Exista multe legende si supersitii legate de modalitatea de a sapa dupa o comoara.

Macedo-romanii, inainte de a incepe saparea locului visat ca ascunde o comoara, presara cenusa pe acel loc, dupa care taie animalul a carui urma va fi aflata, – de buna sama ca a doua zi, – acolo. Astfel urmand, dupa sapare, se poate gasi comoara. Daca nu se va urma astfel, va fi primejdie de moarte pentru cei ce sapa.

La saparea unei comori, sa fie unul singur, – cel ce-a vazut-o, – caci numai astfel acela va isbuti, de oarece, fiind mai multi cu greu se vor stapani si nu se vor da dela galcevire:

“Trei oameni, frati, – nu stiu ce-or fi fost, – stiau o comoara si s’au dus s’o sape tustrei. inainte de a incepe a sapa, a zis unul: – Sa fim oameni cum se cade; cati bani ne-a dat Dumnezeu amu, sa-i impartim frateste. – Da, sa-i impartim frateste, – au zis ceilalti intr’un glas si s’au dat cu totii la sapat.

Au sapat ei si au scos banii, si amu era sa-i imparteasca. Unul a zis: – Mai, lasati sa ma duc eu acasa, sa aduc ceva de mancare, ca eu tare-s flamand, si poate-ti fi si voi. Tot i-am spus nevestei sa faca niste placinte. – Ba, du-te, numai sa nu zabovesti! – au zis ceilalti.

Si-a plecat in sat. Ce gandi el: – Am sa spuiu nevestii sa faca niste mancare otravita si am sa le duc sa manance cei doi, si dupa ce-or manca ei, indata au sa moara si toti banii au sa-mi ramaie mie!

Cand a ajuns acasa, i-a spus nevestii cum sa faca mancarea, si el a mancat alta mancare neotravita. Nevasta i-a facut si el s’a intors vesel inapoi ca si cum ar fi pus mana pe comoara.

Cei ce-au ramas la comoara, ce s’o gandit? – Mai, ce sa mai impartim banii in trei parti! Cand va veni celalalt cu mancarea, sa-i tragem amandoi cate un glonte in piept! – Mai, ca bine ai zis! – raspunde celalalt.

Si-au incarcat pustile, ca aveau pusti cu ei, si cand l-au zarit viind, i-au si ars cate un glonte in piept. Cela a si cazut la pamant. Unul s’a dus de i-a luat mancarea ce-o aducea, si au mancat bine amandoi. N’a trecut mult, si-au inchinat si ei steagul.”
_______________________________________________

Macedo-romanii cred ca cel ce vrea sa sape o comoara sa mearga singur, caci altfel facand, “Stihiul va s’manca parasli”, adica Stafia va manca paralele si saparea se va face degeaba.

Dimpotriva, prin Bucovina aflam credinta ca la sapatul unei comori trebuie sa fie mai multi insi: “Cel ce a vazut banii arzand si si-a insemnat locul, rar cand poate singur sa-i sape. De aceea trebue sa mearga mai multi insi ca sa-i sape, insa sa nu fie cu sot, ci fara sot, adica trei, ori cinci, si sa fie toti intr’un gand, sa nu gandeasca unul una si altul alta, caci atunci n’au noroc.

Incercandu-se unul care n’are noroc, ca sa desgroape banii aceia, il pedepseste Dumnezeu, schimbandu-l in tot felul”.

Mai pretutindeni se crede ca inainte de a incepe sa sape comoara, trebuie sa se indeplineasca legamantul pus de cel de la care a ramas comora. In aceasta privinta iata cateva credinti sucevene: “Cand te duci sa sapi o comoara, sa-ti iei sapa, harlet, cazma si inca urmatoarele lucruri: lumanare din ziua de Pasti, smirna din cadelnita popii si usturoi. De ai lumanare de paroiu, nu-ti mai trebuie alt nimic: poti sa te duci cu pieptul deschis; n’ai de ce sa te temi.

