Un cataclism planetar i-a obligat pe reprezentantii unei civilizatii stravechi sa se refugiezeintr-o lume subterana. Locuitorii ei detin controlul puterii la suprafata globului si imping omenirea spre Apocalipsa.
Posibilitatea existentei unui taram misterios a constituit din cele mai vechi timpuri un subiect deosebit de fascinant. Una din lucrarile de referinta ce abordeaza acest subiect apartine lui Edward Lytton, autor al cartii “Ultimele zile ale orasului Pompei”. Acesta descrie in cartea sa, Rasa viitoare, o lume subpamanteana locuita de o rasa superioara, vrill-ya, care planuia sa cucereasca lumea de sus.
Pe aceeasi linie, Rene Guenon aminteste in scrierile sale de un mit in care se afirma ca, in urma unui cataclism planetar, ultimii reprezentanti ai unei civilizatii avansate, dezvoltata pe teritoriul ocupat de actualul Podis Gobi, s-au refugiat intr-un imens sistem de caverne sapat in profunzimile lantului himalayan. Acolo, ei s-au separat in doua grupuri, fiecare stabilindu-si un centru material si spiritual propriu: in Agartha se afla Cetatea binelui, a contemplarii si neamestecului in evolutia lumii de la suprafata si in Shambhala, Cetatea puterii, membrii ei isi concentreaza eforturile in directia dirijarii si grabirii omenirii spre Apocalipsa.
Alte interpretari considera Agartha ca fiind de origine budista; ele se refera la o lume subterana cu milioane de locuitori si multe orase, toate aflate sub dominatia suprema a Capitalei lumii subterane, Shambhala, unde locuieste conducatorul absolut, cunoscut in Orient ca Regele Lumii. Se crede, de asemenea, ca o retea de tunele secrete leaga lumea subterana de Tibet, similar camerelor secrete de la baza Piramidei din Gizeh ce duc spre adancuri. Cronicile chineze descriu misiuni ale unor ambasadori trimisi de imparati ai Imperiuui celest la spiritele muntilor. Conform acestora, teritoriul lor coincide cu zona indicata pe hartile tibetane, Kanjur si Tanjur, pentru regatul ascuns denumit de acestea Shambhala, iar spatiile aflate in acea regiune, la mare adancime sub scoarta terestra, ar fi populate de urmasii supravietuitorilor celor doua continente scufundate candva in Atlantic si Pacific, Atlantida si Mu.

Un imperiu condus de Regele Lumii

Legendele mongole sustin ca Shambhala este un adevarat imperiu cu 800 de milioane de supusi, condus de Regele Lumii. Capitala este inconjurata de orase in care traiesc marii preoti si savantii. Palatul regelui este inconjurat de palatele maestrilor, care stapanesc toate fortele vizibile si invizibile ale pamantului, infernului si cerului. Conducerea intregii societati este exercitata de 5.000 de savanti, 365 de cardinali si 12 membri ai Initierii supreme. Regatul se intinde de-a lungul tuturor coridoarelor subpamantene din lumea intreaga.
Persii numeau acest urias imperiu subteran Ariana, pe care o considera a fi tara de origine a arienilor. Conducatorul imperiului subpamantean este Rigden Iyepo, Regele Lumii, care il are ca reprezentant terestru pe Dalai Lama. In legendele si traditiile referitoare la imperiul subpamantean se vorbeste ca pe pamant va urma un al treilea razboi mondial care va fi insotit de cutremure, o fisura la pol si alte catastrofe naturale in urma carora va disparea mai mult de jumatate din populatia globului. Dupa acest ultim razboi, diferitele rase din interiorul Pamantului se vor uni cu supravietuitorii de la suprafata si toti vor trai in pace intr-un “mileniu de aur”.
Conform vechilor scrieri, Shambhala este marginita la nord de Siberia (tara zapezii), la sud de Tibet si India, de China la est si de Hotan la vest, ceea ce inseamna ca este localizata sub actuala Mongolie. Se afirma ca pentru a ajunge in acest regat ascuns exista patru cai de acces: una pe teritoriul Rusiei, alta in India, o a treia in Tibetul oriental si ultima in Borneo. Misteriosul taram pare sa se intinda peste tot sub scoarta terestra. Din loc in loc, pasaje secrete permit initiatilor accesul in interiorul sau. Multi locuitori ai Shambhalei sunt dispersati in toate statele lumii, fiind coordonatorii oculti ai tuturor societatilor secrete la putere. Printre tarile antice indicate pe vechi harti tibetane apar nu numai Persia, Babilonul, Iudeea si Egiptul, dar si Shambhala. “Regatul ascuns” – se arata in Shambhala lan-yia (Drumul spre Shambhala), lucrare tibetana scrisa in secolul al XVIII-lea – “este situat intr-o zona muntoasa inconjurata de varfuri foarte inalte, abrupte si inzapezite”. Renumitul explorator Nicholas Roerich a aflat de la un preot-lama ca sub Potala (palatul lui Dalai Lama din Lhasa) exista o grota cu un lac despre care au stiinta numai initiatii. De aici pornesc mai multe coridoare ce leaga Potala de enigmatica citadela Shambhala. Alte legende amintesc ca Ayodhya, Orasul stelar, intemeiat acum 6.000 de ani, a fost mutat cu circa 1.800 de ani inainte de Christos, in nordul masivului himalayan, la Shambhala, numita de tibetani si Dejung.

Fiinte venite din Cosmos si misterioasele lor aparate de zbor

In 1926, in timp ce expeditia lui Roerich se apropia de masivul Karakorum, a fost observat tasnind pe cerul limpede un disc stralucitor; el si-a schimbat pe neasteptate directia de deplasare din sud spre sud-vest, facandu-se nevazut in spatele varfului inzapezit al masivului Humboldt. “Este un semn din Shambhala”, au exclamat imediat preotii-lama din grup, la vederea discului. In 1933, britanicul Frank Smythe, escaladand Everestul, a avut o experienta similara. De aceasta data, au fost semnalate doua OZN-uri invaluite intr-o irizatie pulsatorie care au strabatut in viteza cerul la mare inaltime. Ciudate vehicule aeriene au fost semnalate – conform afirmatiilor lui Serge Hutin – si de cealalta parte a globului, in zona Muntelui Shasta. Cartea scrisa de el a aparut in 1961, anterior valului de semnalari de OZN-uri care s-au abatut asupra SUA in deceniile sase si sapte ale secolului trecut. Este greu de crezut – spun expertii in OZN-uri – ca Roerich sau Smythe incercau sa produca senzatie cu relatarile lor, lucru de care sunt acuzati raportorii OZN moderni. Fenomenele descrise de ei erau, insa, foarte clare pentru autohtoni: “Semne din Shambhala”. O legenda mongola afirma ca “in Agartha, savantii inregistreaza pe tablete de piatra toata stiinta planetei noastre, dar si a altor lumi”. Bazandu-se pe vechi manuscrise tibetane, cercetatorul italian Giuseppe Tucci mentioneaza ca Shambhala a fost condusa de fiinte venite din Cosmos, detinatoare ale unei stiinte extrem de avansate careia s-au straduit sa-i asigure perpetuarea.
Sosite pe Terra cu milioane de ani in urma, ei aveau misiunea de a accelera evolutia planetei si a viitoarei specii umane. Intemeietorilor taramului ascuns le-ar fi urmat pamantenii instruiti de ei care nu numai ca au pastrat cunostintele mostenite, dar au controlat permanent si discret ascensiunea omenirii pe scara istoriei.Ştiinţa ne spune unde sunt polul nord şi polul sud: acolo unde toate meridianele se întâlnesc într-un singur punct, adică la pol. Şi totusi, nu este curios faptul că până acum, nici-o expediţie nu a reuşit să ajungă până la poli? Studiind mostre din scoarţa pământului luate de la diferite adâncimi, putem spune că Pamantul este solid – cel puţin până la anumite adâncimi. Mai ştim că temperatura straturilor interne ale Pământului creşte odată cu adâncimea – cel puţin până la nivelul la care s-a ajuns. De aceea, cu toţii presupunem că Pământul este plin, până chiar şi în mijlocul lui.

Azi se presupune că formarea planetelor duce invariabil la acest model de “planetă plină”, ca o sferă solidă. Astronomii şi fizicienii cred că gazele se condensează gradat până ce se ajunge la forma de sferă solidă. Cu toate acestea, există şi alte posibilităţi. Pun pariu că nu le cunoaşteţi. Un studiu simplu al forţei centrifuge ar putea să ne înveţe pe toţi o nouă modalitate de formare a Pământului. Cu toţii suntem de acord că planeta se învârte în jurul axei sale (aşa se succed zilele şi nopţile).

