Dobrogea, pământul dintre ape, meleag profund românesc acuma, deși nu a fost întotdeauna așa, găzduiește “minuni” din cele mai diverse domenii, spirituale și științifice, aproape la fiecare pas.

Printre acestea, îmi amintesc cu plăcere de Peștera LimanuPESTERA LIMANU și ale ei legende. Am avut chiar ocazia, cu mulți ani în urmă să o vizitez, cu o parte din participanții la Speosportul din 1981. A fost în speosport atunci și Emilian Cristea [3], ce ne-a însoțit și el în peșteră și (ca o anecdotă) neavând salopeta la el și-a îmbrăcat pijamaua pe post de salopetă. Ei dar cine-și mai amintește acuma de Emilian Cristea, personalitate deosebit de populară într-o vreme la noi, și cum zicea George Ponta pe atunci, problema e nu cine-l cunoaște pe Emilian Cristea (căci practic toată lumea îl cunoștea) ci pe cine cunoaște el. Că maestrul s-a sfârșit anul următor, pe bicicletă pe când cobora de pe Transfăgărășan, asta e o altă poveste…

Apoi, peste câțiva ani, prin ‘89-‘90 având ocazia să lucrez vreo două campanii ca hidrogeolog la mina Altân-Tepe am întâlnit acolo un geolog ce lucra la mină, tătar din Mangalia, pe numele lui Murad. De la el am aflat că toți locuitorii din Mangalia și împrejurimi știau “la sigur” că peștera are o ieșire în Bulgaria sau chiar în Turcia (folosită în scopuri de contrabandă sau la vremuri de bejenie, cine știe?).

De la o poveste am trecut ușor la legendă, peștera Limanu putând fi un Stonehenge al acestor meleaguri, care în loc să fie construit la suprafață a fost săpat sub pământ. Dar să vedem mai de-a fir’a păr ce zic legendele:

“În anul 29-28 i.H., proconsulul roman Marcus Licinius Crassus a pornit, în fruntea unei oștiri numeroase, spre ținuturile Moesiei Inferioare, pentru a-i pedepsi și supune pe dacii conduși de Dapyx, un rege viteaz, urmaș al lui Burebista. Motivul declarat era acela că Roles, un șef de trib din zonă, aflat în conflict cu Dapyx, i-ar fi cerut ajutorul. În realitate, Licinius voia să spele o rușine mai veche, să recupereze steagurile de luptă pierdute de Caius Antonius în bătălia de la fortăreața Genucla, lângă cetatea Histria. Conducătorul regatului de aici era un alt dac viteaz, Zyraxes, prieten bun cu Dapyx. Dar romanul mai voia ceva: bogățiile dacilor, aurul, vitele, grânele lor și pe ei ca sclavi, ca să-i vândă la Roma. Istoricul Dio Cassius în a sa “Istoria romană” spune clar că Licinius nu a cruțat pe nimeni, indiferent de atitudinea pe care o avea față de imperiu. Nu există iertare sau îngăduință, iar “barbarii”, cum le spuneau dacilor, trebuiau trecuți prin foc și sabie. Dapyx a murit eroic în lupta cu “civilizatorii” romani, iar cetatea lui Zyraxes a fost și ea cucerită în urma unei trădări. Speriați de urgia romană, dacii și-au adunat ce au mai putut și s-au refugiat sub pământ, împreună cu femeile, copiii și bătrânii lor. Au luat cu ei în adâncuri și grânele, oile, caprele, vacile, dar și aurul și bijuteriile pe care le aveau, galeriile întunecoase ale peșterii Keiris, identificate a fi Limanu, devenind astfel casa lor. Urmele uneltelor cu care au amenajat interioarele se mai văd și azi ca și pereții tunelelor, bolțile încăperilor, camerele pentru locuit, spațiile pentru animale, altarele, toate dovedind truda și dârzenia unor oameni hotărâți să se apere până la ultima suflare. Nu s-au gândit însă că Licinius purta în el gânduri demonice. Ajuns aici, romanul a dat ordin și cele trei intrări în peșteră au fost zidite, transformând-o, astfel, într-un uriaș mormânt pentru toți cei care au crezut că își vor găsi acolo salvarea. Mai apoi, pentru că ar fi pierdut o parte din pradă, pe sclavii ce trebuiau duși la Roma i-a afumat, obligîndu-i să iasă la suprafață” [4].

Profesorul Vasile Boroneant [6], un personaj destul de straniu, amintind pe undeva, păstrând proporțiile desigur, de Nicolae Densușianu cu a sa “monumentală” Dacie Preistorică, spune: “Senzațional este că bucăți de ceramică, identice cu cele de aici, de la Limanu, am găsit în situl arheologic de la Chitila, de lângă București. Asta dovedește marea întindere a culturii dace, dar și unitatea lor în tradiții, obiceiuri și port. Noi nu trebuie să credem ce au spus sau chiar mai spun unii despre trecutul nostru. Uitați-vă aici, în peșteră, ce muncă ingenioasă și câtă inteligență au dovedit dacii! Nu s-a dat nicio importanță civilizației dacice. Unde mai găsești în lume, poate doar prin Orientul Mijlociu, asemenea lucrări de nivel istoric? [4]

În sursa bibliografică pe care o cităm, urmează alte afirmații precum cele de mai sus, dar ele trebuie privite cu multă circumspecție dând prioritate și crezare mai degrabă părerilor majorității istoricilor, dar, ca fapt divers și inserate la categoria “legende”, unde dealtfel le este locul, pot deveni interesante.