Cu usturoiu se unge in crucis pe fata, cand se apropie de comoara, si zice niste cuvinte (cari nu se pot sti decat de acei ce sapa).

In timpul cand sapi comoara, Stima banilor, – Dracul, – iesa si mereu umbla in jurul omului, prefacandu-se in iepure, vulpe, lup, urs. La urma se face om si se apropie de acel care sapa comoara, ca de trei pasi si zice: – Ce cauti aici? – Vau sa sap si sa ieau banii! – Ce ai sa faci cu banii? – Am sa dau milostenie pe la manastiri, – dupa cum trebuie. Daca banii au fost pusi in pamant cu conditiunile aceste, atunci Stima zice: – Fie dupa cum ai zis; numai sa te tii de cuvant!

Daca cel ce a pus banii in pamant a zis “cum i-am luat eu, asa sa-i iea cel ce i-a gasit”, atunci Stima zice: – Sa-mi dai cap de om si ti-oiu da banii!

Daca cel ce sapa e lacom de bani, ii da Stimei pe unul din familia lui.

Dar vai de sufletul care-i dat Stimei pentru asa fel de lucru!…
____________________________________________

Un om din satul Paltinis, com. Neagra Sarului, a sapat o comoara, si Stima banilor i-a cerut un cap de om. Dintru ‘ntaiu, mai nu-i venia la socoteala conditiunea asta, dar indoindu-l lacomia de bani, i-a dat Stimei pe o nepoata alui, ce o infiase el.

Nepoata omului era de 8 ani, si dupa ce a dat-o unchesu sau Stimei, in timp de patru ani, copila s’a facut hada si inchircise, de era ca una de 3 ani. Ea stia din ce pricina i se intamplase una ca asta, si mereu se ruga lui Dumnezeu sa-l hraneasca de bani pe unchesu-sau. Copila a murit in chinurile cele mai ingrozitoare, – Dumnezeu a lucrat, – da nici unchesul copilei n’a avut moarte buna”.

In urmatoarea povestire, iata un alt soiu de legamant: “Omul se dusese la padure dupa lemne. Pe la amurgul serei vede arzand o comoara, pe care se afla un spurcat de om. Omul vazand comoara, s’apuca s’o sape. Odata i se arata un Dracusor mic, negru ca ceaunul, cu fes rosu in cap, cu ochii ca focul si cu niste canci la mana ca coltii pieptenilor de calti, si-i zice: – Ce faci, mai omule, acolo? – Ia, sap comoara asta! – D’apoi ai implinit conditia pusa de stapanul ei cand a ingropat-o in pamant? – Ce conditie sa indeplinesc? – Ca sa mananci spurcatul ista, s’apoi s’o ieai. – Il mananc, bre! – Cand l-ai manca, sa vii s’o ieai! Si omul naibei, siret si sucit cum era, iea spurcatul, il invaleste intr’un stergar, il duce acasa, il pune in cuptor, il usuca bine, il piseaza ca chiperul, si cand manca bors ori lapte dulce cu mamaliga, presara si cate putina faina din spurcatul uscat. Cand gati de mancat spurcatul, se duse sa-o iea comoara. Necuratul crapa de ciuda ca ramane si fara bani, si fara om, si cauta sa puie omului bete in roate. Dar omul, prin cateva cruci facute cu duh curat, il isgoni si-si lua comoara”. Prin unele parti se zice ca daca la sapare se gasesc masele de Ciuma, acestea nu se ieau, ca sa nu moara de ciuma cei ce au sapat comoara”. La sapat, nu trebuie sa cada tarana in groapa, caci orbesc cei ce sapa. In groapa trebuie sa se mai lase din banii gasiti, ca sa aiba ce numara Scima banilor in fiecare zi.

____________________________________________________

Doi insi au dat de portile unei cladiri intr’o surpatura pe malul Siretului. Au incercat s-o sape, dar indata ce sapau oleaca, groapa se astupa la loc.