Cate Malone, autor al unui interesant articol intitulat “Pământul gol” (în sensul că nu este plin), arată că “forţa centrifugă determină forma uşor turtită (la poli) a planetei” (care deci nu este o sferă perfectă). Ca să vedem procesul de formare a planetei, ne îndreptăm atenţia asupra maşinii de spălat cu storcător centrifugal. Rufele din centrifugă (care pentru viitoarea planetă sunt de fapt gazele şi particulele solide şi lichide) sunt aruncate spre exterior aşa încât centrul rămâne gol. Centrul nu se mişcă. Aşa cum Pământul nu s-a oprit niciodată din rotaţia sa, la fel această maşină de spălat nu încetează să se rotească. Ce se întâmplă deci cu toate rufele din centrifugă dacă maşina nu se opreşte niciodată? Se vor înghesui spre centru ca să umple golul format? Niciodată. Vor continua să rămână la periferie, iar centrul va fi gol.

Multe popoare păstrează încă în folclor legende despre fiinţe din interiorul Pământului, aşa cum este cazul marilor insule paradisiace din nord prezente în obiceiurile populare scandinave, sau al poveştilor despre elfi, troli, pitici şi giganţi din folclorul Rusiei şi al eschimoşilor. Toate astea ne arată faptul că ideea unui Pământ gol nu este deloc nouă. În anul 1909, ghizii eschmoşi folosiţi de amiralul Peary în expediţia sa credeau că scopul călătoriei era descoperirea “marelui popor” din nord, din care ei s-au format. Există nenumărate anomalii sau situaţii ciudate în toate înregistrările primilor exploratori care s-au aventurat în Arctica sau Antarctica.

Majoritatea celor care au pornit spre nord, în secolul 19, descriu mări de apă dulce şi o climă mai caldă cu temperaturi obişnuite, pe măsură ce înaintau spre pol. De asemenea, se fac referiri la nori de praf, zone intinse de zăpadă în care au găsit polen, păsări şi animale care migrează spre nord pentru iarnă, iar în blocurile de gheaţă au găsit vegetaţie şi chiar mamifere – considerate dispărute (cum este mamutul) – îngheţate. Chiar şi aisbergurile sunt anomalii pentru că sunt făcute din apă dulce în zone în care cantitatea de precipitaţii este sub 5 cm anual. Descoperirile făcute de dr. Frederick Cook şi amiralul Peary în 1908 şi 1909 au fost considerate neconcludente. Nu s-a putut demonstra că vreunul dintre ei au ajuns la polul nord.

Aşa cum afirmă dr. Raymond Bernard în cartea sa “Pământul gol”, o asemenea confirmare este cu adevărat imposibilă. Este deja cunoscut pentru toată lumeă că polii magnetici nu coincid cu polii geografici. Dacă Pământul ar fi plin, atunci aceştia ar coincide. Aceasta diferenţiere evidentă între polii magnetici şi cei geografici nu poate fi explicată de modelul Pământului plin, ca o sferă solidă. Explicaţia devine însă clară dacă avem în vedere existenţa deschiderilor polare (adevărate găuri în crusta planetei) care fac posibilă poziţionarea polilor magnetici undeva spre marginea acestor deschideri, aşa cum este în realitate.

Bernard afirmă că motivul pentru care nimeni nu a ajuns până acum la polul nord sau sud este unul simplu. “Polii magnetici şi cei geografici nu coincid pentru că polii geografici se afla “în spaţiu” şi nu pe suprafaţa planetei”. Aceasta datorită deschiderilor de la poli.

Cele mai recente expeditii care au mers până dincolo de polii magnetici şi care au fost date publicităţii au fost conduse de amiralul Richard E. Byrd (din Marina SUA) în 1947 şi 1956. Ca şi celelalte expediţii conduse de Byrd (din anii 1930), acestea au rămas învăluite în mister. În jurnalul de bord şi înregistrările radio de comunicare cu echipa sa, amiralul Byrd declara în 1947 că a ajuns într-o altă lume, aflată dincolo de polul nord geografic. În timpul expediţiei din Antarctica din 1956, s-a declarat la diverse posturi de radio din SUA că “pe 13 ianuarie, câţiva membri ai echipei americane au realizat un zbor de 4320 km de la baza McMurdo Sound (aflată la 640 km vest de Polul Sud şi au survolat o zonă aflată la 3680 km dincolo de pol”. Iar pe 13 martie 1956, Byrd declara public că “această expediţie a descoperit un nou tărâm”. Mulţi americani îşi amintesc cu emoţie declaraţiile de presă de după expediţiile amiralului Byrd. Încoronat ca cel mai mare explorator al lumii, declaraţiile lui Byrd despre noul tărâm au trezit un mare interes general. Dar, la fel de repede, orice informaţie despre Byrd a dispărut. La radio nu se mai făcea nici-un fel de comentariu, aşa încât, la scurt timp, subiectul a dispărut din atenţia publicului. Oare amiralul Byrd chiar descoperise un nou
tărâm? Un tărâm care să confirme o altă viziune asupra planetei decât cea oficială?
Extras din jurnalul Amiralului Byrd

Aceasta este o transcriere a jurnalului aflată pe o bandă audio şi a fost obţinută de la “Hollow Earth Society” din Australia.
“Trebuie să scriu aceste rânduri în secret şi fără lumină. Este vorba despre zborul meu în Arctica din 19 februarie 1947. Există situaţii când omul trebuie să accepte ascunderea adevărului. Nu am libertatea de a face cunoscută următoarea relatare pe care o scriu acum. Probabil că nu va ajunge niciodată la ochii publicului, dar eu trebuie să-mi fac datoria pentru ca cineva să poată citi aceste rânduri, atunci când va veni timpul. Să sperăm că lacomia unora care-i exploatează pe ceilalti nu va sta în calea adevărului.”
Jurnal de bord – tabăra arctică, 19 februarie 1947.

“Dedesubt, peste tot numai gheaţă şi zăpadă. Am observat o uşoară coloraţie spre galben. Este dispersată după un model liniar. Modific direcţia de zbor pentru a observa mai bine această coloraţie. Există de asemenea şi o nuanţă roşu-purpurie a gheţurilor. Am încercuit această zonă de două ori şi am revenit la direcţia iniţială. Am verificat din nou poziţia avionului la tabara de bază. Am transmis mai departe îngrijorarea mea în legătură cu ciudatele nuanţe ale zăpezii de sub mine. Atât compasul magnetic cât şi giroscopul încep să tremure şi să se zdruncine. Nu mai putem să ne conducem după aparatele de zbor. Măsor direcţia folosind compasul optic (după soare) şi totul pare în regulă. Manetele de control răspund foarte greu la comenzi, se mişcă foarte încet. Nu se mai văd însă gheţuri. În depărtare se disting munţi. Au trecut 29 de minute de zbor şi acum se văd foarte clar munţii, nu este o iluzie. Nu am mai văzut astfel de munţi, sunt foarte mici. Schimb altitudinea la 900 metri. Întâlnesc iarăşi turbulenţe puternice. Trecem peste micii munţi şi continuăm spre nord. Dincolo de munţi se vede un mic râu. O vale prin mijlocul căreia curge un râu. Nu ar trebui să existe aici nici-o vale înverzită. E ceva anormal în toată povestea asta. Ar trebui să vedem numai gheaţă şi zăpadă. Din lateral se văd păduri pe versanţii munţilor. Instrumentele au luat-o razna. Giroscopul se învârte înainte şi înapoi fără nici-o regulă”.

Reduc altitudinea la 425 de metri şi fac un scurt viraj la stânga ca să văd mai bine valea de sub mine. Este verde şi are iarbă deasă. Lumina de aici pare diferită. Nu se mai vede soarele. Mai facem un viraj la stânga şi punem ochii pe un fel de animal mare aflat în vale. Pare că este un elefant. Ba nu, seamănă mai mult cu un mamut. Este incredibil, şi totuşi se află chiar aici. Reduc altitudinea la 300 de metri şi iau binoclul ca să vad mai bine animalul. E clar – un mamut. Raportez acest lucru la tabăra de bază”.

“Dau peste şi mai multe dealuri înverzite. Termometrul exterior indică o temperatură de 23 grade Celsius. Ne continuăm zborul. Acum sistemele de navigare par în regulă. Nu pot să cred! Dau să contactez tabăra de bază. Aparatul radio nu funcţionează. Peisajul este mult prea nivelat decât în mod normal. În faţa vedem ceea ce pare un oraş! Este imposibil!!!”