În urma acestor detalieri și urmărind și articolul Margaretei Dumitrescu et al. [1] trebuie subliniat caracterul antropic al cavernamentului, săpătura speculând un sistem carstic pre-existent, în scopuri de creare de adăposturi temporare, lăcașuri de cult și pentru exploatarea calcarelor.

Mai mult decât atât, custozii peșterii, pentru a înlesni deplasarea în anumite sectoare mai scunde ale acesteia au săpat șanțuri pe centrul galeriilor pentru a le adâncii, rezultând un fals aspect de foste cursuri de apă acum secate.

Și în zilele noastre, pe seama peșterii de la Limanu continuă să se nască noi legende. Se spune de pildă că datorită ramificațiilor peșterii și aspectului de labirint, s-au rătăcit de-a lungul timpului şi chiar şi-au pierdut viaţa foarte mulţi “aventurieri” [5], astfel reiese (și va fi imortalizat pe servere) că cei care se avântau în peștera Limanu, “aventurierii”, mureau ca muștele, această legendă servind intenției, onorabile de altfel a custozilor, să mai ostoiască afluxul celor doritori să viziteze “ilegal” peștera.

În aceeași idee se afirmă și că [5]: “Limanu este şi cea mai labirintică peşteră din România”, nu cum ar fi normal să se spună că este, într-adevăr una dintre cele mai labirintice peșteri din România, dar nici pe departe chiar cea mai labirintică, coeficientul de ramificații de la Limanu, obținut din raportul dintre lungimea galeriilor și extensia lor, este de 11, pe când la Hodobana de exemplu este de 27.

Din păcate la ora actuală peștera arată destul de rău, deși în ultimii ani custodele a făcut eforturi susținute de reabilitare, amenajare și ecologizare[2], dar văzând că se luptă ca morile de vânt și-a mai domolit din entuziasm. Vizitând recent peștera (împreună cu Maria-Lidia Nuțu, care de altfel a făcut și pozele ce însoțesc acest material) am înțeles că stricăciunile cele mai mari nu sunt făcute nici pe departe de turiștii care ocazional o vizitează ci, ca în multe alte locuri de pe la noi, de însăși sătenii din Limanu (care aparțin unei anumite categorii de vârstă apropiată de adolescență și de prima tinerețe). Peștera fiind în “bătătura” lor le este la îndemână să-i învețe galeriile și să le viziteze în diferite scopuri, de agrement mai ales, în care nu se pot abține să nu aprindă focuri, să nu afume pereții cu inscripțiile propriilor nume sau cu o fervoare demnă de o cauză mai bună să o foloseacă, literalmente, ca latrină, când în 15-20 de minute poți ieși afară din aproape orice cotlon al peșterii și te poți delecta cu intimitatea pădurii de pin din apropiere, exact în același scop. Sătenii, îndrumați de primărie, la îndemnul custodelui, ar trebui să înțeleagă că peștera este o “mina de aur” pentru satul lor pe care recondiționând-o și introducând-o în circuitul turistic, le-ar aduce numai beneficii. Sau și mai bine, un întreprinzător având legături cu speologia (dar nu numai), ca la Peștera de la Valea Fundata (cunoscută mai nou sub numele de Peștera Valea Cetății Râșnov) ar putea începe o amenajare similară cu a acesteia sperând să-și recupereze, mai devreme sau mai târziu investiția. Despre aprobările necesare și lupta cu birocrația pentru a le obține nu avem idee, decât că s-ar anunța foarte complicate.

La sfârșitul acestei povești nu putem totuși să nu insistăm un pic pe articolul Margaretei Dumitrescu et al. [1], scris în 1965, articol deosebit de documentat și de o extraordinară acuratețe științifică, dacă ne gândim la perioada la care a fost scris. Nu vom face acum o recenzie a acestui articol, dar amintim, că deși ușor depășit pe alocuri mai ales la descrierea peșterii (între timp survenind ceva modificări) excelează totuși prin detalieri, de la ridicarea coloanei geologice a Sarmațianului superior până la inventarierea faunei cavernicole și prezintă în detaliu singura hartă existentă a peșterii. Acest articol, chiar la atâția ani de la publicare este deocamdată singurul material de încredere despre peșteră, internetul fiind plin la ora actuală de tot felul de fantasmagorii, care de care mai năstrușnice despre Peștera Limanu, pe care cititorul avizat trebuie să le privească cu foarte multă prudență.

Gigi Paul Dragomir
http://www.mitulpesterii.ro/pestera-limanu/