Au sapat asa degeaba mereu, pana cand intr’o seara le iesi din pamant un calugar batran, de-si ridica sprincenile cu carja. Era necuratul, caruia ii era juruita comoara.

Calugarul le grai: – Degeaba va truditi voi; comoara asta este a mea! Si cum a zis, a pierit. Oamenii, daca au vazut ca nu mai pot umbla intr’ ascuns, au spus la primarie, si de acolo s’a pornit lume multa la sapat la comoara. Dar, ori cate se trudia norodul, era in vant: Calugarul vesnic le darama din maluri si vesnic le spunea sa nu mai sape, caci nu vor ajunge la nici un capat. Oamenii au adus noua popi si popii au inceput cetanie mare, si numai asa au facut oleaca de spor. Dar, cum tinchiau preotii din cetit, necuratul iar se arata, iar darama, si iar indemna lumea sa nu se mai trudeacsa.

Preotii au cetit inainte, oamenii au zorit cu sapatul, dar cand ajunsera sa rastoarne comoara in lada primariei, calugarul sia sprijinit toiagul in toarta caldarii, si cand a apasat-o odata, a afundat-o cu mult mai adanc decat cum era la inceput.

Iata si urmatoarea povestire a unor cautatori de comori, pe cari le vazusera arzand pe o pascatoare de cai: “Aveam in mana o nuielusa de fier lunga si subtire. Ajunsesem la o lunca din mijlocul padurii unde vazuram din loc in loc niste gramezi de pamant proaspat scromonit. Par’ca erau facute intr’adins. Din doi in doi pasi, un musuroiu, alaturi cu o gaura lata de vreo doua degete… Ma siliu si facuiu sa intre (varga) toata in pamant. Incepui sa ciocanesc, si se auzi un sunet metalic, a plin, de vreo oala sau ulcica, care ne-a facut sa ne inghete sangele in vine… Am dat peste comoara. Largiram gaura ca sa putem baga mana si sa scoatem oala cu galbeni.

Incepuse sa se arate zorii zilei cand, bagand mana asta stanga inauntru, am dat de ceva tare si ascutit, ce-mi intra in degetul asta aratator. Mai largiram nitel gaura, si dupa putin timp era scoasa afara. Cand o vazuram, scoaseram amandoi cate un strigat. Am aruncat-o cat colo, si ne-am facut cruce de frica. Ce gasisem? O capatana de mort, aproape putrezita si grea de pamantul asezat pe ea… Si nici nu stiu cand ne-am trezit acasa.
_______________________________________________

Se intampla de vede comoara unul, cui nu e daruita, dar ori o vede si nu o poate gasi, ori daca vrea sa o scoata, comoara fuge de hodorogeste si face sgomot. Ca de multe ori aude omul trosnind grinzile de la casa, si atunci stie de buna sama ca e comoara, si se duce la carturareasa de-i da cu cartile, si ii spune verde ca in casa la el, e comoara; dar n’are ce face daca ni-i e data.

La unii li s’a intamplat de au sapat comoara si au dat de ea, si au vazut si galbenii, dar n’au putut sa-i iea, ca erau bani daruiti .luia din bolovani, si cand dau sa-i apuce, le aluneca printre degete, ca pe banul daruit Ucigasului, nu se poate face nimeni stapan.

_______________________________________________

Altii, iar, daca li s’a aratat comoara si au vazut-o unde esi au pus semn, cand s’au dus s’o sape, s’au dus noaptea prea tarziu, si cum sapau si nu mai dau de ea, i-a apucat cantatul cocosilor si atunci au pierdut-o, pentru ca, cat au dat cocosii in cantat, Dracul nu mai are putere.

Avem destule marturii ca s’au sapat totdeauna comori. Atatea movili vechi – semne de hotar, – au fost mai tarziu scociorate, spre a se vedea daca nu cumva ascund vreo comoara.