“Avionul pare foarte uşor şi se clatină. Sistemul de navigare refuză să funcţioneze. Dumnezeule, din lateral şi din spate se apropie nave ciudate! Au forma de disc şi parca radiază ceva din ele. Sunt atat de aproape încât le văd însemnele!”.

“Este un tip de swastika. Fantastic! Unde ne aflăm de fapt? Ce s-a întâmplat? Încă o dată verific sistemul de navigare. Nu răspunde nici acum. Suntem prinşi într-un fel de “plasă” invizibilă. Din aparatul de radio se aud pocnete şi apoi se aude o voce în engleză cu un uşor accent nordic sau germanic. Mesajul este: “Bine ai venit Amirale pe domeniul nostru. Te vom ateriza în exact şapte minute. Relaxează-te, eşti pe mâini bune”.”

“Îmi dau seama că motoarele avionului nostru s-au oprit. Avionul este controlat din afară şi acum ia un viraj. Acum începe faza de aterizare şi avionul coboară ca şi cum ar fi într-un lift invizibil. La atingerea solului avionul abia tresare. Fac o ultima însemnare în jurnalul acesta de bord. Se apropie de avion câţiva bărbaţi. Sunt înalţi şi au părul blond. În depărtare se vede un oraş din care pulsează raze de lumina de culorile curcubeului.”

“Nu ştiu ce se va întâmpla acum, dar nu văd nici-un fel de arme la cei care se apropie de noi. Aud o voce care îmi spune pe nume (cu accent german) şi-mi cere să deschid trapa avionului. Mă conformez.”
Aici se termină jurnalul amiralului Byrd. Ceea ce urmează a povestit [amiralul Byrd] din memorie pentru că nu a mai scris în jurnal restul experienţei sale – şi veţi vedea de ce. Pe scurt, iată ce s-a mai întâmplat în continuare:
1. Byrd şi ajutorul său de radiocomunicaţii, care se află cu el în avion, au fost luaţi şi duşi spre oraşul luminos care părea că este făcut din cristal.
2. La sosire, cei doi sunt separaţi iar Byrd este luat pentru a se întâlni cu “Stăpânul” care l-a informat că a ajuns în “lumea dinlăuntru” şi că să nu-i fie frică – mai târziu îl vor duce înapoi la suprafaţa planetei.
3. “Stăpânul” i-a declarat lui Byrd: “Ne-aţi trezit interesul atunci când aţi detonat primele explozii atomice de la Hiroshima şi Nagasaki în Japonia. Chiar în acele momente alarmante ne-am trimis vehiculele zburatoare (flugelrads – germ.) la suprafaţa planetei ca să vedem ce aţi făcut.” A continuat să vorbească despre 1945 şi a spus că au încercat să se întâlneasca cu americanii dar au fost întâmpinaţi cu ostilitate. De fiecare dată cand încercau, americanii trăgeau în ei şi le atacau vehiculele.
4. “Stăpânul” a explicat ca “nu avem nici-un viitor dacă vom continua cu nebunia atomică… şi că nu există nici-un răspuns în armele noastre, nici certitudini în ştiinţa noastră şi că atunci când se va declanşa războiul cel mare, nu va mai exista nici-o floare pe pământ iar toate oraşele omului vor fi nivelate, totul într-un imens haos.”
5. După aceasta discuţie despre cataclismele generate de om, Byrd şi-a luat rămas-bun de la “Stăpân” şi s-a întors la avion împreuna cu ajutorul său. Imediat au fost duşi la suprafaţa planetei în acelaşi mod în care au fost aduşi. Ei aveau însă un mesaj de avertizare foarte clar despre calea omenirii. Un mesaj pentru noi.
11 martie 1947

După întoarcerea lui Byrd în SUA, a descris (ca la orice misiune) ceea ce s-a întâmplat pe parcurs şi a adăugat în jurnalul său ceea ce urmează: ” Tocmai m-am întâlnit cu o echipă de la Pentagon. Mi-am prezentat descoperirea şi mesajul primit de la “Stăpân”. Totul s-a înregistrat. Ei l-au contactat pe Preşedinte. Sunt reţinut acum de câteva ore. Mai exact şase ore şi 39 de minute. Sunt anchetat intens de către forţe ostile şi o echipă medicală. E un coşmar. Sunt încarcerat sub strictă supraveghere conform celor mai înalte regulamente de siguranţă internaţionala ale SUA. Am primit ordin să nu divulg nimic din mesajul primit de la “Stăpân”. Incredibil! Mi s-a reamintit că sunt militar şi că trebuie să mă supun ordinelor.”
24 decembrie 1956.

“Ultimii ani de după 1947 nu au fost deloc buni. Aceasta este ultima însemnare în acest jurnal. În încheiere trebuie să spun că în toţi aceşti ani am păstrat secret mesajul pe care l-am primit aşa cum s-a ordonat, deşi a fost împotriva valorilor şi moralei mele. Acum presimt venirea unei lungi nopţi pentru mine, dar acest secret nu va muri odată cu mine, ci va triumfa, aşa cum adevărul triumfă totdeauna. Este singura speranţă pentru omenire. Am văzut cu ochii mei şi m-a făcut să devin liber. Mi-am făcut datoria faţă de acest monstruos complex militaro-industrial. De acum încolo lunga noapte despre adevărul Arcticii va lua sfârşit, soarele strălucitor al adevărului va răsări din nou, iar toti cei care se află în întuneric vor eşua în planurile lor. Pentru că am vazut cu ochii mei acel tărâm de dincolo de poli, centrul marelui necunoscut”. Amiralul Richard E. Byrd, Marina Statelor Unite.

A fost atins Polul Nord?

O parte esenţială a viziunii despre Pământul gol este absenţa Polului Nord. Nu este un punct pe suprafaţa sa, ci o întreagă mare cu ape calde care conduce treptat spre interiorul Pământului. Poate părea foarte “obraznică” această afirmaţie, şi poate că nu vă convine deloc, dar haideţi să vedem câteva probe în acest sens.

Primul lucru demn de semnalat este faptul că busola o ia razna dincolo de cercul polar. Cel mai umil şi renumit explorator norvegian, dr. Fridtjof Nansen, şi-a pierdut încrederea în instrumentele sale în expediţia lui către Polul Nord, şi a recunoscut sincer că habar nu are unde se găsea în tot acest timp.

Februarie 1895

După ce a coborât din nava Fram, Nansen a luat-o spre nord – pentru a ajunge la pol – cu o sanie plină de provizii şi s-a întors mai târziu prin Spitzbergen trecând prin Ţinutul Franz Joseph. Din 29 martie 1895 până în primăvara anului 1896 Nansen a fost complet dezorientat! A admis că după ce a călătorit prin regiunile foarte reci, vremea s-a schimbat şi s-a încălzit mult. Mai exact, temperatura creştea odată cu noile adieri ale vântului ce veneau dinspre nord. El spunea că odata soarele a devenit insuportabil de puternic! Nansen a făcut măsurători sonore ale apei şi a descoperit că apa era din ce în ce mai caldă la adâncime. De unde venea această apă caldă? El a întalnit animale care, după ştiinţa modernă, nu aveau ce căuta acolo. Pe 22 aprilie 1895, Nansen scrie: “Am fost foarte surprins ieri dimineaţă când am văzut urmele unui animal în zăpadă. Era vorba de o vulpe, şi mergea înspre est. Urmele erau proaspete. Ce caută o vulpe aici? Erau semne clare că nu-i lipsea hrana. Eram în apropiere de ţărm? M-am uitat în jur, dar a fost ceaţă toată ziua şi e posibil să fi fost aproape de ţărm fără să-l fi văzut. În orice caz: un mamifer cu sânge cald – la paralela 85! Înainte să ne îndepărtăm, am dat peste o altă urmă de vulpe care ducea în aceeaşi direcţie cu prima. Nu pot să-mi dau seama cu ce se hrănesc animalele astea aici, probabil că au învăţat să pescuiască crustacee din ochiurile de apă. Dar de ce să se îndepărteze de coastă? Asta mă intrigă cel mai mult. Au luat-o razna? Nu prea cred.”

