În termeni statistici cei mai mulţi sinucigaşi a înghiţit în ultimii 150 de ani cascada Niagara, cu zile negre lunea şi luni de frenezie a morţii în septembrie. O reputaţie foarte proastă are şi Podul Golden Gate din San Francisco, dar nici una dintre ele nu se compara cu cea îngrozitoare a Pădurii Aokigahara din Japonia. Începând din 1959 nu mai poţi trece fluierând, în plimbare, marginea pădurii fără să dai peste câţiva spânzuraţi.3. Paradoxul tuturor acestor locuri ale disperării şi ale morţii este că sunt considerate printre cele mai frumoase din lume. Aokigahara Jukai sau Marea de Copaci se află la poalele muntelui Fidji şi privind-o filmată sau fotografiată ai putea-o numi fără să greşeşti un paradis, dar în realitate, sălbăticia ei îţi arată foarte repede că e un iad pe pământ. Este atat de densă încat lumina soarelui pătrunde cu mare dificultate. Multi oameni susţin că este imposibil să se orienteze în ea dupa soare căci dacă ridică capul nu se vede decat un petic mic de cer, iar din cauza densităţii frunzişului nu orice GPS functionează.

Fiind foarte asemănător peisajul creează în mintea vizitatorului un sentiment distorsionat al sensului de orientare, diferitele direcţii se aseamănă creând confuzie. Dacă te uiti înainte să mergi drept, rişti să cazi. Solul pare a fi solid, dar de multe ori e mai jos cu 30-40 cm sub un covor de rădăcini şi frunze, care crează iluzia unui teren perfect plat. Aokigahara are şi multe cavităţi enorme şi adânci formate de lavă, ca niste guri acoperite cu muşchi şi vegetatie. E foarte uşor să scazi şi să te descoperi cu groaza înconjurat de schelete spălate sau nu de timp. Nicio cale de ieşire, nicio posibilitate de salvare când eşti singur. Unii prizonieri ai acestui iad verde au mers zile întregi găsind schelete şi cadavre putrezite, unii dintre ei morţi de foame înainte să fie devoraţi de animalele sălbatice.

În 1959, scriitorul japonez Seicho Matsumoto a scris o nuvelă despre acestă « pădure magnifică, sălbatică şi abandonată » afirmând că este locul ideal pentru a muri în secret , fara ca cineva să-ţi găsească corpul. Noul nume de « Jukai Kuroi » (Padurea Neagra) a fost publicat într-o revistă şi după publicarea acestei ştiri, pădurea a devenit locul favorit pentru sinucigasi. În 1993, un alt scriitor japonez, Wataru Tsutsumi, a publicat cartea „Ghidul complet pentru sinucidere”, ce descrie diferite moduri de a te sinucide precum şi riscurile asociate fiecarei metode. În această carte, el recomanda moartea prin spânzurare şi indica şi câteva locuri precise în pădurea Aokigahara. După publicarea cărţii, rata sinuciderilor a crescut brusc în Japonia şi mulţi dintre sinucigaşi găsiţi in pădure, chiar în locurile indicate, având la picioarele lor cartea lui Wataru Tsutsumi. Unii dintre ei s-au spânzurat in poziţie şezând sau culcat, cei mai mulţi dintre sinucigaşi fiind bărbaţi şi vaând în jur de 30 de ani. Pădurea e plină de de panouri fixate pe copaci de autorităţi cu mesaje precum: „Vă rugam sa contactaţi politia înainte de a vă decide să vă omoraţi” sau „Vă rugăm să vă reconsideraţi decizia”. În medie, între 30 şi 50 de cadavre sunt găsite în padure anual, dar în ultimii ani numărul morţilor este mai mare. Pentru a-i împiedica pe sinucigaşi să-şi ia viaţa, autorităţile locale au pus la intrarea în pădure camere de luat vederi.