Si fireste, nu-i de mirare, daca umbland dupa comori, se da peste alte bogatii tainuite, bune si acestea daca nu pentru sapatori, ci pentru istorici.

________________________________________________
Extraordinara descoperire arheologică făcută în sit-ul „Chitila Fermă” din apropiere de Bucuresti aduce din nou in atentie scrierea dacilor. Comoara arheologica este compusa din câteva mandibule de cal inscriptionate cu nişte misterioase şi senzationale semne încrustate în os, datate de unii specialisti ca provenind din perioada anilor 180-200 d.Hr. Totodată, reprezentarea unor personaje cu un fel de aură în jurul capului poate fi o aluzie referitoare la existenţa unor informaţii primare despre creştinism în această aşezare.

O asemenea descoperire are o importanţă specială şi reclamă o cercetare mai atentă şi mult mai aplicată asupra existenţei celor pe care noi îi numim şi-i pomenim ca fiind moşii şi strămoşii noştri.

Despre scrisul la daci, cvasitotalitatea cercetătorilor români sunt de părere că acesta nu a existat, pentru că, oricum, de la ei nu ne-ar fi rămas decât câteva cuvinte – „barză”, „viezure”, „mânz”, „mazăre” etc. -, iar pomenirea într-o scriere a lui Dio Cassius a existenţei unui mesaj scrijelit de Decebal pe o ciupercă, destinat împăratului Traian înainte de lupta de la Tapae, se spune nu ar fi altceva decât o legendă sau o informaţie evident exagerată.

Tulburătoarea scriere de pe oasele descoperite la Chitila, în forma primitivă în care arată, vine insa să contrazică o asemenea abordare. Căci este de neînţeles cum un regat de mărimea Daciei, fie el şi barbar, cu organizarea lui complexă, cu problemele lui birocratice, militare, politice, strategice, diplomatice, comerciale, sociale, intrat în contact direct cu marile civilaţii europene ale vremii, cea greacă şi cea romană, era lipsit de un mijloc de comunicare cum este scrisul, atâta timp cât cele două culturi amintite cu care interacţiona intens dispuneau de forme foarte evoluate, moderne am putea spune, de scriere.

Un scris autohton care datează din secolul II d.Hr.

Oase inscripţionate au fost descoperite în situl de la Chitila încă din anii 1980, când într-un ostrov colmatat al râului Colentina au fost efectuate lucrări arheologice care au dus la identificarea unei aşezări aparţinând carpo-dacilor, cu vieţuire neîntreruptă din secolul al II-lea î.Hr. până în secolul al V-lea d.Hr., dar cu o continuitate istorică ale cărei începuturi îşi au rădăcinile în paleolitic.

Săpăturile efectuate de un colectiv de arheologi şi studenţi coorodonat de prof. dr. Vasile Boroneanţ, de la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, au scos la iveală un bogat inventar material. Dar abia după descoperirea altor oase scrise, în campaniile din 2001 şi 2003, s-a acordat mai multă atenţie, constatând că este vorba de o adevărată scriere, „specifică dacilor, fie şi sub forma unei încercări proprii de a-şi înregistra evenimentele din cadrul comunităţilor lor”.

Aceste oase au fost găsite în interiorul unor locuinţe, alături de obiecte de uz casnic şi de podoabe. „Înscrisurile au fost executate în special pe mandibule de cal şi pe oase mai lungi de bovine, cu suprafaţă mai mare de expunere, pe care se putea grava. Sunt însă semne şi desene şi pe coarne de animale, utilizate ca unelte, pentru că dacii au avut întotdeauna gustul frumosului.

Ei au pregătit suprafeţele respective pentru a putea scrie sau desena pe ele. Pe unele le-au tăiat, le-au ajustat, pe altele le-au şlefuit cu gresie şi probabil le-au lustruit cu bucăţi de piele, cu ţesături sau cu bucăţi de lemn.