O alta sursă de informare este Marshall B. Gardner care a scris “O calatorie spre interiorul Pământului” în care îl citează pe dr. Nansen în legătură cu eschiimoşii. Iată ce spune Nansen: “Eschiimoşii spun că au venit din interiorul Pământului, dar locul exact nu au putut să-l numească atunci când au fost întrebaţi de norvegieni de unde vin”. Gardner citează din al doilea volum scris de Nansen “În ceaţa nordului”: “Deja am spus că numele norvegian Skraeling dat eschiimosilor probabil a fost utilizat la început ca să desemneze zâne sau creaturi mitice. Mai mult, atunci când islandezii au dat peste eschiimoşi in Groenlanda, i-au numit troli, care este un termen vechi ce desemnează diverse fiinţe supranaturale”.

O poveste norvegiană

Willis George Emerson aminteşte în cartea sa biografică “Zeul de fum”, o poveste norvegiană. Este vorba despre doi pescari, tată şi fiu, care pescuiau cu barca lor în oceanul nordic. O furtună puternică îi aduce până la marginea deschiderii polare nordice. Era în 1829. Timp de doi ani, Olaf Jansen (fiul) povesteşte că au trăit în interiorul Pământului împreuna cu locuitorii acelor tărâmuri, care erau buni şi curtenitori, înalţi de 3,5 metri. Apoi Jansen a spus că au ieşit din interiorul Pământului pe la deschiderea sudică. Numele cărţii vine de la faptul că Ofaf a descris soarele interior ca avand o aparenţă difuză.

Tabloul complet

O descriere completă şi corectă a planetei noastre este deci următoarea: planeta Pamant este ca un balon, ca o minge goală în interior, care are două deschideri polare având un diametru de 2300 km (aflate la nord şi la sud) şi care au marginile curbate ce fac posibilă trecerea de pe o suprafaţă pe cealaltă aşa cum face o furnică când trece de pe o parte a frunzei – pe cealaltă. Grosimea peretelui planetar variază între 1.100 si 1.300 km, fiind mai mare spre poli. În centru se afla un soare interior cu un diametru de 1300 km care răspândeşte o lumină difuză

Să examinăm fotografiile alăturate, care au fost realizate cu ajutorul sateliţilor la momente diferite de timp. Zona Polului Nord este marcată pe ambele imagini cu un dreptunghi roşu. Se observă foarte clar existenţa deschiderii polare, care nu poate fi confundată cu formaţiunile noroase fiindcă este prezentă constant, în aceeaşi zonă şi în aceeaşi formă, în ambele fotografii. Aceste dovezi foarte rare care au reusit să scape controlului strict impus de cei care au puterea mondială, arată că Pământul este în realitate gol. Acest adevăr nu mai poate fi ascuns.

O mulţime de lucruri vin în sprijinul acestui adevăr. De exemplu, când s-a stabilit ca o echipă de reporteri şi cameramani britanici de la BBC să facă o vizită în Antarctica, ei s-au confruntat cu o serie de probleme. Deşi planul initial, întocmit cu grijă cu mult înainte, includea un zbor direct din Africa de Sud spre Antarctica (care includea şi o survolare a aşa-numitei “Zone de inaccesibilitate”), au trebuit să facă unele modificări de ultim moment. Au fost forţaţi să călătorească mai întâi spre America de Sud. Odată ajunşi acolo, au descoperit că singurul zbor comercial care făcea curse spre Antarctica era operat de o companie americană, care transporta grupuri de 20 – 30 de persoane la baza americană McMurdo Station. Însă aceste zboruri se desfăşurau numai în lunile de vară, iar atunci când – în sfârşit – au ajuns la bază, britanicii au fost trataţi cu ostilitate de către americani!

Un alt fapt interesant este că, datorita “lipsei de sateliţi” de deasupra Antarcticii, toate rapoartele şi prognozele meteo pentru aceasta zonă erau realizate de la baza americana McMurdo Station. Acesta este însă un mod clar de îngrădire a scurgerilor de informaţii şi a posibilelor dovezi fotografice pe care un satelit aflat deasupra Polului Sud le-ar putea furniza, aşa cum s-a întâmplat în cazul deschiderii polare de nord.
Dar monopolul american asupra Antarcticii a mers chiar mult mai departe. A fost semnat un recent acord între mai multe state interesate, ca să nu se înceapă nici-o prospecţiune geologică sau de altă natură în Antarctica, aceasta incluzând atât mineralele cât şi petrolul.

Nenumărate dovezi vin şi din Rusia unde se gaseşte aproape constant fildeş aparţinând mamuţilor, mai ales în zonele nordice extreme situate dincolo de cercul polar. De sute de ani comercianţii vând astfel de “relicve” care se pare că abundă în acele zone. Dar acest fenomen este legat de un altul, poate mai uluitor: mamuţi întregi au fost găsiţi congelaţi în blocuri de gheaţă în Siberia şi alte regiuni situate dincolo de cercul polar. Unii dintre ei mai aveau încă în gură smocuri de iarbă verde.

Există astăzi dovezi care arată că acest perete al Pământului nu este solid şi plin de materie aşa cum se spune, ci seamănă mai degrabă cu un parmezan plin de peşteri şi tunele subterane care se interconectează; unele dintre aceste tunele conduc către lumea interioară, către interiorul Pământului. Nu pot să mă abţin şi mă gândesc acum la celebra poveste a lui Jules Verne intitulată “O călătorie spre centrul Pământului” scrisă în 1864. Acolo este descris atât de clar acest lucru, încat parcă autorul cunoştea în detaliu acele realităţi. Trebuie să amintesc aici şi uluitoarea similitudine între “povestea” aceluiaşi Jules Verne, “De la Pământ la Lună” (1865) şi prima misiune americană spre Lună (Apollo 11 – 1969). Cele doua evenimente seamănă atât de mult încât aproape se identifică, desi se afla la o distanţă de mai mult de un secol; datele furnizate de autorul francez în povestirea sa, coincid în proportie de 99 % cu cele ale misiunii americane. Ca să nu mai vorbim de uluitoarea poveste “20.000 de leghe sub mări” în care se prezintă primul submarin, Nautilus. Oare Jules Verne a avut acces la aceste adevăruri? Ipoteza coincidenţelor este exclusă.

Dar aceasta nu este totul. Falia tectonică San Andrea din California, SUA, este în centrul atenţiei şi ne poate oferi câteva informaţii uluitoare. Încă din 1950, guvernul american a trimis numeroase misiuni de cercetare a topografiei submarine a coastei de vest a SUA, concentrându-se asupra Californiei. În timp ce cartografiau zona, echipele au descoperit că placa continentală californiană este garnisită cu multe caverne şi pasaje uriaşe; unele sunt atât de mari încât un submarin poate naviga prin ele. După un timp, s-a descoperit că unele dintre ele se întindeau până sub statele Utah şi Nevada! Unul dintre submarinele nucleare care cercetau cavernele a fost avariat puternic şi s-a pierdut. Cele mai şocante informaţii descoperite cu această ocazie: cea mai mare parte din California pur şi simplu pluteşte pe ocean, sprijinindu-se de câţiva “stâlpi” naturali formaţi de aceste caverne submarine, iar falia San Andreas este rezultatul prăbuşirii unora dintre aceşti stâlpi de susţinere, care provoacă şi cutremurele în zonă.

Pentru cei care încă au rămas adepţii falsurilor repetate de ştiinţa oficială, le ofer următoarele întrebări:
1. Se poate dovedi că vreun explorator a atins aşa-numitii poli Nord sau Sud?
2. Dacă nu există paralelă dincolo de latitudinea 86 (grade), atunci cum poate cineva să ajungă la pol (care se afla teoretic la latitudinea de 90 grade)?
3. De ce vânturile nordice sunt din ce în ce mai calde pe măsură ce se avansează în Arctica?
4. De ce, dincolo de latitudinea 83 grade nord, există mare deschisă (dezgheţată) şi curenţi calzi de aer?
5. Odată atinsa paralela 82, de ce acul busolei devine brusc agitat şi inutil?
6. De ce curenţii calzi de aer menţionaţi anterior aduc mai mult praf decât orice alt curent similar de pe Pământ?
7. Dacă nu există râuri care curg din interiorul planetei spre a se vărsa în oceanul arctic, de ce la poli există atâtea aisberguri formate din apă dulce?
8. Care este explicaţia faptului că în aceste blocuri de gheaţă şi în apă se găsesc seminţe şi plante tropicale?
9. De ce milioane de păsări şi animale migratoare se îndreaptă spre nord, dincolo de cercul polar, în timpul iernii?
10. De ce vântul care vine dinspre nordul extrem aduce cu el mai mult polen şi petale de flori decât o face orice alt curent de aer de pe Pământ?
11. De ce acest polen adus de vânt colorează vizibil starturile de zăpadă pe suprafete întinse?
Dar Pământul nu este singurul corp ceresc gol în interior. Numeroase fotografii ale altor planete şi sateliti naturali (inclusiv Luna) demonstrează acest lucru prin forma şi adancimea craterelor formate la impactul cu diverşi meteoriţi. Mai mult, unele dintre ele, vizibile ca mici găuri negre, nu sunt decât pasaje şi tunele de trecere spre interiorul planetelor respective. O serie întreagă de cercetări s-au facut în acest sens. S-a concluzionat că modelul matematic care este cel mai credibil pentru a reda structura unei planete este chiar acesta: planetele sunt goale în interior. De altfel, recentele cutremure care au rezultat ca urmare a tragediei din Sud Estul Asiei, cauzate de un cutremur de 9 grade pe scara Richter, demonstrează ca peretele planetei încă mai vibreaza şi produce astfel cutremure şi în alte zone.

