunt mai credinciosi ci pentru ca preotii incearca sa limiteze puterea Diavolului care creste continuu. Pentru ca stapinul Pamantului e pe cale de a se intoarce acasa si atunci oamenii se vor elibera de jugul religios”. N.R. Ultimii ani au inregistrat un regres al crestinismului. Adevarata credinta a pierdut tot mai mult teren in fata unor credinte pagine, multe de sorginte satanica.

Au reinviat credintele in zeii de demult, iar adoratorii lui Satan se inmultesc pe zi ce trece. Motivul este simplu: intr-o lume rigida, in care oamenii trebuie sa se supuna unor canoane laice si bisericesti, oamenii se indreapta catre cel care le promite ca pot duce viata pe care si-o doresc, fara sa se chinuie si fara promisiuni ca totul va fi bine abia dupa plecarea din aceasta viata. Oamenii s-au saturat de reguli, de legi, de principii, de o viata ordonata, planificata. Iar Satan, din coltul intunecos in care l-a aruncat judecata Domnului, a vegheat si se foloseste de slabiciunile omenesti. Razboiul nevazut a fost declansat in toata grozavia lui.

%d blogeri au apreciat asta: