Frumoasa, strania şi melodioasa limbă irlandeză are o denumire cum nu se poate mai potrivită pentru interesantul fenomen natural, cunoscut sub numele de Giant’s Causeway. Bunăoară, în limba barzilor eroului mitic Cuchulainn, promontoriul stâncos care se pierde în apa Atlanticului se cheamă Clochan an Aifir sau, dacă vreţi să vă doară limba, Clochan na bhFomharach…
Ciudatele formaţiuni stâncoase, reprezentate de circa 40.000 de coloane de bazalt, ocupă o suprafaţă de doar 0,7 kilometri pătraţi. Dar ceea ce pierd prin dimensiune, compensează din plin prin frumuseţe, unicitate şi, mai ales, istorie, mitologie şi folclor local.
Dacă sunteţi cumva în Irlanda de Nord (mai precis, în regiunea denumită Ulster-ul britanic şi deţinută încă de Coroana Britanică), trebuie să vizitaţi neapărat acest loc deosebit, scoborăt parcă din vechile legende celtice. Giant’s Causeway este situat pe litoralul marin de nord-est al Ulsterului, în comitatul Antrim, la aproape 5 kilometri distanţă de oraşul Bushmills.
Geneza geologică a formaţiunilor este aproape la fel de interesantă precum miturile legate de apariţia lor. Acum circa 60 milioane ani, în Terţiarul timpuriu, perioada Paleogenului, locul unde astăzi se întinde molcomul şi liniştitul comitat Antrim era răvăşit de o intensă activitate vulcanică. Atunci, rocile de bazalt incandescente s-au scurs treptat prin fisurile rocilor sedimentare din regiune, pentru a forma, mai apoi, un întins platou de lavă, care astăzi constituie întreaga linie costieră Causeway.
Conform studiilor geologice, întregul proces a implicat trei scurgeri succesive de lavă, cunoscute sub numele de Bazaltele Primare, Mijlocii şi Superioare. Scurgerile bazaltice mijlocii sunt cele care dat naştere coloanelor care formează, în prezent, complexul geologic Giant’s Causeway. Odată cu răcirea rapidă a lavei, contracţiile acesteia, determinate de variaţiile de temperatură înregistrate de-a lungul timpului, au dus la definitivarea formelor actuale. Contracţiile pe direcţia verticală au dus la reducerea vâscozităţii lavei, fără ruperea coloanelor proaspăt ridicate; contracţiile pe orizontală nu au dus nici ele la ruperea coloanelor, ci au provocat doar fisuri adânci în stratul primar de lavă. Mărimea coloanelor este determinată, în general, de viteza cu care s-a răcit lava.

Pe scurt, modelul fascinant vizibil astăzi este un rezultat al cristalizării rocii sub acţiunea răcirii accelerate. Acest fenomen apare, de obicei, atunci când lava topită intră în contact brusc cu apa oceanului, cum se întâmplă şi astăzi în Hawaii. Răcirea imediată provoacă fisuri, uneori şanţuri adânci, cum sunt cele din Causeway. Marea majoritate a coloanelor de bazalt prezintă o secţiune orizontală de formă hexagonală, altele fiind de formă penta-, hepta- sau octogonală. Coloanele hexagonale se întâlnesc în stratul mijlociu de bazalte, formaţiuni de aceeaşi vârstă geologică putând fi admirate în Peştera lui Fingal din Staffa, Scoţia.
O mică parte dintre coloane au o formă predominant rotunjită, cauzată de ploi, vânturi şi variaţiile sezoniere de temperatură, fiind denumite de localnici „Ochii Giganţilor” .
Alte grupări de coloane au primit nume la fel de sugestive, precum Hornurile, Harpa, Orga sau Cocoaşa Cămilei.
Doi giganţi orgolioşi şi o femeie înţeleaptă