Leonard Euler, matematicianul de geniu al secolului 18, a demonstrat pe baza unui model matematic că Pământul este gol în interior şi că în centrul acestui gol se află un mic soare. Dr. Edmund Halley, celebrul descoperitor al cometei ce-i poarta numele, şi Astronom Regal în Anglia secolului 17, era convins că Pământul este gol. La începutul anilor 1820, americanul John Cleeves Symmes nu a reuşit să obţină de la guvern sprijin pentru expediţia sa spre interiorul Pământului. El şi-a expus ideile despre Pământul gol, afirmând că planeta este locuită în interior şi că dispune de două deschideri aflate la poli.

Recente fotografii ale planetei Marte demonstrează că, în timpul verii marţiene, una dintre calotele polare se micşoreaza foarte mult, în timp ce cealaltă creste (datorită iernii). Unele dintre fotografii arată că zona glaciară polară (pe timpul verii) se restrânge atât de mult încât lasă să să vadă un perimetru (margine) circular negru, care nu este altceva decât deschiderea polară. Aşa cum e de aşteptat, soarele interior al planetei Marte asigură acolo o climă mai caldă decât există pe suprafaţa exterioară a planetei, astfel încât la cele două deschideri polare se formează mase compacte de nori datorită întâlnirii între aerul cald din interior şi cel rece din exterior. Aşa se explică şi variaţia mare a suprafeţelor glaciare polare ale lui Marte, de-a lungul anului marţian (care este de două ori mai lung decât cel pământean). Prin urmare, pe timpul verii marţiene, calota polară dispare total, iar ceea ce se vede nu este decât o masă compactă de nori care însă nu acoperă total deschiderea polară către interiorul planetei şi lasă să i se vadă marginea.

Nu în ultimul rând, Aurora Boreală şi Aurora Australă sunt formate datorită interacţiunii particulelor fotonice emise de soarele interior cu vântul solar exterior (trimis de Soarele sistemului nostru solar) şi care ajunge în zona polară. Aceasta explică şi prezenţa aurorelor pe alte planete sau sateliti care nu au atmosferă (cum este Luna). Într-adevăr, aurorele polare au fost observate nu numai pe Pământ, dar şi pe Marte, Lună, Jupiter.
În cele ce urmează vom face o scurtă descriere a lumii interioare a planetei, aşa cum reiese din mărturiile celor care au ajuns acolo.

Oamenii de acolo sunt mândri de mentalitatea şi cunoştinţele lor superioare, mai ales că ne depăşesc în creativitate. Sunt foarte avansaţi tehnologic şi dispun de multe inventii simple şi foarte utile. De exemplu, afirmă că vehiculele lor zburatoare (pe care noi le numim OZN-uri) folosesc energie liberă (sau gratuită), referindu-se la energia spaţiului, care este prezentă pretutindeni (spre deosebire de noi care folosim ca energie combustibili concentraţi în anumite zăcăminte). Sunt cu mii de ani mai avansaţi decât noi, atât în ştiinţă cât şi în artă, pictură, sculptură. De asemenea, agricultura, sănătatea şi alte asemenea domenii sunt complet diferite de ale noastre, ei obţinand în acest sens rezultate excepţionale.

Locuitorii interiorului planetei afirmă că ei traiesc într-o deplină armonie unii cu alţii, au tot ce le trebuie şi nu există sărăcie şi nici poliţie sau războaie. Mai spun că ei cunosc orice limbă de pe Pământ iar secretele oricărui guvern al nostru sunt bine cunoscute de ei. Locuiesc acolo dinainte de Potop şi afirmă că biblia noastră a fost profund modificată de către cei care vor să-şi menţină puterea actuală. Dispun de înalte capacităţi telepatice şi sunt urmaşii civilizaţiei Atlantidei. Ne sfătuiesc să renunţăm complet la armele nucleare. Ei sunt capabili să nu permită să fie vizitaţi de către cei care sunt nesinceri sau vor să profite de pe urma lor. Cum însă actuala putere de la suprafaţă se află în mâinile unor guverne militariste şi lacome, o întâlnire oficială cu ei în viitorul apropiat este foarte improbabilă.

În comparaţie cu locuitorii din interiorul Pământului, noi, cei de la suprafaţă suntem nişte barbari, iar civilizaţia noastră este doar o stare de barbarism mecanic. Ne-au avertizat că până când nu vom renunţa complet la războaie, la armele nucleare, la sărăcie şi la exploatarea omului de către om, până când nu vom ajunge la o societate bazată pe echitate, adevăr şi dreptate, nu vom fi vrednici să fim contactaţi de lumea interioară care se află pe un nivel social, ştiinţific şi moral mult mai înalt decât al nostru.

Dacă mai era nevoie pentru încă o probă în demonstrarea structurii de sferă goală a planetei noastre, imaginea alăturată este suficient de relevantă, ea fiind realizată de NASA în 1996 cu ajutorul navetei spaţiale. Arată în mod clar deschiderea de la Polul Nord, fiind una dintre puţinele fotografii care au “scăpat” cenzurii americane.

Steve Currey, cunoscut explorator american, a anunţat data preconizatei expediţii spre lumea interioară a planetei noastre. Durata expediţiei a fost stabilită la 24 de zile, începând cu 26 iunie 2007 şi până pe 19 iulie 2007. Pentru aceasta, el a închiriat spărgătorul de gheaţă rusesc Yamal, care asigură suficient loc pentru primiele 100 de persoane care doresc să facă această uimitoare călătorie, la preţul mediu de 20.000 USD.
Spărgătorul de gheaţă Yamal este dotat cu două reactoare nucleare care asigură aburul necesar funcţionării celor trei motoare. De îndată ce am citit acest anunţ pe pagina oficială a expediţiei mi-am pus întrebarea dacă aceasta are vreo şansă de reuşită. Să mă explic.

Am văzut deja că locuitorii tărâmului interior sunt foarte îngrijoraţi de faptul că civilizaţia noastră foloseşte tehnologie nucleară. Ne sfătuiesc să renunţăm complet la armele nucleare. De asemenea, ei sunt capabili să nu permită să fie vizitaţi. Cu alte cuvinte, ei sunt cei care aleg momentul şi persoanele care pot să îi viziteze.
Motivul pentru care ei consideră dăunătoare energia nucleară este impactul dezastruos asupra structurii orgonice a planetei. Orgonul este energia vieţii, se găseşte pretutindeni şi este puternic perturbat de procesele nucleare, aşa cum am arătat deja în articolul Dispozitivul orgonic.

Cel mai spectaculos şi celebru dezastru produs vreodată de folosirea inconştientă a energiei nucleare este, cu siguranţă, producerea cunoscutei găuri în stratul de ozon, care a apărut imediat după seria de experimente cu bombe atomice detonate în atmosfera superioară de marile puteri nucleare, după cel de-al doilea război mondial. Demenţa lor însă nu s-a oprit aici, experimentele au continuat în mediul submarin distrugând armonia fiecărui atol folosit ca loc de detonare. Mururoa este cel mai cunoscut.

De aceea, nu a fost un şoc faptul că Steve Currey a decedat în data de 26 iulie 2006 datorită unui cancer la creier cu o evoluţie galopantă. Astfel că s-a contramandat celebra expediţie spre lumea Pământului interior.
De altfel, expediţia fusese programată iniţial cu un an înainte, în iunie 2006, însă a fost amânată din considerente financiare. Steve a fost prevenit încă din 22 mai 2006 că boala sa era incurabilă, şi totusi a continuat pregătirile.