Vârsta acestor artefacte a fost stabilită pe baza datării unor monede de epocă descoperite în sit, fiind vorba aşadar despre o scriere din perioada anilor 180-200 d.Hr. Existenţa unor semne şi înscrisuri pe diferite suprafeţe materiale în evoluţia societăţii umane este însă mult mai veche, ea datând din neolitic, atât la noi, pe valea Dunării, în zona Porţilor de Fier, cât şi în alte părţi ale Europei, cum ar fi Franţa sau Spania.

Dacă ne referim doar la acestea, din perioada dacică, scrieri asemănătoare au mai fost descoperite la Străuleşti, în Basarabia, şi probabil în multe alte locuri, dar nu li s-a acordat atenţie, motiv pentru care au rămas necercetate sau au dispărut. Această scriere continuă de fapt o tradiţie mult mai veche a locuitorilor dintr-un areal foarte vast. Datorită condiţiilor diferite de dezvoltare socio-istorică a aşezărilor, scrierile s-au „acomodat” necesităţilor specifice comunităţilor umane care le-au produs”, a spus profesorul Boroneanţ.

Cine au fost şi ce au vrut „scriitorii” daci de la Chitila?

Scrierea a fost realizată prin zgâriere cu un silex sau cu un obiect metalic, iar în cazul executării unor ornamente sau imagini punctiforme mai complicate, prin poansonare. Adesea, oasele au fost scrise pe două feţe sau chiar pe trei, pe unele dintre ele observându-se chiar şi două straturi de scriere, unul mai vechi, aproape şters, peste care a fost „aşezat” altul nou.

Semnele, sau literele, după cum susţine cercetătorul, sunt total necunoscute, părând a nu fi nici greceşti, nici latine, nici rune gotice, ci mai degrabă o scriere autohtonă. Unele dintre ele seamănă cu un tip de scriere de pe frontoanele templelor dacice reprezentate pe controversatele tăbliţe de la Sinaia, considerate, neconvingător, de mulţi cercetători ca fiind nişte falsuri.

Se pune firesc întrebarea: Cine a scris aceste „texte”, cu ce scop şi despre ce ar putea „vorbi” ele ?

Profesorul Boroneanţ consideră că „textele” de pe mandibulele de cal sunt „mijloace de comunicare ale unor iniţiaţi care cultivau relaţii între ei, dar în acelaşi timp şi relaţii cu ceilalţi membri din interiorul comunităţii, un fel de alfabet prin care se transmiteau sau se arhivau informaţii, mesaje, în cazul unora dintre ele strict existenţiale, zilnice, de genul unor evidenţe numerice ale animalelor, ale obiectelor de o anumită utilitate etc., în mod asemănător informaţiilor înscrise pe răboaje. Altele puteau fi informaţii referitoare la acţiuni pe care le desfăşurau în mod personal iniţiaţii sau comunitatea şi, aproape sigur, unele conţin şi informaţii de ordin religios, sacru.

Spre deosebire de răboaje, care erau însemnări simple pe bâte, oase, fluiere etc., în cazul scrierii de la Chitila avem de-a face cu o scriere mult amplificată şi tratată cu o mai mare preocupare de comunicare. De aceea e posibil ca si cel care le-a scris sa fi fost un iniţiat sau poate, de ce nu, mai mulţi. El făcea probabil şi un fel de şcoală în perimetrul aşezării pentru ca semenii cu care comunica să poată pricepe informaţiile transmise.

Rolul magic al acestor obiecte scrise este evident, atât prin aspect, cât şi prin unele desene figurate, cu atât mai mult cu cât, începând din preistorie chiar, nu există obiect care să nu fi fost înzestrat şi cu atribute magice, sacre, prin care iniţiaţii sau oamenii simpli îşi transmiteau între ei mesaje referitoare la credinţa lor.

