Desi prezenta in textele biblice, iar in cele liturgice si patristice de aproape doua milenii, reprezentarea plastica a ochiului nu a fost acceptata ca simbol si in erminia iconografiei ortodoxe, imaginea fiind reprodusa mimetic in cult cu consecinte inca neevaluate.

Multimea reprezentarilor „Ochiului lui Dumnezeu” care inunda spatiul liturgic ortodox incepand cu secolul al XVIII-lea, este mai degraba rezultatul unei „mode” decat consecinta unor dezbateri si hotarari canonice ale Bisericii ca raspuns la vreo disfunctie sau vreun derapaj al limbajului iconografic.

Daca factura iconografica in sine nu are si nu avea nevoie de vreo corijare doctrinara sau stilistica, exista totusi in acea vreme o criza in ceea ce priveste receptarea acestui stil chiar in mediile ortodoxe. Sa ne amintim doar cum in epoca, la cererea unor intaistatatori ai mai multor manastiri, s-a acoperit pictura bizantina din biserici cu imagini de factura apuseana mai la moda[1]. Pe fondul acestei crize, factorul politic a putut induce, daca nu chiar impune noile insemne sigilografice si heraldice ale cancelariei unui stat care isi anunta despartirea de Biserica, context in care, din inertie sau nestiinta, intrebuintarea cu aceeasi necantarita ravna si in mediul eclezial a acestui simbol, a avut un impact suficient de puternic pentru ca si astazi „Ochiul lui Dumnezeu” sa fie considerat de catre unii un simbol bisericesc.

De ce un ochi si nu doi?

Istoria artei plastice nu abunda in lucrari in care imaginea ochiului sa fie un subiect prea curtat pentru continutul sau de idei si semnificatii, exceptie facand unele curente artistice mai avangardiste[2], care i-au exploatat mai frecvent potentialul plastic si semantic. Paralel cu arta crestina si chiar cu mult inainte de crestinism, ochiul poate fi intalnit ca imagine plastica in arta cultica a mai multor popoare, Egiptul antic avand – prin sistemul de scriere hieroglific – un renume in ce priveste densitatea reprezentarilor.

Inexistenta in cultul Bisericii pana in preajma Revolutiei Franceze, imaginea ochiului poate fi identificata sub diferite forme – ca simbol al unor sisteme de gandire cu aspiratii religioase, diferite doctrinar de religia egipteana – in imagistica manualelor medievale de alchimie, astrologie, cabala si magie, pentru ca mai apoi sa migreze in insemenele heraldice ale unor confrerii pseudocrestine si organizatii politice din Apusul Europei. De aici, datorita unor conjuncturi politice precum si aparitiei si raspandirii tiparului, simbolul ochiului patrunde si in fondul imagistic al cultului crestin apusean, de unde migreaza si la noi, incercandu-se in acest sens o adaptare, inlocuindu-i-se vechiul sau bagaj de semnificatii cu un nou continut dogmatic.

Greu de prins in cadrele iconografiei ortodoxe, atat din punct de vedere stilistic cat si din punctul de vedere al continutului doctrinar, imaginea ochiului poate fi, in functie de apartenenta religioasa, un simbol, un talisman sau chiar o zeitate. Marcat de o puternica ambiguitate semantica, simbolul ochiului incadrat intr-un triunghi se prezinta ca o imagine ce pretinde ca ar exprima dogma Sfintei Treimi, providenta divina sau prezenta Tatalui Ceresc, si aceasta doar pentru faptul ca triungiul are trei laturi sau pentru ca numeroase lucrari cu caracter religios fac apel la expresia scripturistica „ochiul Domnului”. Urmand aceeasi logica am putea si noi invoca argumentul cantitatii, prin care sa demonstram faptul ca frecventa cu care apare expresia „ochii Domnului” in Sfanta Scriptura este cu mult mai mare decat apare „ochiul Domnului” in varianta de la singular, caz in care mai legitim ar fi ca in interiorul triunghiului sa fie reprezentati doi ochi.

Cautatura ciclopica

Dar nici inlocuirea ochiului din triunghicu doi ochi saucuinscriptia tetragramei YHWH n-ar legitima acest simbol ca fiind unul crestin. Cred ca este inutil sa mai punem problema considerarii imaginii ochiului ca o referire simbolica la vreo persoana, desi exista pretentia ca ar reprezenta chiar Persoana Tatalui. Daca pe Dumnezeu Tatal nimeni nu L-a vazut vreodata decat prin Chipul Fiului (Ioan 1,18), privind acest simbol, putem constata cu usurinta absenta numelui, a chipului, de fapt chiar absenta persoanei, care este inlocuita cu un fragment anatomic a carui cautatura ciclopica razbate din decupajul triunghiular ce lasa mai degraba impresia ca esti pandit si nu privit.

Biserica a transformat multe dintre simbolurile pagane care puteau avea, printr-o convertire de sens, semnificatii si conotatii crestine. Cu toate acestea, in ce priveste simbolul ochiului, Sfintii Parinti egipteni din primele veacuri crestine – care ar fi fost cei mai in masura si ar fi avut mijloacele cele mai la indemana sa converteasca acest simbol din mitologia egipteana intr-un simbol crestin – n-au facut-o.
Daca simbolul, domesticit in cultul iudaic, ajungea doar sa indice, icoana urma sa intrupeze. Investitura simbolului este limitata si depasita de noua realitate teologica pe care o aduce si o presupune icoana. Continutul icoanei, esential legat de figura lui Hristos, nu putea fi suplinit prin simbolismul abreviat al artei crestine din primele veacuri. Simbolul tatoneaza icoana fara a putea vreodata s-o inlocuiasca. Daca simbolul elibereaza privirea de experienta contingenta a lumii, icoana o sfinteste datorita dumnezeirii Prototipului sau invizibil[3].

Parintii iconoduli aratau ca „pentru vehicularea simbolului nu era nevoie de Revelatie”[4], de aceea, incercarea de a implanta noi simboluri, straine de duhul Ortodoxiei in Erminia picturii bizantine, dupa mai bine de un mileniu de la constituirea canonului iconografic, este un abuz. Chiar daca am admite ca imaginea „Ochiului lui Dumnezeu” ar fi un simbol crestin (ceea ce nu este cazul), aceasta ar inseamna de fapt o revenire neintemeiata catre simboluri, umbre si prefigurari ce exprima nedeplin prezenta si aratarea desavarsita a lui Hristos, asa cum ni Se reveleaza in icoana Sa.

[1]Vezi doar cazul manastirii Probota sau cel al Manastirilor Golia si Sfintii Trei Ierarhi din Iasi. Acolo unde s-au construit biserici noi, s-a preferat stilul realist-naturalist apusean, ca in cazul Catedralei Mitropolitane din Iasi sau in cel al Manastirii Agapia.

[2]Dintre orientarile artistice de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea mentionam Simbolismul, Suprarealismul si Dadaismul.

[3]Mihail Neamtu, Idol, simbol, icoana. O discutie a fenomenologiei imaginii la Jean-Luc Marion, in Studia Theologica, Anul I, Numarul 2/2003, p. 27. „Comentand vestigiile de tip graffiti din primele veacuri, Paul Evdokimov conchide ca aceasta «e arta inviata intru Hristos: nici semn, nici tablou, nici icoana, ci simbol al prezentei si al stralucitorului ei salas, viziunea liturgica a misterului facut imagine»”.

[4]Mihail Neamtu, Idol, simbol, icoana. O discutie a fenomenologiei imaginii la Jean-Luc Marion, in Studia Theologica, Anul I, Numarul 2/2003.
sursa:doxologia.ro.