Familia lui Steve a anunţat că este foarte puţin probabil ca expediţia să mai aiba loc la data anunţată, iar inscrierile deja făcute vor fi anulate şi cheltuielile rambursate.
Partenerul lui Steve în această expediţie este Marcelo Martorelli, un sud-american care-i împărtăşeşte viziunile despre lumea interioară. Marcello a fost foarte afectat de moartea prietenului său, şi povesteşte că a fost contactat telepatic de către anumiţi ghizi de lumină, la mijlocul lunii august 2006.
Aceştia i-au spus că plecarea lui Steve din această lume reprezintă un semnal de avertizare care trebuie luat în serios, şi că preconizata expediţie spre interiorul planetei noastre va avea totuşi loc, însă în cu totul alte condiţii decât cele iniţiale.

Ghizii i-au revelat faptul că va fi pus în legătură cu persoanele care merită să viziteze interiorul planetei, iar el va trebui mai înainte să-i formeze în mod specific. Călătoria va începe mai întâi cu o muncă interioară individuală pentru a fi mai conştient şi a dobândi o atitudine corespunzătoare. Ghizii au mai spus că doar ei vor da direcţiile şi îi vor revela când, unde, cum şi ce trebuie să facă, şi cine îl va ajuta.

Marcelo este pe deplin hotărât să facă tot ceea ce trebuie pentru a împlini exigenţele cerute de aceşti ghizi. Este vorba de o transformare interioară necesară, de trezirea conştiinţei individuale, fără de care expediţia nu poate avea loc. Ştie că doar aceşti ghizi sunt cei care vor decide dacă suntem pregătiţi interior pentru a stabili un contact fizic cu ei.

Acum mai mult ca oricând, trebuie să ne întoarcem către noi înşine prin interiorizare. Prima călătorie pe care trebuie să o facem este una interioară, spre inima noastră, pentru a descoperi lumea individuală din fiecare dintre noi.

Dispariţia lui Steve a pus în evidenţă caracterul iniţiatic al acestei călătorii. Nu oricine poate participa la această călătorie, ci numai cei pregătiţi. Criteriul de bază nu este cel financiar, ci transformarea interioară pe care fiecare o poate realiza pentru el însuşi.

Marcelo crede că doar în acest mod, printr-o călătorie proprie spre interiorul fiinţei, care ne pregăteşte în mod specific, putem ajunge în interiorul planetei. El spune că astfel se respectă principiul universal “ceea ce este afară este precum ceea ce este în interior”.

Pentru aceasta este necesar ca fiecare dintre noi să devenim, zi după zi, persoane mai bune, dând dovadă de umilinţă, înţelegând că ceea ce urmează se va realiza în beneficiul întregii umanităţi, şi nicidecum altfel.
Aşadar, propria noastră transformare conştientă, urmărită zilnic, este singura garanţie că cei din interior vor veni în întâmpinarea noastră şi ne vor conduce pas cu pas în misterioasa lume interioară.

Marcelo este convins că aceşti ghizi sunt printre noi, mai aproape decât am crede, şi că ne observă atent progresele şi evoluţia noastră, a fiecăruia. Depinde doar de noi dacă vom fi selectaţi pentru a fi îndrumaţi în această călătorie fizică.

Marcelo Martorelli este argentinian şi locuieşte la Buenos-Aires. Este fondatorul şi directorul unei celebre organizaţii non-guvernamentale sud-americane cu vocaţie culturală şi pacifistă, Fundaţia P.E.A..

Anomalii de curbură

Imagini ca aceasta nu sunt deloc ca cele obişnuite, în care vedem orizontul la o mare distanţă, foarte departe. Datorită faptului că Terra este mai turtită la poli, ar trebui să vedem orizontul şi mai departe decât în oricare alt loc de pe planetă. Cu toate acestea, după cum se poate observa şi din imagine, linia orizontului este cu mult mai aproape decât ne-am aştepta. În plus, înălţimea de la care este făcută poza ar fi impus o vizibilitate şi mai bună decât în mod obişnuit. Ceea ce vedem ne uimeşte: este exact pe dos! Adică orizontul este nefiresc de aproape de locul fotografierii. Acest lucru este absolut evident în imaginea de mai jos.

Expediţii la Polul Nord

Atunci când amiralul Peary, la fel ca şi dr. Cook, s-a apropiat de Polul Nord, amândoi au consemnat viteze de înaintare cu mult exagerate ale caravanelor lor care erau trase de câinii Husky. De ce? Pentru că, pe măsură ce înaintau spre Nord, terenul nu numai că nu devenea mai plat (conform aşteptărilor) ci se curba şi mai mult, spre intrarea de la punctul nordic al planetei, exact aşa cum arată şi astfel de fotografii.

Iar distanţa parcursă de caravană, deşi era mică, părea mult mai mare datorită măsurătorilor eronate. Toate măsurătorile din apropierea polului au fost deformate de prezenţa curburii accentuate din zona intrării nordice. Şi de aici, vitezele de înaintare calculate erau exagerate şi mai mari decât realitatea, atât la apropierea, cât şi la depărtarea de zona intrării nordice.

Amiralul Peary a consemnat parcurgerea a 246 Km în 48 de ore, pe un teren deloc perfect plat, de gheaţă şi zăpadă, într-o sanie trasă de câini Husky. Evident că este greu de crezut. Măsurători similare le-a notat şi dr. Cook. Evident, amândoi spuneau adevărul. Pentru că, apropiindu-se de Polul Nord, măsurătorile lor care se bazau pe poziţia stelei Polare erau, evident eronate. De aceea, amândoi au consemnat atingerea Polului Nord, deşi nu ajunseseră niciodată acolo.

Acest fenomen este explicat în schiţa de mai jos. Amândoi observatorii A şi B văd steaua Polară exact deasupra capului. Observatorul A o vede pentru că este exact sub ea, în poziţia axului de rotaţie a planetei. Însă, acest punct este cel mai probabil localizat în interiorul deschiderii polare, în gol, şi nicidecum pe suprafaţa Terrei.

Observatorul B vede şi el steaua Polară exact deasupra capului, dar asta este rezultatul poziţionării sale pe suprafaţa curbată spre interior a deschiderii nordice. În acest fel, curbura nebănuită de exploratori le-a jucat o festă de zile mari, determinându-i să interpreteze greşit măsurătorile astronomice pe care le-au facut pentru a-şi determina poziţia, şi să creadă că au parcurs o distanţă mare cu o viteză eronată, dându-le falsa impresie de a fi ajuns la pol.

Dar ei nu sunt singurii exploratori arctici care au fost înşelaţi. Numeroase consemnări în jurnalele de călătorie ale acestora stau mărturie. Fridtjof Nansen, gen. Greely şi amiralul Peary dau câteva detalii în acest sens. Constatăm că această anomalie de curbură este documentată atât dinspre partea noilor insule Siberiene, cât şi din zona nordică a Canadei.

La pagina 126 a cărţii lui Nansen, autorul îşi exprimă dezamăgirea descoperind că determinările sale precedente în ceea ce priveşte poziţia navei erau greşite, arătând o localizare cu câteva grade mai la nord decât în realitate. Nu e deloc normal să presupunem că a existat această eroare de poziţionare tot timpul, care a fost determinată doar în acel moment. Navigatorul expediţiei era Sugurd Scott Hansen, ofiţer in marina norvegiană şi absolvent al academiei scandinave. Cel mai probabil este că puternicii curenţi marini au împins nava încoace şi încolo, pe marginea deschiderii polare, când spre Nord, şi când spre Sud, înşelându-le sextantul ce furniza măsurători evident greşite.

Pe 6 aprilie, jurnalul de bord consemnează din nou o anomalie: “Îmi apare din ce în ce mai evident că nu prea am avansat spre Nord. Am tot calculat pe măsură ce ne continuam drumul, dar de fiecare dată cu acelaşi rezultat… probabil că suntem departe de paralela 86″.
Pe 14 aprilie, după încă o săptămână de explorări: “Am constatat că ieri eram cu mult mai la Sud decât poziţia preconizată de 86 grade latitudine nordică. Nu-mi pot explica în nici-un fel… decât probabil pentru că suntem împinşi foarte repede spre Nord”.

Între aceste două momente de timp, Nansen şi Johansen s-au întors. Constatăm că în numai câteva zile, Nansen dă vina pentru măsurătorile greşite pe banchiza de gheaţă care îi poartă când spre Sud, când spre Nord. O asemenea explicaţie este însa aproape improbabilă. Mai degrabă ei se aflau atunci la o mică distanţă de deschiderea polară înspre interiorul Terrei, iar anomalia de curbură l-a păcălit pe dr. Nansen făcându-l să-şi piardă încrederea în sextantul său.