Unele dintre aceste semne par a fi litere, dar nu sunt litere. Ele pot fi mai degrabă asociate cu nişte idei care se comunică. De exemplu, când este redat un cap uman sau de animal, scrierea ar putea face referire la o persoană, la o personalitate, la un zeu sau, după caz, la un animal. Când este vorba însă de semne simple, execuate într-un anumit ritm şi concentrare, ele ar putea îndeplini funcţia de înregistrare numerică a unor activităţi, unelte, obiecte sau produse gospodăreşti”, susţine domnul Boroneanţ.

Silueta cavalerului danubian şi aureola „sfinţilor”

Prof. dr. Vasile Boroneanţ a identificat pe cel mai mare dintre oasele inscripţionate descoperite la Chitila silueta unui cavaler, realizată într-o manieră proprie epocii, care aminteşte de cultul „Cavalerului danubian” şi care este foarte asemănător cu cavalerul trac desenat pe pereţii peşterii de la Limanu, de lângă Mangalia, pe care localnicii o numesc „La icoane” sau „Peştera de la baltă”, care datează cam din aceeaşi perioadă. „Descoperirea de la Chitila confirmă ipoteza înmormântărilor princiare cu cai, identificate în tumulii de la Hagighiol (Tulcea) şi Peretu (Teleorman), practici generalizate în epocă în vastul areal locuit de daci. „Cavalerul de la Chitila” face legătura între înmormântările în tumuli şi cele din aşezările civile, practicate în epoca procesului de romanizare. Aceste reprezentări ecvestre amintesc de cultul „Cavalerului danubian”, cu întreaga lui simbolistică şi mitologie specifice lumii traco-getice, existent din secolul al V-lea î.Hr. până în secolul al V-lea d.Hr.”, spune cercetătorul.

„Un alt element extrem de interesant identificat la unele dintre personajele reprezentate pe aceste oase este prezenţa unui fel de aură, idee care ar conduce la ipoteza figurării unor capete de împăraţi sau poate chiar de sfinţi, ceea ce ar putea fi o vagă aluzie la existenţa în aşezarea de la Chitila a unor informaţii primare despre creştinism. Sunt de părere că această comunitate a avut însă o dezvoltare, pentru un timp, paralelă cu societatea creştină, care îşi avea începutul în Dobrogea într-o perioadă mai timpurie. Adică încă de la începutul pătrunderii creştinismului în acest spaţiu, pe când în aşezarea de la Chitila, după cum rezultă din datarea monedelor descoperite aici, acest lucru s-a petrecut mai târziu, prin secolele II-III d.Hr., iar sceptrul de bronz cu simboluri clar creştine, descoperit în acelaşi sit, probează prezenţa certă şi puternică a creştinilor în aşezarea cercetată în secolele IV-V d.Hr.

Trecerea popoarelor migratoare peste această zonă a perturbat comportamentul, percepţia, ordinea de gândire şi mentalitatea băştinaşilor. Partea frumoasă este că, odată cu plecarea lor, s-a revenit la tradiţie, lucru dovedit de elementele de artă decorativă descoperite pe unele artefacte. Vieţuirea carpo-dacilor liberi în această aşezare a durat până prin secolele IV-V d.Hr., când în zonă s-au aşezat goţii. Dar aşezarea de la Chitila, în sine a fost locuită intens încă din epoca bronzului şi din prima epocă a fierului, având deci continuitate istorică aproape neîntreruptă”, a mai mărturisit cercetătorul.

În lipsa unor izvoare care să dovedească indubitabil existenţa scrisului la daci, acceptate oficial de specialişti, aplecarea spre o cercetare mai temeinică a unor asemenea artefacte ar fi mult mai utilă şi ar lumina mai mult acele începuturi ale strămoşilor noştri.

Read more: http://hartacomorii.blogspot.com/2011/01/scrierea-dacica-de-pe-mandibulele.html#ixzz1DC0hB4n7