Dacă varianta ştiinţifică a genezei podului de bazalt ne explică, oarecum sec, că originea Giant’s Causeway este una pur vulcanică, bogatul imaginar mitologic celtic are propriile sale variante, mult mai captivante, referitoare la naşterea punţii de coloane negre care pare a lega Irlanda de Scoţia.
Povestirile cu pricina fac parte dintr-un important ciclu epic apărut în secolul III d. Hr., în provinciile Leinster şi Munster.
Denumită Ciclul Fenian, această veche culegere de povestiri şi legende irlandeze este axată pe faptele şi istoriile războinicilor şi eroilor celtici din Insula Verde.
Unul dintre cei mai mari (la propriu şi la figurat) eroi ai miturilor irlandeze este războinicul uriaş Fionn mac Cumhaill, botezat de vecinii scoţieni Finn McCool.
Fionn este, în multe privinţe, corespondentul irlandez al regelui mitologic al britonilor, mult mai celebrul Rege Arthur.
Fionn era conducătorul grupului Fianna – o confrerie a războinicilor de elită iralndezi, a căror singură datorie era aceea de a-i apăra, cu orice preţ, pe regii Insulei Verzi. Personajul este omniprezent în eposul celtic irlandez, vechi barzi creditându-l ca fiind responsabil de apariţia podului de roci bazaltice admirat astăzi de milioane de turişti.
Legendele spun că Fionn a construit Giant’s Causeway pentru a avea, astfel, un pod natural care să-i fi permis accesul în Scoţia. Acolo, Fionn urma să se lupte cu un alt uriaş, temutul Benandonner.
Conform celei mai cunoscute versiuni a poveştii, Fionn mac Cumhaill trebăluia, într-o bună zi, pe coasta nordică a regatului irlandez. Atunci, uriaşul scoţian l-a zărit şi a început să-l ridiculizeze, făcând haz pe seama lui şi imitându-l în batjocură.
Turbat de furie, Fionn reacţionează în clasica tradiţie a popoarelor războinice din nordul Europei: smulge hotărât o stâncă şi o aruncă pe ţărmul scoţian, unde Benanndoner se prăpădea de râs.
Acum nu mai era cale de întors. Conform obiceiurilor celtice, dacă un războinic aruncă un bolovan mare spre un alt luptător, lupta este gata, deoarece nu se poate închipui o provocare mai mare decât acest gest al forţei şi curajului. Lezat, uriaşul scoţian aruncă, la rândul său, o stâncă spre Fionn, strigându-i acestuia că dacă pune cumva mâna pe el, Irlanda va rămâne fără gardian…
Benandonner încheie ironic asigurându-l pe Fionn că numai faptul că nu ştia să înoate îl salvează pe acesta din urmă de o lecţie umilitoare. Turbat de furie, Fionn se apucă să smulgă bucăţi de stâncă, pe care le aruncă în ocean, creând, astfel, un pod natural de pietre către Scoţia, astfel încât uriaşul Benandonner să nu mai aibă nicio scuză.
Din teama de a-şi pierde reputaţia printre tovarăşii săi giganţi din Scoţia, Benandonner se apucă să traverseze podul de pietre făcut în pripă de Fionn. Acesta, obosit de efortul depus, adormise pe malul irlandez. S-a trezit totuşi la timp, din cauza zgomotului făcut de paşii lui Benandonner. Ocazie cu care descoperă, cu surprindere, că Benandonner era de două ori mai solid decât el. De la distanţă, nu părea atât de mare…
Salvarea inconştientului Fionn a venit… de unde credeţi? De la o femeie.
Văzând ce se întâmplase, soţia sa, Oonagh, a aruncat o pătură peste Fionn, înainte ca Benandonner să ajungă în pragul casei. Când acesta a sosit, a întrebat cine este cel care doarme sub pătură. Înţeleapta şi prevăzătoarea Oonagh i-a răspuns cum nu se poate mai inspirat, asigurându-l pe gigantul scoţian că cel care doarme ar fi nimeni altul decât fiul cel mic al lui Fionn, născut în noaptea precedentă, iar Fionn ar fi, chipurile, la pădure, să doboare copaci. Şocat de dimensiunea uriaşă a „pruncului”, Benandonner a intrat în panică, întrebându-se cât de mare este atunci tatăl acestuia, proaspătul său duşman.
Îngrozit de-a dreptul, Benandonner o rupe la fugă peste proaspătul pod de pietre, distrugîndu-l, în acelaşi timp, pentru ca Fionn să nu-l poată urmări în Scoţia atunci când se va întoarce de la pădure…
Altă variantă a mitului ne spune că, la apropierea uriaşului scoţian, Oonagh i-a servit o porţie normală de mâncare lui Fionn deghizat în copilaş. Evident, Benandonner s-a speriat de cât de mult putea să mănânce „copilaşul” şi a fugit imediat în Scoţia, distrugând podul şi întrebându-se, fără îndoială, despre cantităţile colosale de mâncare consumate de tată.
Epopeea turistică actuală

Complexul geologic Giant’s Causeway a fost redescoperit de către comunitatea ştiinţifică abia în anul 1693, de către Sir Richard Bulkelly, profesor în cadrul Trinity College din Dublin, anunţul său fiind publicat în periodicele emise de Royal Society. Locul a devenit celebru pe plan mondial după ce artista irlandeză Susanna Drury a realizat prima schiţă în anul 1739. 26 ani mai târziu, Giant’s Causeway este citat deja în Enciclopedia Franceză. Locul a fost, timp de secole, un subiect de aprige controverse între oamenii de ştiinţă ai vremii. O parte dintre aceştia susţineau că se află în faţa unui bizar fenomen geologic, iar restul credeau că stâncile verticale fuseseră sculptate în vechime cu ajutorul dălţii şi al ciocanului, întregul ansamblu fiind, de fapt, un misterios altar al celţilor. Evident, dreptatea aparţinea primilor.
Anul 1960 a fost unul de cotitură pentru obiectiv, deoarece Giant’s Causeway a intrat sub protecţia National Trust. În anul 1986, Giant’s Causeway a fost declarat de UNESCO drept World Heritage Site. Este considerat un obiectiv natural şi, deopotrivă, cultural de maximă importanţă, fiind unul dintre cele doar 25 de astfel de obiective de interes mondial, care întrunesc ambele criterii stabilite de UNESCO.
Facilităţile moderne construite în anul 2007 oferă turiştilor toate informaţile necesare. În acelaşi an, a fost inaugurat Causeway Center, care include birouri de informaţii turistice, un serviciu de cazare, un centru de prezentare de materiale audio-video, un magazin de suveniruri şi chiar o casa de schimb valutar.
Afluxul tot mai mare de turişti (în ultimii ani există o medie anuală de 500.000 vizitatori) a determinat forul National Trust (sponsorizat de loteria naţională) să înceapă lucrările pentru un nou centru turistic, despre care se crede că va fi dat în folosinţă în anul 2012.
Până atunci, poposiţi o clipă într-o lume deosebită, acolo unde treptele de bazalt se pierd la orizont , între cer şi ocean.
Dacă vă lăsaţi pradă reveriei momentului, puteţi pătrunde, fie şi pentru o clipă, în lumea populată cu spiriduşi, giganţi, războinici, elfi, zâne şi alte fiinţe mitologice. Cine ştie… Merită să încercaţi!

Anunțuri