Locotenetul Greely (mai târziu general) a amintit şi el de această anomalie a curburii, dar dintr-o poziţie aflată pe marginea opusă a dechiderii circulare de nord. În timp ce Nansen explorase zona rusească aflată la nord de ţinutul lui Franz Josef, Greely a ajuns pe marginea deschiderii dinspre Canada şi Groenlanda.
Descrierea lui Greely aminteşte de o apropiere nefirească a orizontului, lucru şi mai uşor de observat pentru că el a avut la dispoziţie balize de teren cu care şi-a marcat drumul. Această apropiere bruscă a orizontului a fost observată de Greely pe când se afla la doar câteva sute de kilometri de deschiderea nordică, aproape de vârful geografic al Groenlandei.

“Nerăbdarea care ne-a făcut să continuăm această călătorie a crescut foarte mult acum. Ochii omului nu au văzut niciodată zona în care ne aflăm. Simţim cu toţii o mare şi irezistibilă dorinţă de a merge şi mai departe. Pe măsură ce ne apropiem de fiecare denivelare văzută în depărtare, hotărârea noastră de a vedea ce se află dincolo este atât de intensă încât poate fi uneori dureroasă. Fiecare punct pe care-l atingem ne dezvăluie o altă zonă depărtată, dar totdeauna ascunsă în spatele unor forme de relief ce fragmentează orizontul, creindu-ne o anumită dezamăgire”.

Pe măsură ce Greely şi echipa sa se apropiau foarte mult de marginea dechiderii planetare, cu siguranţă au descoperit că Pământul are o curbură mult mai mare în acea zonă, decât în oricare alt loc de pe glob. Aceeaşi îngustare a orizontului, aceeaşi apropiere a liniei de vizibilitate se poate vedea în oricare fotografie din zona Polului Nord. Orizontul pare să fie cu mult mai aproape decât în mod normal.

Amiralul Peary a făcut observaţii similare: “Înălţimile întunecate se ghicesc după relieful de gheaţă”. Aceasta este una dintre cele mai preţioase indicaţii ale curburii nefireşti de accentuate în apropierea Polului Nord, în care doar vârfurile reliefului reuşesc să se ridice deasupra orizontului alb al gheţii.

Datorită anomaliilor de curbură atât în longitudine cât şi în latitudine, dr. Nansen şi echipajul său nu au fost în stare să-şi calculeze corect şi cu precizie poziţia. El şi Johansen nu erau deloc siguri de poziţia lor, atât datorită anomaliei de curbură, cât şi datorită indicaţiilor nesigure ale compasului când se aflau în apropierea “marginii” deschiderii. Ca fapt divers, pe măsură ce se îndreptau spre sud în direcţia ţinutului Franz Josef, dr. Nansen nu era sigur nici măcar pe ce parte a arhipelagului vor ajunge!
Inelul din jurul deschideri

Exploratori ai Arcticii au reuşit să arunce o privire dincolo de marginea deschiderii polare nordice, spre lumea din interiorul sferei planetare, şi s-au întors înapoi aici pentru a ne aduce probe şi evidenţe ale existenţei deschiderii polare. În cele ce urmează vom detalia pe această temă.
Harta de mai jos ilustrează poziţia probabilă a deschiderii de nord (figurată ca un oval verde).
Putem începe călătoria noastră virtuală în jurul deschiderii. E suficient să spunem că Polul Nord (aşa cum a fost el localizat astăzi) este vizitat şi în prezent, şi nu s-a găsit nici-o deschidere nordică, dar credem că este foarte aproape.

După cum am văzut, fotografiile de la Polul Nord arată o apropiere uluitoare şi nefirească a orizontului. Să mai amintim şi celelalte anomalii polare, cum ar fi o încălzire suspectă a vremii, prezenţa mamiferelor în zonă, şi migraţia păsărilor călătoare spre nord.
Ceea ce ne interesează la expediţia realizată de dr. Fridtjof Nansen şi echipa sa de la bordul navei norvegiene Fram, între 1893 şi 1896, este faptul că traseul descris este atipic şi probabil că a ajuns foarte aproape de deschiderea polară.

La consultarea hărţilor lui Nansen din cartea sa “Farthest North”, vom descoperi un zig-zag ciudat între martie şi aprilie 1894, când se afla în apropiere de 80 grade latitudine Nordică şi 135 longitudine Estică. Cu câteva luni mai înainte, dr. Nansen a trebuit să-şi ajusteze poziţia calculată cu o diferenţă de aproape 1 grad în numai zece zile. Este foarte improbabil ca ei să se fi deplasat atât de repede într-un timp atât de scurt.
Un lucru e sigur: nu erau deloc nişte amatori. Toate ciudăţeniile traseului lor au fost semnalate conştiincios şi sincer chiar în jurnalul expediţiei. Dacă ne imaginăm cadranul unui ceas suprapus peste deschidereă nordică, traseul lor ar fi undeva pe la ora 5, iar insulele ruseşti sunt la ora 6, poziţia polului undeva la ora 9 sau 10, insulele canadiene la ora 12, iar strâmtoarea Bering la ora 2.

George W. De Long a trecut prin strâmtoarea Bering în august 1879, la bordul navei Jeanette. Câteva zile mai tarziu, pe 6 septembrie, nava a fost prinsă şi blocată între gheţuri. Poziţia era la 71:35 N, 175:06 E. Doi ani mai târziu, nava se scufunda la nord de insulele Siberiene (77:15 N). Aşadar, nava s-a plimbat prin zona polară fără să ajungă la deschidere. Asta ne face să credem că deschiderea nu ajunge până la latitudini din zona 70 – 75 N, cel puţin cât priveste zona Alaska – Siberia.

Putem încheia călătoria noastră virtuală în jurul deschiderii polare amintind zborul cu dirijabilul al lui Roald Amundsen în mai 1926. El a trecut pe deasupra Polului Nord, apoi s-a îndreptat la 170 W spre strâmtoarea Bering dintre Alaska şi Siberia. El aminteşte câteva anomalii polare: încălzirea aerului şi a apelor mării, şi prezenţa păsărilor de uscat prea departe de coastă.

Dar şi mai interesant este că atunci când dirijabilui lui Amundsen a ajuns în strâmtoarea Bering, se afla la peste 150 Km distanţă de costă, în interiorul teritoriului rusesc. Asta ne sugerează că dirijabilul s-a deplasat de-a lungul unei depresiuni ca o farfurie (zona deschiderii polare), iar curbura neregulată i-a modificat cursul, ajungând în Siberia, pe o tangentă uşoară.

Dirijabilul a zburat deasupra norilor, majoritatea timpului ca o pătură compactă şi continuă, ceea ce dă posibilitatea ca să fi ajuns chiar dincolo de marginea deschiderii, fără ca ocupanţii să-şi fi dat seama, având o vizibilitate zero. Aerul cald din interiorul planetei se amestecă cu cel rece din zona polară şi astfel se produc ceaţa şi norii.

Este foarte probabil ca deschiderea să se afle între zona în care Nansen şi echipajul său au avut acele anomalii (localizată pe partea siberiană), şi până spre partea canadiană, peste bazinul polar de nord.
Până acum toate probele sunt circumstanţiale. Dar haideţi să vedem alte mărturii care nu pot fi ignorate. În cartea sa “Patru ani în nordul alb”, amiralul MacMillans aminteşte câteva mărturii ale altor persoane despre zona polară pe care a străbătut-o.

Căpitanul Richardson spune: “Eschimoşii de la Pont Barrow au o tradiţie conform căreia o parte a tribului lor a călătorit departe în nord, pe banchize de gheaţă, până la un tărâm deluros locuit de oameni asemeni lor care vorbeau limba lor şi care i-au primit ca oaspeţi. După o şedere îndelungată, într-o primăvară în care gheaţa a rămas nemişcată, ei s-au întors fără probleme acasă şi au povestit totul”.
În 1850, capitanul Mc Lure, aflându-se în largul coastelor Alaskai, a scris în jurnalul său că “judecând după caracterul gheţii şi prezenţa unei zone umbroase pe cerul îndepărtat, trebuie să existe o zonă de uscat undeva mai la nord”.

