O resursă aproape virgină a litoralului românesc se găseşte nu pe uscat, ci în adâncuri. Este vorba de relicvele istorice şi de vasele scufundate ce zac pe fundul mării, care ar putea atrage scafandri pasionaţi de istorie şi arheologie din toată lumea.

Scufundările subacvatice au depăşit de mult stadiul de hobby exclusivist şi devin din ce în ce mai mult un sport de masă. În clipa de faţă, la nivel global există peste zece milioane de scafandri amatori atestaţi, dintre care o mare parte bat lumea în lung şi în lat pentru a descoperi cele mai palpitante locuri din care poate fi explorat adâncul mărilor şi oceanelor. Unii se dau în vânt după rechini şi alţi peşti mari, alţii străbat şi 10.000 de kilometri pentru a vedea în mediul lor natural căluţii de mare pigmei, alţii au ca pasiune epavele de tot felul – vapoare, avioane, elicoptere scufundate. Goana acestui gen aparte de turişti după noi experienţe subacvatice a creat o adevărată industrie care rulează anual miliarde de euro.
România are ieşire la mare, există condiţii pentru a practica scufundările, însă deocamdată rămâne o destinaţie periferică pe harta „diving”-ului. Cu toate că există motive evidente care explică această stare de fapt, există şi câteva argumente care ar convinge scafandri din alte ţări să vină la Constanţa şi Mangalia. Cu puţin efort din partea autorităţilor şi a investitorilor, numeroşi scafandri pasionaţi de arheologie şi de epave ar renunţa măcar o dată la o vacanţa într-o ţară tropicală pentru o aventură la Marea Neagră.
Tulburea şi tulburătoarea Mare Neagră
Evghenii Mărăşescu face scufundări în Marea Neagră, şi nu numai, de peste 40 de ani. Este de profesie inginer, dar după 1990 şi-a abandonat meseria pentru a-şi urma pasiunea. A înfiinţat în 1994 centrul de scufundări Delphi, printre primele din ţară, şi un magazin de profil.
În opinia lui Mărăşescu, cel mai important dezavantaj al Mării Negre este lipsa de vizibilitate. Sunt zile întregi în care nu se poate intra în apă, pentru că vizibilitatea este foarte redusă. Pentru a stabili gradul de vizibilitate, scafandrii au ca etalon distanţa de la care se poate vedea un disc alb, cu diametrul de 30 de centimetri. În Marea Neagră, vizibilitatea de doi metri e o obişnuinţă. Sub doi metri e rău, oamenii nu se mai scufundă. Cea mai bună vizibilitate este de 15-20 de metri, dar asta nu se întâmplă decât o dată sau două ori pe an. Spre comparaţie, în Marea Roşie, una dintre destinaţiile favorite ale scafandrilor amatori din întreaga lume, vizibilitatea obişnuită este de 40 de metri. Marea Neagră are însă particularitatea că aici se varsă mai multe fluvii, Dunărea aducând cu sine cei mai mulţi afluenţi care tulbură apa.
Comorile din adâncuri
Evghenii Mărăşescu spune însă că, în ciuda vizibilităţii reduse, Marea Neagră are un mare avantaj: este foarte bogată in relicve istorice, vizibile la adâncimi relativ mici. Vase de cupru şi de bronz din secolul trecut, ancore medievale de la navele care ancorau în secolele XVI-XVII şi chiar vase de ceramică, datate de specialişti ca fiind din epoca antică, toate pot fi găsite nu departe de ţărm. Una dintre ancore, găsită de Ev¬ghenii Mărăşescu, aparţinea unui caiac turcesc şi a fost donată Muzeului Marinei, care a expus-o în sălile sale. Este singura ancoră de acest tip descoperită cu lanţul intact.
Cel mai atractiv loc de scufun¬dări din România ar putea fi oraşul antic scufundat în Ma¬rea Neagră, în zona Mangaliei. Primul care a explorat zona este Constantin Scarlat, părintele scafandrilor din România, acum 40 de ani. Acesta a găsit aici amfore şi mai multe vestigii şi a formulat ipoteza că aici ar fi existat cândva ruinele oraşului antic Callatis. Următorul care a exploatat zona a fost Vasile Cosma, un inginer operator la Sahia Film. Acesta a găsit şi urme ale unui dig. Un alt cercetător a găsit o nouă urmă de dig la distanţă destul de mare faţă de ţărm. Jeno Szabo, un alt explorator care a investigat zona, confirmă prezenta sub apă a numeroase artefacte, care ar putea fi recuperate de scafandri arheologi fără costuri exorbitante.
În urma acestor descoperiri, mulţi cred că sub ape se află o adevărată cetate scufundată. Părerile privind existenţa unei Atlantide a Mării Negre sunt însă împărţite. În timp ce Sorin Colesniuc, directorul Muzeului de Arheologie din Mangalia, susţinea anul trecut că scafandrii pot urma traseul fostelor străzi, că se văd pavaje din dale de piatră, resturi ale unor construcţii – coloane şi capiteluri şi ziduri din cărămidă antică -, Mărăşescu crede că mai degrabă este vorba de un mit: „Aşa cum sunt şi legendele că fundul Mării Negre ar adăposti mormântul poetului exilat Ovidius”. Dacă încă nu este absolut cert că putem vorbi de o cetate scufundată, existenţa a numeroase vestigii arheologice aflate în zona din dreptul Mangaliei este incontestabilă, ea fiind documentată prin numeroase explorări efectuate în ultimii zeci de ani.
Foarte interesante sunt şi ruinele cetăţii antice Tomis, a¬flate la câţiva metri sub apă, nu departe de Cazinoul din Constanţa. Evident, o creştere a numărului de scafandri în aceste locaţii arheologice ar impune măsuri speciale de protejare a artefactelor de pe fundul mării, pentru a împiedica sustragerea lor. Alte ţări aplică proceduri destul de simple prin care protejează obiectivele istorice, dar, în acelaşi timp, permit turiştilor să se bucure de ele. Experienţa lor poate fi folosită cu succes şi de România.
SURSA:
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/comorile-ignorate-ale-marii-negre-194514.htm