Pădurea este patrulată de grupuri care o curăţă regulat de schelete şi cadavre şi, ca să nu se piardă, aceste grupuri îşi marchează drumul cu panglici de plastic, ce le permit să revină de unde au plecat. Când pădurarii găsesc cadavrul unui spânzurat, chiar dacă este în descompunere sau mâncat de animale, ei sunt obligaţi să-l ducă la adăpostul de la Aokigahara. Aici îl depun într-o cameră special destinată acestui scop, care are două paturi: un pat pentru cadavru si unul pentru pădurar, căci se spune că în cazul în care cadavrul este lăsat singur in cameră, teribila fantoma Yurei va plânge toată noaptea şi va bântui prin intermediul corpului neînsufleţit. Pădurarul care va veghea cadavrul in camera mortuară este desemnat printr-o tragere la sorţi.


2. Cascada Niagara. În fiecare an, 20-25 de oameni se aruncă în cascada Niagara, un istoric din oraşul canadian Niagara Falls socotind că articolele din ziarele locale că din 1856 şi până în 1995 numărul sinuciderilor se ridica la 2780. Numărul adevărat rămâne însă necunoscut, fiind probabil mult mai mare, având în vedere că multe dintre trupurile acestora nu mai sunt ridicate de ape niciodată la suprafaţă.

Tot istoricul constatase că ziua preferată de sinugigaşi să o termine cu viaţa este lunea, ora cea mai frecventă este 4 după amiaza, iar sezonul de sinucideri se deschide în aprilie şi creşte neîncetat, până îşi atinge vârful în luna septembrie. 59% dintre sinucigaşi sunt bărbaţi şi 41% femei, iar vârsta cea mai frecventă este de 39 de ani la bărbaţi şi 38 de ani la femei. Oraşul Nigara Falls chiar are familii care de generaţii se ocupă cu acelaşi lucru, pescuiesc cadavrele sinucigaşilor din apele cascadei, iar poliţia locală patrulează zona în permanenţă zona în căutarea celor cu privire pierdută sau a celor care se plimbă fără ţintă mai mult timp. Cei mai mulţi sinucigaşi, scria istoricul, sunt însă localnici, deşi cele mai mediatizate cazuri au fost cele ale străinilor care au venit acolo să moară.

1. Oficial, podul Golden Gate din San Francisco este asociat cu numărul cel mai mare de sinucigaşi din lume, în cei aproximativ 70 de ani de când a fost construit peste 1200 de oameni venind acolo să moară. Rata sinuciderilor este de aproximativ una la două săptămâni, dar un experiment independent făcut cu camere sensibile la mişcare fixate sub pod a arătat că aceasta este mult mai mare. Podul este şi foarte accesibil, parapetul său poate fi sărit cu cea mai mare uşurinţă de oricine, iar istoria spune că este aşa din cauza constructorului său. Acesta, mic de înălţime, şi-a dorit un parapet care să-i permită şi lui să admire confortabil priveliştea.

Săritura de pe Golden Bridge este aproape sigur mortală, doar 2% dintre sinucigaşi supravieţuind impactului cu apele aflate la 75 de metri dedesubt, într-o cădere de patru secunde în care corpul atinge 122 de km pe oră. Corpul se face bucăţi la impactul cu apa şi dacă cel care s-a aruncat încă mai trăieşte, cel mai probabil se va îneca târât de curenţi în adânc sau va muri de hipotermie, apele având o temperatură medie de 8 grade Celsius. Există însă şi oameni care au supravieţuit, aceştia fiind cei care au aterizat în apă, fie întâmplător, fie intenţionat, în picioare, dar asta nu înseamnă în nici un caz că au şi rămas întregi. Cele mai multe sinucideri se petrec cu martori, cel care o face pur şi simplu trecând parapetul şi, indiferent că este văzut de cineva sau nu, aşa cum arată şi materialul video de mai jos, îşi dă drumul în apă.

În 2008, autorităţile locale au deci să facă totuşi ceva şi au votat construirea unor plase de oţel cu o anvergură de 6 m, care să-i împiedice pe sinucigaşi să se mai arunce în ape. Costurile sunt însă foarte mari, estimate la 40-50 de milioane de dolari, şi construirea lor mult încetinită de birocraţie şi lipsa de fonduri. Plasele constituie însă o barieră foarte eficientă, un studiu datând de deja de multă vreme, din 1978, arătând că majoritatea celor care au fost împiedicaţi pe pod să se sinucidă, nu au mai revenit şi a doua oară şi, mai mult decât atât, un procent covârşitor de 94% erau încă în viaţă sau au murit de moarte bună 25 de ani mai târziu.

http://www.realitatea.net