Marcus Taker, în revista National Geographic din 1894, scria sub titul “Un tărâm nedescoperit în largul coastelor Alaskăi” că “se afirmă adesea că indigenii care iernează între golful Harrison şi Camden au văzut pământ la nord, în zilele senine şi însorite de primăvară”.
Singurul raport ferm de descoperire a zonei de uscat a fost făcut de căpitanul John Keenan în 1870, când se afla la comanda vasului Stamboul. El a spus că după ce au vânat câteva balene, vremea a devenit atât de rea încât a trebuit să mearga spre nord. După câteva zile, ceaţa s-a risipit şi întregul echipaj a văzut foarte clar pămant uscat la nord de ei.

În iunie 1904, dr. R. A. Harris de la U.S. Coast and Geodedic Survey, a publicat în revista National Geographic motivele sale pentru care crede că există pământ nedescoperit în zona polară. El aminteşte că s-a descoperit masă lemnoasă siberiană plutind în apele din sudul Groenlandei. De asemenea, s-au făcut observaţii aspura traseului gheţii polare, al navei Jeanette, şi alte observaţii despre mareele de pe coasta nordică a Alaskăi.

Dar toată această colecţie de mărturii este doar partea vizibilă a aisbergului dacă o comparăm cu cele ale dr. Cook, amiralului Peary şi chiar mărturia amiralului MacMillan. Aceştia trei au fost foarte activi în zona insulei Ellesmere (cea mai nordică parte a Canadei), aflată lânga vârful Groenlandei. Zona se află la doar 6 grade de Pol.

Din diverse zone înalte, ca şi de la nivelul gheţii, pe parcursul a zece ani, aceşti trei exploratori au observat în depărtare un peisaj muntos care se desfăşura pe o treime de orizont, cam 120 de grade în jurul lor. Peary menţiona prezenţa unor vârfuri înzăpezite în 28 iunie 1906. MacMillan a organizat o expediţie care a făcut o incursiune de 200 Km dupa ce a văzut în departare noul pământ, spunând că a reuşit să distingă dealuri, văi, vârfuri muntoase înzăpezite, toate astea în aprilie 1914.

Dr. Cook a văzut şi el acest pământ. După ce a ajuns la Pol, s-a întors pe o rută ocolitoare pentru a trece mai aproape de zona nouă. Ca şi ceilalţi exploratori, el a trecut toate acestea în jurnalul său. În plus, a făcut şi fotografii. Prin urmare, avem câteva mărturii depre observarea vizuală a acestui tărâm, ba chiar şi o colecţie de fotografii care ar fi trebuit să se afle la Biblioteca Congresului SUA, dar care, în mod ironic, nu mai poate fi găsită.

Cu toate acestea, dr. Cook a publicat în cartea sa una dintre aceste fotografii, aşa încât avem şi o evidenţă vizuală. Fotografia a fost scanată cu o rezoluţie bună de Jan Lamprecht şi re-publicată în cartea sa “Planete goale”, cu titlul “Desenul 31″. Acolo se vede clar că noul tărâm nu poate fi confundat cu banchiza de gheaţă.
Este însă foarte probabil ca toate observaţiile vizuale relatate de Cook, Peary şi MacMillan să fie o reflexie mai îndepărtată (cu probabil sute de km) a terenului localizat mult dincolo de marginea deschiderii. Anomaliile de curbură sunt “vinovate” de propagarea la o aşa distanţă a imaginilor unui pământ aflat cel mai probabil în interiorul planetei, foarte aproape însă de deschiderea nordică.

Foarte interesant de notat aici şi mirajul observat de Nansen, un miraj al mini-soarelui interior al Pământului, conform descrierilor sale. Însemnările Lui Cook şi Peary susţin ideea că deschiderea nordică nu este departe de Polul Nord, probabil la numai 5 grade, în interiorul zonei marcate pe hartă cu un oval verde.
Veţi spune, pe bună dreptate, cum de nimeni nu a văzut încă această deschidere? Este foarte probabil ca majoritatea exploratorilor polari să fi trecut pe marginea ei, fără să-şi dea seama. Şi iată cum…
Curse aeriene comerciale zboară astăzi în zonă, şi trec pe acolo, dar niciodată direct spre deschiderea nordică. Dar de ce avioanele de azi nu zboară direct spre această deschidere? Aparatele moderne de zbor se ghidează după un sistem ce măsoară câmpul magnetic. Pe măsură ce se apropie de zona deschiderii, perturbaţiile magnetice şi anomaliile sunt tot mai puternice, astfel încât sistemul de navigaţie al avionului este inutilizabil.

Desigur, în această situaţie se considera că avionul este deasupra Polului Nord. Însă, cum sistemul de navigaţie arată valori total anapoda, cum poate cineva să fie sigur de poziţia exactă a avionului? Şi care pilot ar fi atât de curajos încât să mai stea pe-acolo să vada ce se mai întâmplă?
Manevra standard pe care pilotul trebuie să o realizeze, atunci când se apropie de pol, este să execute o întoarcere cu 90 de grade a traiectoriei până când instrumentele îşi revin la o funcţionare normală, şi apoi să revină la direcţia originală.

În acest fel, orice pilot de avion, în momentul în care se apropie prea mult de această zonă cu grave perturbaţii magnetice, nu face decât să se re-orienteze prin a ocoli deschiderea polară, astfel încât va zbura întotdeauna paralel cu marginea acesteia, niciodată direct spre ea. Cu alte cuvinte, tot timpul pe margine, niciodată spre interior.

Dar ce mai spunem de exploratorii arctici? Numeroase echipe s-au apropiat de Polul Nord dinspre unghiuri diferite şi chiar s-au întâlnit acolo. Cum de nu au ajuns în dechidere?

Datorită formei elipsoidale a deschiderii, se dă iluzia că o persoană care ar călători spre deschidere avansează foarte mult înspre nord datorită anomaliilor de curbură care, în plus, creează şi iluzia că traseul a fost în linie dreaptă, când, în realitate, a intervenit o deviere neobservată intrând pe marginea deschiderii şi apoi ieşind la fel de “graţios”, ca un fel de tangentă. Persoana va spune sincer că a trecut exact prin mijlocul zonei însă nu a văzut nici-o deschidere, ba chiar a ajuns la locul de sosire planificat.

Deschiderea nici nu poate fi observată aşa uşor, pentru că nu există nici-un unghi drept care să ne “sară în ochi”. Terenul este aproape plan, trecerea se face gradual, fără fracturi spectaculoase. Schema alăturată oferă o explicaţie grafică. Vizibilitatea se rezumă însă la o distanţă analogică de 1 mm în această schemă, astfel încât singurul lucru ciudat pe care l-ar observa este apropierea uluitoare a liniei orizontului, datorate curburii spre interior, asa cum stau mărturie numeroase fotografii actuale.

Iată ce declară dr. Emil Străinu în toamna anului 2008:

“Trebuie ştiut că în prezent şi în perioada următoare vom fi marcaţi de o serie de dezvăluiri despre contactul cu ipoteticele civilizaţii extra-Terra. Părerea anumitor consilieri din guverne importante ale lumii, ale unor consilieri ştiinţifici ce se află pe lângă UNESCO, ONU, Uniunea Europeană şi altele spun că toate aceste informaţii [este vorba de deschiderea a noi dosare secrete din domeniul OZN- n.r.] nu fac decât să pregătească omenirea pentru o recunoaştere care va fi evidentă şi care se va produce într-o perioadă de timp foarte scurtă. În ultimii doi, trei ani, am văzut filme şi poze mult mai “spectaculoase” decât cele care au fost date public, dar care nu sunt date în circulaţie. M-aş referi acum la filmul şi pozele făcute despre intrîndul de la Polul Sud care sunt făcute din sateliţi. Toate statele care au sateliti şi au avut ca zonă de cercetare Polii, au putut fotografia şi filma acest intrând care este o realitate! Faptul că nu este deocamdată recunoscut, probabil că serveşte unor interese.”

Întrebat dacă acolo ar putea fi intrarea într-o altă lume, Emil Străinu răspunde:

“În primul rând se vorbeşte de o aşa-zisă lume interioară – atestată că există! Să-i zicem un tărâm interior. Calcule găsite care aparţin expediţiei americanului Richard Byrd, nenumăratele dezvăluiri care s-au făcut în urma expediţiilor germane făcute acolo, şi multe altele confirmă faptul că acolo există o prezenţă. Ar fi vorba tot de o prezenţă umană, poate că e vorba de o anumită parte a civilizaţiei de pe Pământ care s-a retras acolo, iar alţii spun că este o prezenţă de un alt tip. Este probabil ca acolo să fie vorba de conservarea unui anumit biotop terestru. Deocamdată există multe ipoteze.”